Cine intentioneaza sa abordeze, astazi, teoria romanului este pe data pus în dificultate de extrem de numeroasele volume în materie, aparute doar în – sa zicem – ultimul deceniu. Ar fi vorba de cel putin cîteva zeci bune. Cel putin în limbile europene de mare circulatie. Cîmpul românesc nu face exceptie, desi aici se gasesc mai ales volume despre aspectele partiale care intra în aria de cuprindere aferenta: spatiu, timp, personaj, descriere, incipit si desinit, dialog, scena, compozitie arhitecturala s.a.m.d. Cu ani în urma, Mirela Roznoveanu a început un ambitios proiect, abandonat, din pacate. Dar istoria romanului românesc, desi scurta, de abia de un secol si jumatate, ar obliga si la abordari mai cuprinzatoare. Un început l-a facut Constantin Dram, cu volumul Devenirea romanului (Iasi, Institutul European, 2003, 237 p.). Ar fi vorba de primul dintr-o serie mai lunga, dedicata aprofundarii cîtorva segmente distincte si decisive, totodata, din istoria speciei.
Constantin Dram s-a specializat mai de mult în analiza epicului. În 1998, a publicat cel dintîi volum al sau, Lumi narative (Iasi, Editura Sagitarius Libri, 171 p.). L-a subintitulat „întîmpinari critice”, pentru a sublinia intentia de distantare fata de imaginarul construit de lumea epicului. Rezervele nu pot fi facute însa fara anume justificari. Iar Constantin Dram poseda, în primul rînd, o pregatire teoretica substantiala si sistematica, pe care însa nu o pune la vedere niciodata. Este asimilata, functionînd ca un filtru preventiv. Titlul cartii poate duce catre presupunerea unei eventuale tutele a lui Umberto Eco, desi acesta nu l-a subjugat cu totul pe autor, care reuseste sa pastreze o distanta salutara. Semiotica nu a dat nimic notabil pentru actul de evaluare a scrisului artistic, abstractie facînd de inflatia automatismelor irelevante si a cliseelor pauperizatoare. Pe autorul volumului l-a ajutat sa evite asemenea capcane, în mod limpede, intuitia critica, aplicata pe lecturi variate. Uneori chiar prea variate, daca luam în considerare sumarul: se întîlnesc nume cam de toata mîna, discutate cu o gravitate care, de regula, ar trebui rezervata, spre exemplu, doar unui Dostoievski. Cîteodata, se arunca vorbe mari pentru pagini de interes strict conjunctural. Dar procedeul acestui tip de citire are si avantajele lui. În primul rînd, i-a ocazionat lui Constantin Dram o imagine „la cald” asupra unui segment al literaturii în curs de desfasurare. Criticul are ocazia de a fi în mijlocul unui proces viu si, prin aceasta, incitînd dezbaterea. În al doilea rînd, i-a dat prilejul de a-si acorda viziunea istorico-literara, care, vrînd-nevrînd, este conservatoare, cu aceasta realitate vie. În al treilea rînd, i-a oferit posibilitatea de a confrunta practica (criticii) cu teoria (literara). Adevarata masura a capacitatilor sale de critic de întîmpinare este data de cronicile despre textele de rezistenta, precum Orbitor. Aici, Constantin Dram îsi arata pregatirea teoretica, simtul contemporaneitatii si priza la text. Rezulta opinii pertinente si echilibrate, cuprinzînd aprecieri rezervate si extaze controlate – semne sigure ale unui critic de vocatie.
Cu urmatorul volum, Constantin Dram si-a restrîns aria preocuparilor, studiind opera unuia dintre marii nostri scriitori care, dupa 1989, au intrat sub focul culturnicilor. Mihail Sadoveanu (Iasi, Editura Universitas XXI, 2002, 199 p.) este monografierea doar a unui singur aspect al unei vaste opere, aspect despre care s-a discutat mult si pîna acum, de regula din perspectiva criticii tematice si extrem de rar din aceea a naratologiei. Chiar a unei naratologii pe care, asa cum o aplica exegetul de fata, as numi-o determinista, deoarece este socotita a fi supusa evolutiei mentalitatilor, care, la rîndul lor, dicteaza, dupa cum reiese din studiul lui Constantin Dram, structurarea epicului romanesc.
Studiul lui Constantin Dram are asadar meritul, conjunctural, desigur, dar nu mai putin semnificativ, de a propune o regîndire a valorilor operei sadoveniene dintr-o perspectiva interpretativa moderna, care sa o reaseze în contextul literar corespunzator, evitînd, din nou programatic, contextul politic. (Am în vedere, fireste, contextul politic în care traieste vietuitoarea contemporana, auto-numita critic literar, care exhibeaza dificultatile politice întîmpinate în abordarea respectivului subiect, avînd în vedere ca, la alegerile comunale din urbea lui, au/n-au reusit s.c.l. s.c.l.)
