Critica criticii

                                                     Între critică, estetică si comparatism
                                                                                                                                                          Dan MÃNUCÃ

      Îndată după sfîrsitul celui de al doilea război mondial, Facultatea de Litere a Universitătii „Al. I. Cuza” începea a fi prinsă în tentaculele primitivismului cultural al sovieticilor moscoviti. Călinescu plecase la Bucuresti, Cioculescu fusese dat afară. La fel si Petru Caraman, Dan Simonescu, Teofil Simenschy. Cîstigînd concursul, titular al catedrei de estetică filozofică va fi numit Victor Iancu. Era în 1944. Nu va rezista însă, nici el, decît pînă în 1947, cînd cade victimă aceleiasi comisii de epurare condusă de cîtiva fosti ilegalisti. Pusi pe răfuială cruntă. Unul dintre acestia, ginere al lui Ibrăileanu, nu scrisese, si nici nu va scrie vreodată, măcar cîteva rînduri despre cutare scriitor. Ne va preda, în schimb – răsplata jertfei patriotice – un asa zis „curs” despre epoca marilor clasici, pe care îl împăna cu glume desucheate si cu vulgarităti la adresa putinilor supravietuitori ai masacrului, între care Alexandru Dima sau N.I. Popa.
Victor Iancu rămăsese un exemplar ce trebuia asadar extirpat. Si s-a procedat conform retetei cominterniste, fiind trimis, pentru re-educare, „la munca de jos”. De unde a fost extras după moartea lui Stalin, încredintîndu-i-se un post didactic la Institutul Pedagogic din Timisoara. Este cert că acest traseu accidentat l-a marcat profund si i-a îngrădit posibilitătile de exprimare în presa vremii. Format la universitătile din Viena si München (aici sustinuse, cu succes, un doctorat, în 1938), era înclinat, firesc, spre estetică si comparatism. Teza de doctorat dezbătuse „însemnătatea formei în estetică”.
Întors în tară, evenimentele culturale îl determină să se îndrepte către un cîmp neasteptat, acela al aderării la principiile Cercului Literar de la Sibiu. Este prea cunoscut manifestul lansat de membrii acestuia. Sprijinul autoritar vizat era al lui Lovinescu, personalitate cultivată de ardeleni chiar dinaintea raptului de la Viena. În 1942, Victor Iancu se alăturase celor care îl omagiau pe criticul sexagenar. În paginile care au apărut în „Societatea de mîine”, Victor Iancu apreciază, cum era de asteptat, că Lovinescu se situează în descendenta lui Maiorescu mai ales prin aspectul deontologic al criticii sale. Datorită acestuia, el ar fi contribuit substantial la „introducerea spiritului occidental în critica literaturii românesti”.
Citatul l-am extras din Studii de literatură si estetică, editie îngrijită de Sorina Nevodenszki, prefată de Alexandru Ruja (Timisoara, Editura Universitătii de Vest, 2010, 230 p.).
Victor Iancu îsi întemeiază aprecierea pe argumente de ordin teoretic: sesizarea valorii estetice fiind de domeniul relativului, cumpănirea acestuia o realizează desăvîrsirea gustului. Iar în judecătile sale literare, Lovinescu ar fi dovedit mereu un echilibru de tipul moralismului clasic. Rezerve serioase are însă Victor Iancu în ceea ce priveste atitudinea criticului fată de literatura ardeleană, pe care ar fi acuzat-o de cantonare în sămănătorism. Replica lui nu întîrzie defel: nu sămănătorismul este „congenital” acesteia, dar „spiritul înclinat spre obiectivitate”, ilustrat de romanele lui Rebreanu. Si tînărul polemist mărturiseste că nu a văzut niciodată în principiile sămănătorismului decît „posibilităti minore de creatie artistică”. Cum criticul sburătorist sustinuse, mai departe, că o carentă a literaturii scrise în Ardeal ar fi ignorarea realizărilor literaturii franceze, Victor Iancu este de părere că un contra-argument puternic fată de această alegatie este influenta benefică a literaturii germane, care a facilitat formarea lui Maiorescu si Eminescu, apreciati drept două vîrfuri valorice ale scrisului nostru.
Victor Iancu se înscria astfel în disputa îndelungată asupra dimensiunilor asa numitei „geografii literare”, fără însă a intra în detalii războinice. Polemica sa este nu numai civilizată, ci dusă pe tărîmul argumentelor de ordin estetic. Era pregătit, prin urmare, să se alăture cerchistilor sibieni, aceia care, peste un an, vor lansa manifestul intitulat Ardealul estetic. Victor Iancu se afla printre semnatari, alături de Cornel Regman, Radu Stanca, Ion Negoitescu s.a. Drept urmare, în 1944, Victor Iancu semnează articolul Idei si atitudini estetice în Ardeal, ale cărui argumente demonstrează cît de persistente au fost dezbaterile tinerilor polemisti. Victor Iancu aduce în discutie ceea ce el numeste „atmosfera pragmatică atît de caracteristică vietii românesti din Ardeal”. Sub semnul căreia ar sta si aceste „idei si atitudini estetice” de după 1920, promovate de Lucian Blaga, Emil Isac, Liviu Rusu, Radu Stanca, Ion Oană. De această dată, pragmatismul ar fi luminat de „zorii unei constiinte filozofice”. Autorul eseului se dovedeste, o dată în plus, un adversar al implicării conjuncturalului în judecata de valoare, situîndu-se pe o pozitie nu departe de aceea a lui Tudor Vianu, conducătorul „scolii de la Bucuresti”, al cărei ucenic se consideră Victor Iancu însusi. Precum mentorul său, sustine că s-a format în spiritul scolii fenomenologice germane, de la care ar fi învătat să fie „adept al unei autonomii estetice atenuate”.
