Eseul nu este numaidecît o „încercare”, adică o tentativă firavă si dinainte descurajatoare, întreprinsă de autorul ei cu scopul testării propriilor limite. Poate înainte de toate este o propunere filosofică, un mod de abordare a relatiei omului cu universul, în perspectiva unei cunoasteri care nu poate fi niciodată integrală, ci doar fragmentară. „A scrie pe fragmente” ar însemna, în acest caz, a te asigura pe tine însuti fată de precaritatea relatiei existentiale. De unde, frecvent, tenta melancolic-moralistă, prezentă, mai ales, în cîmpul francez, de la Montaigne la Cioran. Cîmpul anglo-saxon pare să ofere o altă propunere, aceea a perspectivei neutre, superior didacticiste, prudentă si conservatoare. Cum orice generalizare îsi are riscurile ei, si aceasta de fată nu se poate abate de la regulă. Am considerat-o însă utilă în chip de introducere la rîndurile consacrate monografiei despre Ion Biberi (Ion Biberi. Suferintă si cunoastere, Craiova, Fundatia Scrisul Românesc, 2005, 215 p.) semnată de Mihaela Albu.
Prin prezenta lui ca scriitor, traducător, comentator de artă, teoretician literar si eseist, Ion Biberi a reprezentat unul din punctele de viabilitate ale culturii românesti de pînă la 1989. Destinul a făcut să îsi încheie viata la finele lui 1990, marcînd, simbolic, o etapă a culturii noastre, aceea cuprinsă între 1945 si 1989, limite între care s-a pus problema continuării modelelor interbelice, ca o posibilitate de contracarare a dezastrelor produse de absolutizarea unui singur mod de a gîndi. Ion Biberi venea dintr-o lume despre care, ca student, nu aveam decît cunostinte de-ajuns de vagi, întărite, totusi, de apropierea de Alexandru Dima, N.I. Popa, Theofil Simeschy, de cunoasterea, chiar dacă din bancă, a lui Vianu, Rosetti, Iordan. Pe Biberi l-am asezat în această companie îndată după ce i-am cumpărat, în 1969, volumul Poezia, mod de existentă. Cum să nu îl citesti?! Nu se scria acolo despre poezie nicidecum în termenii limbajului de lemn al epocii. Erau citati frecvent Hugo Friedrich, Goethe, Vianu, Blaga, Mircea Florian, Dali, Breton, Béguin, Nietzsche, van Tieghem, Caillois, Mircea Eliade, erau invocate texte din Novalis, Valéry, din literaturile antichitătii egiptene ori chineze. Volumul s-a bucurat de o largă audientă deoarece venea să întărească atmosfera de desprindere de rigiditătile „interpretării” sociologizante si, alături de ale altora, să deschidă drum tipurilor de abordare dacă nu neapărat de ultimă oră, cel putin moderne. În mod sigur, proprii unui text literar si nu unuia propagandistic. Mihaela Albu citează cronica amplă a lui Serban Cioculescu. Apărută în „Gazeta literară”, aceasta consemna o consacrare oficioasă nu numai a autorului, ci a însăsi orientării criticii si teoriei noastre literare către alte perspective. Mihaela Albu procedează, în acest caz, precum în toată exegeza, adică prin rezumarea chestiunilor principale abordate de Biberi. Din păcate, se uzează, adesea, de o simplă trecere neutră în revistă, cînd mai nimerită ar fi fost situarea în epocă a opiniilor circulate de Biberi. Oricum, este vorba de o actualizare a unor investigatii mai vechi, Mihaela Albu fiind autoare a celei dintîi valorificări monografice, apărute în 1982, a vietii si operei lui Ion Biberi, care a si răspuns, de altfel, scrisorilor primite. Acestea se află incluse într-un corp de Anexe si stau mărturie anilor nu tocmai senini prin care trecea psihiatrul. De interes sînt scrisorile care insistă asupra legăturilor dintre diferitele compartimente ale operei. Citez, spre exemplificare, următoarele rînduri: „desi activitatea mea scriitoricească reprezintă ceea ce s-ar putea numi o confesiune indirectă si acoperită, nu înfătisează un profil de preocupări exprimat în întregime. Vreau să sugerez faptul că, desi o vastă zonă din aceste… să zicem, obsesii intelectuale au fost expuse în unele din lucrările anterioare, ele nu au fost exprimate explicit, cu exceptia, totusi, a paginilor din Permanentele clepsidrei (Încercare asupra întrebărilor ultime), scrisă în 1973. Am tinut astfel să pun accentul pe această latură a gîndirii mele, pe care o consider esentială, alcătuind, în acelasi timp, substratul de adîncime a întregii mele structuri intelectuale”. Cît se poate de limpede. Este motivul care justifică subtitlul monografiei: „suferintă si cunoastere”. Altfel zis: experiment si asumarea consecintelor.
