Critica criticii

                                                       ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII
                                                                                                                                                          Dan MÃNUCÃ

       Scriind, cu vreo opt ani în urmă, despre volumul unui tînăr critic literar craiovean, credeam că acesta prevesteste „amurgul foiletonului”. Fireste, orice generalizare are riscurile ei. Totusi, citind, atît cît omeneste este posibil, critica pe care o numim „de întîmpinare”, am putut constata, de atunci încoace, de-a lungul a aproape un deceniu, o diminuare a procedeelor foiletonistice apărute în presa noastră serioasă. În principal, este vorba de renuntarea, din ce în ce mai vizibilă, la exhibarea calitătilor pitoresco-expresive ale limbajului critic, precum si la renuntarea absolutizării propriului verdict critic. Concizia colorată a aprecierii si încredintarea în dreptatea absolută a judecătii proprii sînt însusiri care datează de la Lovinescu si Călinescu. Au fost preluate, după 1960, cu un entuziasm care provenea din dorinta aprigă a saizecistilor de a contracara efectele distrugătoare ale dogmatismului bolsevic. Trecută astfel în prim-plan, personalitatea criticului devenea dacă nu superioară celei scriitoricesti, cel putin egală acesteia, iar foiletonul o specie curat literară. Că foiletonul tindea să devină un exercitiu narciziac o demonstrează faptul că un critic a scris despre romanul Groapa o cronică elogioasă, urmată, îndată, de una negativistă. Fireste, la aceeasi carte. Cu timpul, foiletonul s-a degradat, ajungînd un fel de portret în oglindă, emanînd vanitate si găunosenie. Cum sustinuse Balzac, la 1843, în Monographie de la presse parisienne, foiletonistul ajunsese un băiat vesel, care trăia ca viermele pe dud. Oricum, critica noastră se singulariza, si pe această cale, în fostul lagăr sovietic, unde domina (la Chisinău, bîntuie si acum) schematismul ideologic cel mai primitiv. În restul Europei, ca si peste ocean, foiletonismul apusese cu mult înainte de al doilea război, fiind găzduit doar de presa – putină – cu ambitii culturale. Era înlocuit de exegeza doctă, de tip universitar, de felul celei practicate si la noi, în seminariile facultătilor de litere. După 1970, structuralismul a dat avînt acestei orientări, în care rolul criticului era luat de „metodă”. Este tendinta care mi se pare că se instalează tot mai mult în critica noastră de azi, ca urmare a unei evolutii general europene. Judecata de valoare se întemeiază pe cu totul alte criterii decît pe gustul si pe umorile criticului. Nu mă hazardez să dau dreptate uneia sau alteia dintre cele două directii. Mă limitez doar a le consemna coexistenta. Nu mă pot totusi opri să nu mă întorc, din cînd în cînd, la cîte o pagină din Călinescu…
De aceea, am văzut cu satisfactie, în argumentul volumului Hieroglifele poetilor (Iasi, Editura Timpul, 2008, 184 p.) semnat de Emanuela Ilie, un citat călinescian care trimite nu la „metoda critică”, dar la inefabilul poetic pe care această „metodă” îl poate descoperi sau rata. Oarecarele caracter abscons al citatului călinescian este întregit de autoarea volumului prin alte două trimiteri: la Champollion si la Borges. Acestia sînt invocati pentru a sublinia dubla sarcină a „hieroglifei” lirice: „încărcătura semnificativă de poeticitate si simultan de interioritate”. Altfel spus: descoperirea întelesului unei hieroglife poetice (adică a unui înteles ascuns îndărătul unor semne aparent indescifrabile), precum i s-a întîmplat lui Champollion, ar aduce cu sine o imposibil de ocolit exultantă fizică, precum a preconizat Borges. Întelegem mult mai bine pozitia Emanuelei Ilie dacă, citindu-i volumul, constatăm că ne aflăm în fata unui procedeu de mult izgonit de foiletonism, anume revenirea la ceea ce se numeste „conceptia de viată” a poetului pentru a descifra modul în care aceasta si-a asezat amprenta pe lumea imaginilor. Ajunsă aici, exegeta a descoperit un impediment nu tocmai de neglijat, anume aflarea si a modului în care functionează articulatiile dintre cele două aspecte. Chestiune veche si totodată mereu actuală. În mod cert dezamăgită de tehnicism, ca si de foiletonism, Emanuela Ilie a căutat un îndreptar, anume în transdisciplinaritate, analizată în eseul monografic Basarab Nicolescu (Iasi, Editura Timpul, 2008, 180 p.).