Blaga a fost, alături de Vianu, cel care l-a călăuzit pe Victor Iancu spre investigarea „morfologiei stilului”. În 1943, cînd apar Nebănuitele trepte, el scrie pagini de fină analiză, întemeiată pe o viziune integratoare: liricul, dramaticul si filozoficul nu reprezintă, la autorul noului volum, „domenii autonome”, dar „tot atîtea posibilităti de manifestare ale unui spirit deplin unitar în adîncurile sale”. Drept urmare, se apreciază că poezia poate fi judecată nu neapărat în contextul celorlalte două ramuri ele operei blagiene, ci prin ea însăsi, deoarece substratul filozofic ar fi identic. Asadar, principalelor volume ale poetului li se investighează caracteristica zisă esentială, începînd cu Poemele luminii. Asezat în familia lui Eminescu si a unor poeti germani precum Holderlin sau Rilke, poetul român s-ar remarca prin îmbinarea dimensiunii metafizice cu meditatia detasată asupra autobiografiei existentiale. De aici, concluzia că, în noul volum, Blaga s-ar fi detasat de expresionismul anterior, din care a conservat ceea ce i s-a părut „durabil”, îndreptîndu-se „spre o contemplativitate aproape clasică”. Concluzia ar fi aceea potrivit căreia Nebănuitele trepte „se încheagă într-o atmosferă de profundă intimitate, căreia poetul a reusit să-i dea o expresie de o impunătoare delicatete”. La această încheiere, exegetul a ajuns nu fără a fi invocat, în prealabil, cîteva premise teoretice.
Acestea îl vor ajuta pe Victor Iancu să aproximeze si locul lui Eminescu în lirica universală, si să regrete, totodată, că nu exista atunci, în 1964, cînd a apărut studiul în cauză, o privire de ansamblu asupra receptării acesteia pe teren românesc. Dovedind că urmărea atent viata noastră literară, Victor Iancu crede că, înainte de toate, se cuvine a stabili jaloanele esentiale ale acestei receptări, pentru ca abia după aceea să se poată trece la receptarea cu deosebire în plan european. Nici aceasta nu i se pare însă acceptabilă dacă nu se trece de simpla etichetare de „poet romantic”. Prudent se arată Victor Iancu si în ceea ce priveste raporturile cu romantismul francez, subliniind că, asa cum îndeobste este apreciat, poetul român se apropie cu mai multă îndreptătire de romantismul german, fără a putea fi neglijate trăsăturile specifice întregului romantism european.
Nu sînt caracteristici tocmai noi, dar Victor Iancu le argumentează succint si temeinic, aducînd în sprijin motive, corelatii, influente filozofice s.a.m.d. Se sprijină, din nou, pe textele lui Tudor Vianu nu numai din simpatia, amintită, a discipolului fată de maestru, ci si datorită sugestiilor oferite de acelasi fond spiritual german comun. Nu-l citează pe G. Călinescu decît cu totul în treacăt si oarecum din vîrful buzelor. Si aceasta, presupun, pentru că fostul lui coleg de la universitatea ieseană nu se înscria în preceptele, foarte agreate, ale aplicării unei „constiinte estetice”. Altfel spus, ale subordonării fată de o grilă teoretică. Deoarece critica literară ar trebui să fie subordonată teoriei si esteticii, asa cum sustinuse într-un articol din 1939, intitulat Obiectivitatea esteticei si sensibilitatea artistică. Ea ar fi datoare, deci, să afle „caracterul obiectiv al structurii” unei opere. Nu trebuie să ne lăsăm înselati de folosirea termenului de „structură”, acesta fiind sinonim, la Victor Iancu si la esteticienii pe care îi citează mereu, cu acela de „formă”. Nu în zadar teza sa de doctorat se intitula Die Bedeutung der Form in der Asthetik (Însemnătateaformei în estetică). Traducerea unor fragmente din lucrare a apărut în revista sibiană „Saeculum”, din 1943 si 1944, fiind reluate în antologia de fată. Din care extrag un citat semnificativ: „legea de fundamentare specifică a operei de artă, în cazul pozitivării estetice valorilor, se va afirma în modul următor: o temă estetic indiferentă sau chiar urîtă, prin «veracitatea» reprezentării devine interesantă sau caracteristică si în armonie cu frumusetea ei formală si cu expresivitatea ei psiho-vitală, îsi pierde acceptiunea indiferentă sau negativă. În acest fel, se stabileste, în cuprinsul operei de artă, o coordonare de valori, ce merge pînă la o fuziune totală. Din o serie se produce astfel un complex unitar de valori”.
Cît se poate de limpede că ne aflăm în terenul teoriilor despre legăturile dintre „fond” si „formă”, zdruncinate serios abia de scoala formalistă rusă si apoi de structuralism. Dar structuralismul va pătrunde la noi abia către finele anilor saizeci ai secolului trecut, iar formalismul si mai tîrziu. Iar Victor Iancu nu avea cum să le accepte, chiar dacă le-ar fi cunoscut. Este ceea ce reiese si din studiile lui Victor Iancu reunite într-o culegere anterioară, De la estetică la literatură comparată, îngrijit de Mircea Popa, Elena Jebelean si Elena Torje (Timisoara, Editura Universitătii de Vest, 2006).
Editia alcătuită de Sorina Nevodenszki readuce în actualitate figura unui intelectual din stirpea umanistilor, formată cu deosebire sub oblăduirea lui Tudor Vianu, de felul lui Edgar Papu ori Zoe Dumitrescu-Busulenga. Iar postfata lui Alexandru Ruja scoate în evidentă meritele unui precursor al filologiei timisorene.