În monografia Mihaelei Albu, un capitol fundamental, extrem de documentat si, totodată de coerent ca viziune asupra formării unei personalităti, reliefează instruirea si educatia extrem de bogate si de complexe de care s-a bucurat copilul căpitanului de marină Constantin Biberi. Familia avea rădăcini nu numai românesti, ci si franceze si germane, cele trei limbi corespunzătoare fiind vorbite curent de membrii ei. Drept urmare, copilul si, apoi, tînărul au avut acces de timpuriu la literatura, pictura, muzica celor trei culturi, alcătuindu-si un temei de instructie solidă, care îi va sprijini înclinatiile native către meditatie. As risca afirmatia, defel minimalizatoare, că, spre deosebire de alti intelectuali ai nostri, „obsesiile intelectuale”, pe care le invoca în citatul de mai sus, i-au fost formate devreme si au rămas neschimbate întreaga viată. Au fost consolidate de specializarea medicală într-un domeniu delicat, care avea a face cu imponderabilele complexelor umane. De altfel, din zona existentialismului pare să fi descins nu doar meditarea pe marginea trăirilor ultimative, ci, asemenea personajului din Conditia umană a lui Malraux, experimentarea acestora. În exegeza sa, Mihaela Albu se opreste pe larg asupra formării intelectuale a lui Biberi, stabilind cîteva etape ale acesteia, în functie de mărturiile directe ale personajului în cauză, de concluziile reiesite din alte documente sau din opera propriu zisă. Tabloul este convingător, mai ales prin nuantări si prin cronologizarea atentă a evolutiei. Cred însă că lipseste celălalt aspect, anume acela pe care îl puteau oferi „obsesiile”. Exegeta pare să se fi ferit, astfel, de obiectiile nemiloase ale lui Călinescu din Istoria literaturii…, care tocmai asupra acestora insistă, creionînd un portret vizînd patologicul.
Sînt convins, pe de altă parte, că adevărul se află la mijloc si că „obsesiilor” incriminate de critic li se datorează, totusi, preocupările lui Biberi pentru literatura fantastică, pentru pictura lui Bruegel, pentru arta suprarealistă, precum si eseurile dedicate mortii, subconstientului, destinului. Pe de altă parte, Călinescu era totusi perfect îndreptătit să sustină că, la Biberi, „temele documentează asupra căutărilor scriitorilor de azi [adică din deceniul al patrulea al secolului al XX-lea – D.M.]”. Ar fi fost un capitol extrem de util în monografia alcătuită de Mihaela Albu acela care ar fi urmărit situarea mai largă în epocă, atît pentru a-l fi scos pe Biberi din categoria simplilor colportori, cît si pentru că ar fi reconstituit atmosfera epocii, la a cărei configurare mai ales autorul eseurilor a contribuit în bună măsură. Biberi nu stă în nici un caz pe aceeasi treaptă cu adevăratii colportori, precum D.V. Barnoschi, deoarece vine cu perspectiva specialistului si nu a autodidactului prezumtios. Afară de aceasta, el nu recurge la scene care să scandalizeze, situîndu-se în afara sferei „pornografilor”, vituperati de, spre exemplu, Nicolae Iorga. Medic fiind, Ion Biberi nu avea cum să fie interesat de desucheli voaieuriste, ci numai de cazuri-limită si încă din categoria acelora destinate să exploreze, cum sună titlul unuia din romane, un Proces (adică un dinamism) aflat la întretăierea unor coordonate a căror descifrare preocupa multe dintre domeniile care explorau zone încă tulburi: psihanaliza, psihiatria, mitologia, antropologia.