Pe de alta parte, Constantin Dram înscrie opera sadoveniana în cuprinsul spiritualitatii românesti, considerînd-o, iarasi în raspar cu elitismele de doi bani, drept o expresie caracteristica a acesteia. Conceptie constituita într-o buna baza pentru întregul studiu, care pleaca de la premisa încarcaturii sapentiale a scrierilor lui Sadoveanu, cu deosebire a povestirilor, pentru a demonstra, în spiritul premiselor teoretice, modul în care a fost conceputa arhitectura epicului.
O alta premisa o reprezinta restrîngerea investigatiilor la o arie delimitata, al carei cuprins este, mai întîi, sustinut de cîteva capitole introductive. Se considera ca asa numita povestire de dragoste ar avea si o structura narativa specifica, în concordanta cu liniile fundamentale ale mentalitatii scriitorului, care, la rîndu-i, dicteaza traseele urmate de mîna naratorului. În consecinta, la Sadoveanu, „totul poate fi istorisire; orice istorisire poate încorpora un nucleu erotic”.
Se remarca abordarea diacronica si extrem de nuantata practicata de Constantin Dram, care nu trece cu vederea evolutia prozatorului Sadoveanu, de la primele povestiri, pîna la cele din urma, situate în preajma celui de al doilea razboi. Întregul studiu respecta, de asemenea, punctul de vedere potrivit caruia erosul si povestirea convietuiesc în opera lui Mihail Sadoveanu si alcatuiesc un model: „modelul istorisirii de dragoste”. Mai mult chiar: se considera ca erosul ar structura un segment particular din povestirea sadoveniana, prin cîteva procedee precum reactivarea amintirii la vederea unui anume loc, juxtapunerea eros/eroism si final tragic/fundal istoric, raportul strîns dintre eros si cunoastere, dintre spatiu si timp s.a.m.d. Un loc aparte este acordat unui topos specific precum „hanul”, a carui prezenta este detaliata pe numeroase pagini, definit fiind drept „centru al imaginarului sadovenian”. Despre prezenta acestui topos la scriitorul în discutie s-a vorbit mult. Constantin Dram nu se departeaza însa de unghiul naratologic de abordare, încercînd sa configureze modelul epic propus. Adaog încercarii de fata si pe aceea a lui Sergiu Pavel Dan, inclusa în volumul (înrudit ca sursa teoretica) intitulat Povestirile în rama. Ipostaze universale si românesti ale unei structuri (Editura Paralela 45, 2001).
Constantin Dram se raliaza opiniei, formulate si de alti cercetatori, dupa care Hanu Ancutei ar reprezenta o rascruce în evolutia povestirii sadoveniene, deoarece ar reprezenta un model narativ deplin constituit, caruia i se afla si cîteva reguli de functionare. Semnalez, între acestea, considerarea comisului Ionita drept „personaj ordonator” al povestirii. În functie de acesta, s-ar putea depista nu mai putin de sapte reguli, care ar configura imaginarul narativ sadovenian. Ramîne, totusi, o întrebare care, la finele unor investigatii detaliate si extrem de sistematizate, primeste un raspuns evaziv: oare asa numita „istorisire de dragoste” are, la Sadoveanu, si o „poetica” particulara, distincta de poetica generala a povestirii sadoveniene ? Cred ca un raspuns concludent si convingator totodata îl poate propune comparatia si cu alte tipuri sadoveniene de „istorisire”, care sa nu aiba neaparat în centru erosul, precum Pe Deleleu, din volumul Neagra Sarului, si multe altele de acest fel, între care (de ce nu ?), Din Moldova, inclusa în volumul Umbre. Poate ca o asemenea comparatie va veni în sprijinul opiniilor avansate de Constantin Dram si va aduce un argument în plus pentru concluzia dupa care, la Sadoveanu, „istorisirea este echivalenta cu viata” (teorie preluata, probabil, din critica textualista).
Cel de al treilea volum semnat de Constantin Dram, Devenirea romanului, largeste si totodata expliciteaza bazele conceptuale ale studiului despre Sadoveanu. Romanul, aceasta specie atît de proteica, si-ar justifica evolutia în primul rînd prin dezvoltarea „imaginarului erotic”, la care s-ar adauga imaginarul thanatic, cel al „creatiei” si cel al „conditiei umane” Deocamdata, Constantin Dram ia în discutie importanta erosului, ca materie fundamentala a epicului romanesc, afirmînd urmatoarele: „consideram ca devenirea romanului îsi are începuturile plasate sub semnul complex al relatiei eros – conditie umana (în cadrele admise din cele mai vechi timpuri ale literaturii), care a impus, constant, cele mai cunoscute imagini în marea literatura a lumii”. Nuantarile continute în acest citat, practicate, de altfel, în toata exegeza de fata, confera credibilitate unei teze care, în volumul anterior, se anuntase oarecum exclusivista. Poate din necesitatile demonstratiei.
Constantin Dram a ales noua texte celebre, începînd cu Mahabharata, continuînd cu Longos, Apuleius, Petroniu, Chrétien de Troyes, Tristan si Izolda, Cervantes si încheind cu Defoe. Criteriile acestei selectii sînt cele traditionale, adica încetatenite în comparatismul european, care însa este, sub acest raport, amendabil. De aceea, ma întreb daca nu ar fi fost potrivita si includerea unui text la fel de celebru, dar cam ocolit de comparatismul amintit. Este vorba de Însemnari de capatîi, datorate curtezanei nipone Sei Sonagon. Scrise la finele secolului al X-lea, aceste însemnari (care pot fi socotite fie jurnal intim, fie roman autobiografic) ar fi adus în discutie si o perspectiva feminista, foarte cautata în actualele gender studies.