Întorcîndu-ne la cel dintîi volum, nu putem omite tenta polemică, provocată de constatarea, iritată, că, la noi, există o imensă cantitate de asa zisă „poezie” si că singura modalitate de a despărti valoarea de non-valoare este de a deslusi singularitatea si soliditatea amintitei conceptii de viată. Restul fiind… tăcere! Asa a fost alcătuit sumarul volumului, în care au fost inclusi autori în genere discutati de critică si pînă acum. Criteriul generationist este si nu este adoptat, saizecistii, precum Ana Blandiana, stau alături de optzecisti, precum Cassian Maria Spiridon sau Lucian Vasiliu, si de autori de ultimă oră, precum Elena Vlădăreanu sau Dan Cârlea. Dacă nu mă însel, Emanuela Ilie nu prea mizează pe generationism, din care acceptă doar cele două spite general admise. Însă nu ezită să folosească si termenul de „douămiist”, împrumutat de la cei care, neavînd nimic de spus, au confectionat, considerînd-o scut valoric, o umbrelă găurită, bună de valorificat la tomberoanele deseurilor zise „postmoderne”. Este vorba de cei (si cele) care copie la nesfîrsit produsele unor „domni poeti care scrie pe pereti”, din pasajele suburbane.
Înainte de a reveni asupra acestui subiect, se cuvine să precizez că Emanuela Ilie se arată un critic interesat, înainte de toate, de acea pagină în care crede (sau constată) că se adăposteste o „hieroglifă” poetică. Descifrarea se întemeiază pe găsirea sensului existential, după o metodă pe care o apreciez drept corectă. Date fiind circumstantele (predominarea non-valorilor evidente), prezumtia este de vinovătie generală. Proba contrară o oferă singularitatea – să zicem – viziunii autorului. Pentru a o putea sustine, criticul si-a format, în prealabil, o bună fundamentare teoretică. Îi citează pe Freud, Ortega y Gasset si încă pe altii cu scopul declarat de a descoperi motivatiile de profunzime, după sugestiile fie ale psihanalizei, fie ale psihologiei sociale. Nu este de omis nici faptul că invocarea unor nume precum acelea citate anterior se petrece într-un context aerisit, defel didactico-instructiv, ci capabil de a sustine convingător demonstratia. Iar aceasta este coerentă, grijulie fată de argumentele componente. Emanuela Ilie nu se arată interesată cu nici un chip de volutele lexicale narciziace, atît de iubite de foiletonist, si nici de etalarea propriei pregătiri teoretice, deoarece nimic din acestea nu are legătură cu textul poetic propriu zis. Demonstratia este prin urmare foarte strînsă si urmărită din aproape în aproape.
Imaginea unui autor este construită pornindu-se de la întreaga lui creatie. Ultimul volum publicat este apreciat, de regulă, în trena de semnificatii creată de acelea precedente. Astfel, se ajunge la realizarea unui portret aflat nu departe de rigorile cerute de un dictionar literar. Amintesc paginile despre Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Andrei Zanca, Ioan Es. Pop, dense în propozitii aproape apoftegmatice. O tehnică sugerată de traditia bună a criticii noastre, fată de care Emanuela Ilie se arată fidelă.
Pe o atare cale, este mai lesne de descoperit ceea ce exegeta numeste „mitologia imaginară” a unui poet, cu toate corectiile pe care le poate impune evolutia volumelor. Ajungem astfel si la o altă particularitate a realizării portretelor, anume înregistrarea frecventei umor imagini, urmată îndată de descifrarea semnificatiei acesteia. Ar fi cumva vorba despre descoperirea a ceea ce au fost numite cîndva „metafore obsedante”. Si pentru că mai sus l-am amintit pe Freud, se cuvine să precizez că acestea nu urmăresc, în volumul de fată, nici un fel de complex psihanalitic, ci doar „obsesii”. Adică, spus poate ceva mai propriu, cîmpuri de fortă ideatice. Iar acestea nu sînt putine si nici neglijabile ca originalitate. Emanuela Ilie este atentă la particularitătile imaginarului fiecăruia dintre autori, pe care le nuantează atît cît îi îngăduie metoda pentru care a optat.
