MELANCOLIE AGRESTÃ (ZAHARIA STANCU)

                                                                                                                                                                                      Emil MANU

   Cînd apãreau, în 1927, Poemele simple, Pompiliu Constantinescu recunostea în Zaharia Stancu un pastelist gratios, un poet traditionalist ce descoperise o functiune liricã a peisajului. Peste zece ani, în Istoria literaturii române contemporane, E. Lovinescu fãcea precizarea cã traditionalismul acestor poeme nu se revendica de la programatismul revistei „Gîndirea”, unde au fost, în majoritate, publicate, ci de la legãtura organicã si spontanã cu pãmîntul si peisajul românesc. G. Cãlinescu, în 1941 (Istoria literaturii române de la origini pînã în prezent), îl considera pe Zaharia Stancu un traditionalist, în mãsura în care si Tudor Arghezi si Aron Cotrus erau traditionalisti, atribuindu-i un hermetism lejer, caracterizat prin exaltãri în fata lumii vegetale si prin euforii agreste. Serban Cioculescu, în 1942, constata o contradictie între manierismul încîntãtor al formei poemelor si temperamentul dinamic al autorului. Perpessicius, considerat de regulã, un critic amabil, contesta cu absconse insinuãri, realizarea Poemele simple, socotindu-le „medalii sterse, fãrã chipuri clare”, totusi cu o „gratie nativã”. Din acest simplu montaj de opinii se poate observa cã debutul editorial al tînãrului de 29 de ani fusese mult discutat.