Mihaela Albu si-a structurat partea dedicată operei pe domeniile mari abordate de Biberi, asezate, după chiar sugestia acestuia, sub semnul eseului “„metodă de cunoastere”). Ar intra în discutie, mai întîi, „eseurile literare” (care includ teoria, critica si portretistica literară, monografiile si cronica), apoi „critica de artă” (în care ar intra „sinteze” si „portrete”). Este o sistematizare utilă abordărilor pragmatice care urmează, situate, din nou, sub semnul descriptivismului. Constiincios, ca si pînă acum, si care scoate în evidentă liniile principale urmărite de Biberi. Din nou, din păcate, absentează trimiterile la contextul românesc, de pe urma cărora ar fi rezultat, sînt convins, o accentuare a trăsăturilor portretului pe care îl sugerează exegeta însăsi. Ion Biberi ar fi fost asezat într-o galerie bogată si totodată diversă, în care s-ar fi ilustrat nu prin caracterul speculativ al procedeelor eseisticii sale, ci prin unitatea tenace a perspectivei. Eseul fiind partizan la fel de tenace al diversitătii perspectivei.
Ar fi rezultat, sînt iarăsi convins, o subtiere a afirmatiilor lui Călinescu, decurse dintr-o incompatibilitate fundamentală: aceea dintre scoala franceză si scoala germană. „Divinul critic” descindea din cea dintîi. Dimpotrivă, eseurile lui Biberi atestă urme vizibile ale celei de a doua. Iată ce scria el, în paginile introductive de la Poezia, mod de existentă: „Metoda de cercetare nu se poate limita, de bună seamă, la studiul analitic al operei închegate; intuitia trebuie să treacă dincolo de faptul artistic împlinit, pentru a ajunge la actul elaborării. O critică eficientă nu poate fi decît genetică, depăsind intuitia operei constituite, pentru a ajunge la dispozitiile sufletesti care au prilejuit-o si la procesele interioare, care au condus la expresie. Stăruim astfel asupra obligatiei pentru critic de a stabili un raport de comunicare cu starea poetică pură, generatoare a poemului. Numai această corespondentă cu actul poetic originar va putea conduce la o intuire a poeziei în esenta ei specifică”. Cum lesne se poate constata, Biberi descinde direct si fără dubii, din „metoda stiintifică” germană de la începutul secolului al XX-lea, subtiată însă de psihologismul genetic si, pe de altă parte, totusi, de lecturile, bogate, din cîmpul francez. Prin eseurile sale, Ion Biberi se situa, este necesar să insistăm asupra acestui fapt, printre protagonistii dezbaterilor duse, la noi, în jurul specificului artei în general si al literaturii în particular. Nu putem întelege cauzele dinamismului literaturii române din prima jumătate a secolului trecut dacă nu avem în vedere si eseurile lui Biberi. Un argument suplimentar îl oferă paginile despre literatura fantastică, scrise într-o vreme în care aceasta era de-ajuns de firavă la noi, deoarece predominau discutiile pătimase despre opusul ei, literatura „autenticismului”. Ion Biberi întregea astfel tabloul vietii literare interbelice, pe care, abia trecut de treizeci de ani, nu ezita să îl panorameze, la 1938, într-o carte nu de „eseuri”, ci de-a dreptul de „études” (Études sur la littérature roumaine contemporaine), urmat, peste un an, de comparatistul Basil Muntéano (Panorama de la littérature roumaine contemporaine). Cei doi dau o lectie, postumă si zadarnică, imberbelor si imberbilor care, azi, injuriază cu vrednicie o „panoramă” din care, vrînd-nevrînd, fac si ei parte. Sau poate că, dimpotrivă, ei ilustrează „panarama”… postmodernă, aflată la antipodul unor intelectuali de talia lui Ion Biberi.