 Cum spuneam, în centrul acesteia Emanuela Ilie a asezat asa numita conceptie de viată, de la care a plecat în decriptarea hieroglifei lirice. Deoarece, în perioada noastră de tranzitie si literară, nu se prea poate găsi vre o „conceptie de viată”, criteriul acesta se arată functional în perspectiva posibilitătilor de departajare a valorilor. Într-o perioadă de normalitate, lucrurile ar trebui să fie tocmai invers: particularitatea limbajului poetic ar trebui să fie criteriul de la care să se pornească în descifrarea hieroglifei. Cei mai multi dintre autorii cuprinsi în volum reprezintă nume deja afirmate, încît punerea de acord a celor două laturi hermeneutice nu prezenta o dificultate deosebită. Aceasta s-a ivit însă în al doilea capitol, în care apar numai… „douămiisti”. În cazul acestora, metoda „conceptiei” falimentează, deoarece nu are obiect. Este vre o „conceptie” de găsit pe hîrtiile de unică folosintă aruncate prin găurile de metrou ?! Abia aici ar fi de căutat nu „obsesii” ideatice, dar „complexe” freudiene autentice. Consecventă propriei metode, Emanuela Ilie încearcă să afle ce se ascunde dincolo de „nostalgia barbariei” sau dincolo de mai propriu numitele (de către Al. Cistelecan) scriituri „visceral mizerabiliste”. De păcatul luării în serios a unor atare evadări din rezervatia emfatic numită de unii pacienti drept Underground, Emanuela Ilie se apără printr-un umor fin: „Asteptăm oricum cu interes următoarele catafazii. Dacă nu cumva poetul se va fi vindecat de ele…”. Sau: „Oricum, si viitoarele frustrări ale poetei, ca si această dinamică promitătoare a scriiturii sînt de urmărit…”. Punctele de suspensie îi apartin exegetei.
Dacă nu ar exista o preocupare vizibilă fată de certitudinea descifrării unui simbol poetic, interesul Emanuelei Ilie fată de sistemul de gîndire al lui Basarab Nicolescu ar rămîne oarecum inexplicabil. Într-un fel, preocuparea lui Champollion pentru hieroglife seamănă cu preocuparea lui Nicolescu fată de „transdisciplinaritate”. Aceasta nu mi se pare altceva decît un răspuns calculat si lucid la neputinta (sau disperarea) de a nu putea ajunge la o cunoastere totală. Este limpede că transdisciplinaritatea nu prezintă un interes direct nici pentru estetică, nici pentru teoria literaturii, nici pentru critica literară. S-a afirmat – si Emanuela Ilie aminteste aceasta – că am fi în prezenta unei constructii asemănătoare gnozei, fiind vorba despre aluvionări, atît succesive, cît si concomitente, din toate cîmpurile experientei si cunoasterii. Presupun asadar că Emanuela Ilie a încercat totusi să găsească în transdisciplinaritate o cale de acces si la semnificatiile unei hieroglife poetice, asemănătoare amintitei conceptii de viată din volumul comentat mai sus. Numai că, dacă am înteles corect cele sustinute de Basarab Nicolescu, transdisciplinaritatea ar fi o sinteză practicată de fiecare individ în parte, acesta fiind responsabil – ca să zic asa – de asumarea diversitătii consecintelor. Si cum între hieroglifă si simbol legătura este foarte strînsă, l-as cita pe Basarab Nicolescu: „o întelegere literală a unui simbol îl transformă într-o notiune statică, moartă, fără nici o functie si valoare. Sîntem obligati să acceptăm o relativizare a privirii care ne îngăduie să cuprindem numărul indefinit de aspecte ale unui simbol. Această relativizare nu poate fi prezentă decît dacă simbolul este conceput în miscare si dacă este trăit de cel care se afundă în semnificatia sa. Numărul indefinit de aspecte ale unui simbol nu înseamnă deloc că simbolul este imprecis, vag sau ambiguu s.a.m.d.”.
Fără a apartine neapărat transdisciplinaritătii, citatul sustine perfect stilul hermeneutic practicat de Emanuela Ilie, deschis către citirea multitudinii de semnificatii ascunse în desenul hieroglifelor poetice. Sînt convins că volumele ei următoare vor aduce si o binevenită nuantare a citirii acestora.