Pe cît este de redus interesul istoricilor literari de tip foiletonist pentru scrisul românesc din tările vecine, pe atît de mare se arată acest interes fată de biografia unui scriitor. Singurul care se abate de la regulă este, din nou, Ioan Holban, autor, în afara celor pomenite mai sus, si al unui volum intitulat Literatura română subiectivă. De la origini pînă la 1990 (Iasi, Tipo Moldova, 2007, 321 p.). Desi nu teoretizează pe marginea istoriei literare, Ioan Holban practică o hermeneutică înteleasă si acceptată lesne de cercurile profesioniste străine. Nu cred că mă însel dacă sustin că la baza conceptului de istorie literară el asează distinctia lui Gérard Genette despre „fictiune” si „dictiune”, exprimată mai apăsat de acesta prin 1991. Drept urmare, Holban a despărtit net domeniile, prezentate în volume separate: trei tomuri dedicate genurilor traditionale si un al patrulea dedicat jurnalelor intime si autobiografiilor. Nicăieri, în primele trei tomuri, nu se manifestă nici cel mai mărunt interes fată de factorul biografic. Cu atît mai putin fată de acela politic. De altfel, Ioan Holban pare a fi unul dintre putinii nostri istorici literari care posedă foarte bune si actuale cunostinte teoretice, pe care le aplică fenomenului analizat. Si nu mecanic, precum într-o lucrare de seminar, ci în spiritul lor. Pe de o parte, literatura de „fictiune” este împărtită pe genuri. Perimat sau nu, criteriul genologic încă poate oferi elementele particulare ale fiecărui tip de discurs. De cealaltă parte, se află „dictiunea”, căreia îi apartin si jurnalul intim si memoriile, despre care însă se sustine, sus si tare, că „sînt literatură”. Aici, Eugen Simion, de pildă, în Fictiunea jurnalului intim (2001) si în Genurile biograficului (2002), priveste lucrurile ceva mai nuantat. Dar nu mă însel deloc atunci cînd afirm că Ioan Holban este singurul nostru autor de istorie literară concepută la standardele discutiilor actuale în materie. Nu cred că mă însel nici dacă sustin că tot el este printre putinii cititi de studentii de la litere, al căror interes fată de „ionic, doric si corintic” este în deteriorare accelerată. Călătorind frecvent prin universitătile străine, ei au descoperit că această triadă de circulatie autohtonă i-a cam descumpănit pe colegii lor de acolo, rămasi la alde Genette, Jauss, Todorov s.a.
Asadar, Ioan Holban este interesat de biografie la nivelul discursului, literar sau retoric, specific si nu la nivelul spectaculosului. De care se arată preocupati Marian Popa, Alex Stefănescu si, mai putin, Nicolae Manolescu. La acesta, biograficul este invocat cu deosebire la discutarea memoriilor si jurnalelor intime, adică acolo unde detine un primat firesc. Cînd nu esuează în suetă cancanieră, Marian Popa include biografia scriitorului într-un context sociologic, pentru a scoate în relief particularitătile nu atît psihologice, cît de viată relatională. În acest sens, elocvent este structurată biografia lui Zaharia Stancu. Din cînd în cînd, se amuză invocînd etnia celui despre care urmează să scrie („X-lescu. Evreu. Autor de etc.”). Dar, la fel ca la Alex Stefănescu, nu aflăm defel în ce mod acest detaliu biografic va fi determinat liniile de fortă ale operei respectivului. Este motivul pentru care, asumîndu-si riscurile procedeului, Marian Popa afirmă deschis: „această istorie este un roman balzacian-ionescian”. Asa că am putut întelege si motivul pentru care paginile despre o autoare oarecare de versuri încep, brusc, astfel: „fiică a unui culturnic oltean etc.” Tehnica urmează, vizibil, foile dosarului de cadre stalinist. Unde probabil că am fi citit: „fiică a unui chiabur oltean dusmănos etc.”. Umorul si ironia îl ajută însă pe Marian Popa să nu-si transforme Istoria… în ceea ce am numit la timpul respectiv „o imensă hecatombă de păcătosi irecuzabili”. Aceeasi lipsă vizibilă de legătură dintre biografic si literar la Alex Stefănescu. Acesta repetă retorica discursului de la inaugurarea liniei de tramvai: coloana biografică este detasată grafic de comentariul operei. Excursurile biografice cată să construiască elemente pitoresti, după modelul călinescian. Din capitolul rezervat lui George Bălăită aflăm, spre exemplu, că acesta fusese pasionat, în adolescentă, de sportul de performantă. Lăudabil! Dar ce legătură are acest detaliu de viată cu alcătuirea viitoarelor romane? Ce legătură au gîlcile de care va fi suferit cutare cu versurile ori cu piesele lui?!