   O explicatie a dezbinãrii din jurul Poemele simple nu poate fi acoperitã de faptul cã volumul fusese premiat de Societatea Scriitorilor Români si nici de prestigiul colectiei (“Cartea vremii”) în care mai apãruserã eseuri si versuri semnate de Lucian Blaga, Adrian Maniu, Ion Pillat, V. Voiculescu, Emanoil Bucuta, Nichifor Crainic etc. Sumarul Poemelor originale nu cuprindea decît o parte din versurile publicate în reviste si se completa cu traduceri din Goethe, Francis Jammes si Albert Samain. Trebuie amintit în treacãt faptul cã în 1927, debuta editorial si Tudor Arghezi (vehement negat de Ion Barbu în Ideea europeanã), iar V. Voiculescu tipãrea Poeme cu îngeri.
   „Am început sã compun poezii foarte de timpuriu, ba chiar înainte de a fi învãtat sã scriu si sã citesc”, declarã undeva Zaharia Stancu, dar prima sa poezie, Gînduri, apare în 7 august 1921, în suplimentul literar-artistic al ziarului „România nouã”, pe aceeasi paginã cu poemul lui Ioan Barbu, Toiagul, alãturi de versuri semnate de Ion Minulescu.
   În acelasi an, revista „Sãgetãtorul”, a lui Mihail Sorbul, organizeazã un concurs de sonete la care tînãrul debutant participã si cîstigã premiul al II-lea. Era pe atunci ajutor de arhivar la Judecãtoria de ocol din orasul Turnu Mãgurele. De precizat cã aceste poezii sînt – cele mai multe – semnate cu pseudonime diverse ca: Z. Tudor, Zaharia Tudor, Zaharia St., Z. St. etc.
   „Aveam spaimã de gura orasului”, mãrturiseste într-un interviu poetul; pãrãsind munca de la judecãtorie se înscrie la liceul din Rosiorii de Vede si-si intensificã legãturile cu redactiile literare din Bucuresti.
   Primele poezii semnate cu numele real, cel cu care s-a consacrat, apar în 1922, în „Universul literar”, condus pe atunci de Nikita Macedonski, si în „Adevãrul literar si artistic”. în 1924 colaboreazã cu poezii la „Gîndirea”, „cea mai prestigioasã revistã literarã a acelui timp”, dupã cum declarã în mai multe rînduri. „Gîndirea” era condusã pe atunci de Cezar Petrescu. în 1925, Societatea Scriitorilor Români îi acordã un premiu pentru sonetul Viata, apãrut în revista lui Octavian Goga, „Tara noastrã”, din Cluj.
   Recitit, dupã decenii de la aparitie, sonetul premiat în 1925 pãstreazã amprenta unei juvenilitãti elegiace dar fruste si, mai ales, conservã imaginea unui poet al ierburilor crude si al cîmpurilor sãlbatice, aparent rãmase în amintire; Bacovia auzea, în Lacustrã, „materia plîngînd” – Zaharia Stancu îsi auzea – cîmpiile pline de cavalcade primitive;
   „Aud într-una chiote de hoarde
   Si tropot greu de cai nepotcoviti
   Si plîns sfîsietor de robi izbiti
   Cu bice lungi de flãcãri si de joarde”.
   Tropotul cailor, imaginea unor cavaleri traci ai cîmpurilor, costumati însã ca-n evul mediu, devin laitmotive ale Poemelor simple:
   „Zvîrlit-am si coiful si saua de fier
   Si lancea am frînt-o si izbit-o de-un trunchi,
   Iar murgul, departe, la margini de cer,
   Cu spume-n zãbale, rãmase-n genunchi”.
   Dacã Ion Pillat teoretiza în versuri traditionalismul, scriind din interiorul acestei miscãri literare, care, din punct de vedere estetic, la cei mai buni poeti si nu la ortodoxisti, e o specie de modernism, Zaharia Stancu e numai un asociat al tematicii, chiar dacã unele versuri din Poeme simple sînt pillatiene sau amestec de V. Voiculescu; criticii au depistat atunci si o influentã arghezianã, mai mult de expresie si nu de fond, ca-n poemul Plaiuri:
   „Si cu fãptura ta, de cînd ai vrut
   Sã-mi fii nãdejdii lance, coif si scut”.
   Dar noutatea cu care veneau Poemele simple, fãrã sã fie reformatoare, era evidentã; Zaharia Stancu descoperea gratiosul în sãlbãticia agrestã:
   „Am rãtãci pe cîmpurile ude
   Sã vezi cum se desfoaie dimineata
   Si-am asculta cum colcãie viata
   În ierburile proaspete si crude.
   (...)
   Pe lunci am întîlnit cirezi de boi
   Si bivoli goi cu soldurile strîmbe
   Si-amiaza le-ar zvîrli pe spate trîmbe
   De vãlvãtãi ca nise saluri moi”.
   Erotica „poemelor simple” se realizeazã numai prin obsesia rusticitãti campestre (“Eu mi-as iubi în tine iubirea si pãmîntul”); întoarcerea iubitei în tîrgul de piatrã nu e un prilej de romantã tristã, ci de elegie stenicã inundatã de ceruri si ierburi:
   „Si cînd te-ai reîntoarce – rod pîrguit de varã –
   Din cîmpul meu cu mãguri, vioaie si sprintarã,
   În tîrgul mohorît cu uliti de asfalt,
   Ti-as sãruta pe ochi vãzduhul meu înalt,
   Sãrutul unui mac, rotund, pe gura-n rouã,
   Pe brate-argintul lunii, cînd se-ncovoaie nouã,
   Si chiar copilãria cu zbor de berze lin
   Pe trupul tãu: mãnunchi de grîu cu spicul plin.”
   La Ion Pillat poezia roadelor si a sevelor se oferea într-o sensibilitate domesticitã, poate alecsandrianã; la Zaharia Stancu sevele si culorile sînt conservate în cruditatea lor naturistã, iar descoperirea gratiosului în peisaj devine treptat o tehnicã a contrastului. în amurg „miroase-a grîu, a cimbru si-a trifoi”. înserãrile în cîmp, ducînd mai departe stilizarea romanticã heliadescã, sînt orchestrãri simfonice, dar cu o muzicalitate directã:
   „Îngenuncheazã cumpeni si murmurã tãlãngi,
   Vin pãsãri mari si negre si se pitesc prin crãngi
   Si stele-mping cerul cu-argint în vîrf de spãngi”.

   Perpessicius acuza poezia tînãrã a generatiei lui Zaharia Stancu de a fi avut repulsia peisajului autohton la modul stilizat de Cosbuc si Alecsandri, oferind în pastel un aspect de Provantã mistralianã. Reluate într-o lecturã nouã, pastelurile lui Stancu nu fac aluzii la Mistral si mai ales nu fac impresie jammistã, de bucolic trecut prin saloane sudice, ci exprimã o sãnãtate primitivã, o gratie nativã, imaterialã, o bucolicã fragilizatã în cadrul unei naturi românesti. Nici aluzia esenianã, mai convingãtoare dacã tinem seama de faptul cã a tradus din poetul rus, nu este evidentã, chiar în versurile cu paralelisme tematice:

   „Strãbunii mei vînjosi cu tulnice si ghioage
   Pe-aici si-or fi pãscut cirezile blajine,
   Cioporul de mioare bãlane, herghelia...”
   În toatã poezia sa de început, Zaharia Stancu rãmîne un peisagist; totul se întîmplã în peisaj: dragostea, trecerea anotimpurilor, dansul orelor. O dimensiune existentialã are numai natura, peisaj interior aproape nu existã. Mobila, costumele, tãcerile unei odãi, biblioteca etc. nu-l ademenesc. Rafinamentul sãu se rezumã, mai ales în Clopotul de aur (1939), la condensarea impresiilor, ajungînd sã ofere numai în patru versuri o atmosferã:
   „Din smîrcuri creste seara cu nori si foi tãrcate,
   Cu rugãciuni de turle si ochi de ape verzi,
   Cu vite ce se-ntorc de la pãscut mînate
   Si cu vedenii ‘nalte prin care fruntea-ti pierzi.”
   În Pomul rosu, dar mai ales în Iarba fiarelor, violentele, fãrã sã capete ceva livresc, devin mai studiate, ca-n acel cîntec autobiografic în care declarã:
   „În poemele mele necheazã mînjii”;
   sau
   „În pomele mele femeile
   Au pãrul – pulbere de mãtase.
   Strãbunii iubeau în bordeie
   Neveste pietroase.”
   Fãrã sã devinã un sentiment de dezrãdãcinare, tonul poemelor are ceva tragic, elegia devine melopeicã; iubita pentru care natura îsi sacrificase toate fanteziile vegetale si pentru care poetul spusese rugãciuni sãlbatice sau initiase ceremonii crepusculare voluptoase, devine aproape un motiv de reverie tragicã, ca în Landoul rosu:
   „Prin pãduri de porumb
   Landoul rosu se legãna,
   Inima mea, lîngã inima ta,
   Negru hulub, lîngã negru hulub.

   Norii, cîti au trecut peste noi,

   Cu viscolul, cu soarele-mpreunã s-au dus
   Cãtre colina dinspre apus,
   Doar noi în neguri, în ploi.

   Dar rosu, eternul nostru landou

   Ne poartã mereu înainte, ne poartã.
   Se-nchide o poartã, se deschide o poartã.
   Peste sufletul vechi, peste sufletul nou.”
   „Ochii au uitat sesul si grîul, pasii au uitat cãrãrile”, declarã în alt poem din acelasi ciclu. în Anii de fum, volum apãrut în 1944, totul este elegie si „cîntec de ceatã”. O neliniste explicabilã prin raportarea poemelor la epoca în care sînt scrise, strãbate toate aceste versuri dublate, în presa de stînga, de articole scrise împotriva rãzboiului si a dictaturii:
   „O spaimã tãcutã ne-nvãluie rea
   Poate vîntul ne poartã prin lume, ori
     poate o stea.
   Ne tinem de mîini, ne spunem cuvinte,
   Poate noi o mintim, poate dragostea minte.”
   Anii de fum contin poeme oraculare, dar si germenii unei elegii a timpului care trece, a „sãbiei timpului”, imagine pe care versurile ultime o ridicã la rangul de simbol existential:
   „Vin anii de fum, trec anii de fum,
   Pulbere abia adiatã.
   În tolba galbenã a lunii
   Unghia timpului mereu o sã batã.”
   Si dragostea devine o incertitudine, dislocatã din cadrul ei firesc, din peisajul agrest, în care toamnele aveau o voluptate primordialã:
   “Poate-am sorbit din vinul iubirii
   Poate dragostei i-am gustat mãtrãguna.
   Galbenã se furiseazã-ntre noi
   Ca o vulpe de aur, luna.”
   De la Anii de fum pînã la Cîntec soptit (1970) vor trece 26 de ani; bucolica naturistã, peisagistica gratioasã, erotica voluptoasã în cadru campestru, toate se vor mentine ca motive, dar se vor muzicaliza, se vor rafina, vor deveni mai transparente, mai nostalgice, mai litanice, fãrã ca poetul cã renunte la elementaritate. Emotiile directe ale poeziei sale, chiar în elegiile cu reflectii tematice, rãmîn soptite, nespeculative, nealterate de ambiguitãti sincopate. Si în ultimele versuri Zaharia Stancu nu pãrãseste universul tãrãnesc, pe care îl contemplã cu aceeasi fidelitate, rãmînînd un poet al acestui univers în poezie ca si în prozã.