Spre deosebire de alti confrati, Constantin Dram începe prin a defini cele doua ustensile de lucru, întrebîndu-se ce este romanul si ce este erosul. Se opreste asupra cîtorva teorii fundamentale, pentru a oferi punctele de reper în materie. Însa invocarea doar a lui Constantin Daniel si a Mirelei Roznoveanu pentru a sustine radacinile epopeice ale romanului saraceste credibilitatea ipotezei, pe care au avansat-o, mai întîi, nume rasunatoare, precum acelea ale lui Georges Dumézil si Claude Lévi Strauss.
Dar romanul a fost pregatit nu numai de epopei, ci si de nucleele epice continute în textele religioase, precum Biblia. Încît circumspectia pe care Constantin Dram o arata fata de puritatea epica a primelor manifestari romanesti este justificata, fiind vorba, într-adevar, de un proces extrem de complex si de durata. De aceea, nu putem decît sa fim de acord cu exegetul cînd priveste Nala si Damayanti, din Mahabharata, drept punct de plecare: acest fragment sanscrit poate fi considerat una din radacinile romanului, desi numai alaturi de Epopeea lui Ghilgames, Biblia ori poemele homerice. Si, iarasi, nu poate fi decît primita urmatoarea afirmatie a exegetului referitoare la importanta textelor de acest fel: „relatia imaginar-realitate pentru <subcontinentul> indian este atît de fascinanta prin acest continut epic urias, încît se spune, pe buna dreptate, inclusiv astazi, ca tot ce se petrece sub soarele Indiei este, într-un fel sau altul, marcat simbolic de ceea ce este imagistic încorporat în marea epopee”.
Ne aflam în fata fundamentului, solid, pe care se sprijina întreaga lucrare a lui Constantin Dram, în al carei cuprins romanul este inclus în imaginarul colectiv determinat de succesiunea mentalitatilor proprii unor popoare sau grupuri de popoare.
De parca ar încerca sa îsi demonstreze abilitatile exegetice, Constantin Dram a ales trei grupe distincte de texte. Una în care trama erotica este vizibila, precum în romanele întemeiate pe „amour courtois”. Alta în care aceeasi trama este extrem de subtire, precum în textul lui Petronius ori al lui Apuleius. În sfîrsit, a treia, în care trama erotica este difuza, precum în Don Quijote. Fiecare este cercetata avîndu-se în vedere specificul rezultat din amprenta lasata de subtextul mentalitar al epocii corespunzatoare. Aici, Constantin Dram invoca punctele de vedere ale exegetilor moderni, care au schimbat substantial locurile comune dominante pîna la mijlocul secolului al XX-lea. Am în vedere, de pilda, modul în care este discutat romanul cavaleresc medieval ori adoptarea unor distinctii întemeiate pe discipline afirmate în deceniile din urma. Cercetatorul încearca sa afle ultima ratiune care a decis îndreptarea romanului catre cunoasterea în profunzime a ceea ce, cu un cuvînt cam uzat, dar greu de înlocuit, s-a numit conditia umana. Prin eros catre aproximarea conditiei umane – iata ceea ce urmareste Constantin Dram în concentratul sau periplu. Putem sa îi reprosam ca este prea putin prezent, spre exemplu, romanul bizantin, care a lasat urme adînci asupra aceluia roman si, ulterior, asupra aceluia timpuriu medieval, dar nu putem sa nu recunoastem corectitudinea unui punct de vedere urmarit constant si cu acribie.
Cea de a doua teza a volumului semnat de Constantin Dram este tot atît de programatic supravegheata ca si aceea anterioara. Comparatistul cauta peste tot, de data aceasta, relatia dintre structura narativa si substratul erotic. Ajuns în acest punct, Constantin Dram a trebuit sa se arate precaut, deoarece fiecare din cele trei tipuri de texte amintite mai sus raspunde tezei în felul lui. Daca unele romane bizantine, de pilda Etiopicele al lui Heliodor, l-ar fi ajutat mai mult decît Dafnis si Chloe, textul lui Longos, în demonstrarea ipotezei, în schimb, romanele de curte îl sprijina substantial. Nu aceeasi este însa situatia în cazul lui Cervantes. Structura romanului Don Quijote nu mi se pare defel riguros determinata, în ansamblul ei, de urmarirea tribulatiilor erotice ale personajului. Însa Constantin Dram a evitat, partial, pericolul, considerînd textul lui Cervantes, la rigoare, drept un meta-roman. Subtilele jocuri naratoriale cervantesti îngaduie si aceasta perspectiva. Oricum, Don Quijote este un punct de cotitura în „devenirea romanului”, caruia, în economia studiului sau, Constantin Dram i-a acordat importanta meritata.