Un capitol extrem de important pentru orice istorie literară este acela al asa numitei „interpretări”. Chestiune abordată si la noi, nu de mult, de Paul Cornea. În rest, istoricii nostri literari de extractie foiletonistică o ignoră cu superbie, călăuziti de singurul principiu hermeneutic recunoscut drept valabil: sic iubeo, sic volo! O hermeneutică autistă, care refuză orice legătură cu lumea profesionistă contemporană. Si care nu ezită să sustină că are „nostalgia esteticului”. Care estetic!? Acela care transpare din rîndurile evlavioase despre valoarea lui Călin Vlasie?!
Acum cîtiva ani, Ėric Méchoulan a publicat volumul Pour une histoire esthétique de la littérature (Paris, P.U.F., 2004), rezumînd oarecum discutiile pe această temă. Cît de departe de spiritul acestora sînt combatantii de la noi în materie, rămasi la stadiul impresionismului cu valabilitate expirată!
Cam peste tot, se caută modalităti de eliminare a intruziunii factorului individual din procesul de evaluare, deoarece se consideră că acesta falsifică de două ori istoria literară. O dată pentru că ar pune în relatie materiale textual prezente în istorie (textele de atunci) cu materiale textual absente (propunerile istoricului de azi). În al doilea rînd, pentru că ezită între umanul concret al epocii si teoriile secularizatoare. La noi, singurul care pare să aibă dubii de acest fel este Marian Popa, care si-a asezat istoria sa literară sub semnul lui „de azi pe mîine”. Din nou, Ioan Holban îsi ghidează interpretările după jaloane în circulatie actuală. În rest, certitudinea inchizitorială a gustului propriu, vizbilă în toate compartimentele.
În primul rînd, în selectia cvasi-discretionară a autorilor inclusi. Nu am întîlnit, în toată lumea cvilizată, atîtea parti pris-uri cîte se manifestă în tratatele noastre istorico-literare. Autorii foiletonisti autohtoni au fortificat învechitele umori conjuncturale din mes poisons cu practicile ideologice ale bolsevismului stalinist, după principiul „Ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda!”. Dacă, încă de la originile lui saizeciste, foiletonismul a avut meritul, incontestabil, de a fi reusit să înlăture dogmatismul literar comunist, după 1990 i s-a substituit acestuia fără umbră de umor. Foiletonistii nostri nu au ezitat să alcătuiască fel de fel de liste, de prieteni si de dusmani, iar Canalul a fost înlocuit cu... istoria literară. Altfel spus, cu rubrici de felul Autori de dictionar sau... Altii sau Etc. Sau, mă rog, cum or mai fi numiti condamnatii. Eventual, drept dusmani ai esteticului, după modelul strămosilor stalinisti, care spumegau împotriva dusmanilor poporului. Totdeauna, extremele se ating!
Din alt punct de vedere, provoacă de-a binelea stupoare includerea unor eseisti, stimabili, fără nici un dubiu (precum Liiceanu sau Plesu), dar a căror cooptare într-o istorie a literaturii nu se bucură de o minimă acoperire teoretică. Actualmente, conceptul de istorie literară si-a lărgit granitele pentru a putea extinde sensul si a ceea ce este numită îndeobste literatură natională. Nu de a-l lărgi în mod gratuit, ci, în principal, pentru a-l include într-un concept mult mai larg, în cuprinsul căruia, spre pildă, textele de tipul romanului să poată coexista cu textele de tipul memoriilor, după conceptia sistemică a policontexturalitătii. Accentuez faptul că, nicăieri în lume, azi, nu se întîmplă ca un autor de eseu să fie înregimentat în literatura de fictiune, iar un autor de memorii si de jurnal intim să fie trecut în cine stie ce anexă, asa cum se întîmplă la Nicolae Manolescu. Unde este modernitatea perspectivei? Ori este, cumva, o povară prea grea!?
O altă problemă este ridicată de formula de tratat academic, însusită de autorii de istorii literare discutati mai sus. Cu exceptia lui Ioan Holban. Desi, însumate, volumele acestuia duc tot către mia de pagini. Moda tratatului este împrumutată de la aceiasi strămosi stalinisti, cărora le fusese impusă de – ori mi se pare, ori este chiar asa – zdrobitoarea bolsaia sovetskaia entiklopedia. Surprinzător si cît de mult seamănă justificarea verdictelor de aici cu justificarea verdictelor din actualele liste si istorii literare. Care se vor însă libere de... bolsevism. Dar care îsi strivesc dusmanii de casă sub senilele tratatului istorico literar si îsi aburcă „tovarăsii” pe turela vigilentă a acestuia.
Ce să mai zic de afirmatii făcute în dispretul total al faptelor. Precum următoarea: „Anton Holban este unul din întîii nostri scriitori profesionisti”. Si Nicolae Manolescu îsi argumentează astfel zisa: scriitorul avea o cultură literară-artistică de exceptie si darul „care transformă în literatură tot ce vede”. Asta să însemne profesionalizarea scriitorului român? Cu asa ceva ne înfătisăm noi în istoria literaturii europene din secolul al XXI-lea? După ce, încă din 1878, am avut, în Trandafir G. Djuvara, pe cel dintîi reprezentant al nostru în Asociatia literară si artistică internatională, din Paris. Asociatie în care scriitorul si diplomatul nostru a ridicat, alături de altii, chestiunea profesionalizării si a drepturilor de autor! După ce a apărut si a doua editie a cărtii lui Leon Volovici!
Un fapt deosebit de grav este absenta trimiterilor la celelalte literaturi europene. Astăzi, istoria literară pierde din ce în ce mai mult caracterul national, înteles, pînă nu de mult, ca un monolit, pe care îl topeste în ansamblul evolutiei tuturor literaturilor. Începutul a fost făcut de cele paisprezece volume din amintitul Patrimoine littéraire européen, apărute, pînă în 2000, sub coordonarea lui Jean-Claude Polet, la Paris si Bruxelles, precum si de nenumăratele studii din zodia a ceea ce se numea cîndva literatură comparată.
Recalcitranti la orice demers modern, istoricii nostri literari descendenti din foiletonisti refuză cu obstinatie orice cale de asezare a scriitorilor români în contextul celor europeni. De exemplu, Nicolae Manolescu glosează, la capitolul despre Eminescu, pe marginea articolelor din „Dilema”, în loc să îsi exprime un punct de vedere personal despre locul poetului, atît cît l-o aprecia, în literatura lumii.
Cu astfel de asa zise istorii literare ne înfătisăm noi în ochii colegilor europeni?! Cu astfel de poticneli jenante ne raportăm la canoanele europene curente si profesionale de referintă?! Descurajant peisaj, obositoare si inutilă încercarea de a-l primeni.
Închei, precum am început, tot cu un citat din Balzac: „Le critique aujourd'hui ne sert plus qu'à une seule chose: à faire vivre le critique”. Pe româneste: „astăzi, criticul nu mai este bun decît pentru a-l face pe critic să supravietuiască”.