Emilian MARCU
Petru Ursache, Înamorati întru
moarte. Eros Poesis la Cezar Ivănescu, Editura Timpul, Iasi, 2004, 252 p.
Pe aproape 70 de pagini, mai exact pe 64 de pagini, distinsul profesor Petru
Ursache face o punere în temă a cititorului cu viata exterioară din
România, cu multe exemplificări din cea ieseană, atîta cîtă
va fi fost, din perioada anilor 1938-1968. Sînt luate în discutie
nume si cunoscuti si deveniti necunoscuti care populau, cu asiduitate culoarele
redactiilor si paginile revistelor si ziarelor, lăfăindu-se în toată
grandoarea si grandomania lor, în timp ce poeti ca Mihai Ursachi, Dan
Laurentiu sau Cezar Ivănescu erau sfătuiti, la posta redactiei, să mai astepte.
Se poate că sfatul a avut si un dram de inspiratie; asteptarea a dat roade
exceptionale. Este un demers instructiv si educativ cel propus de Petru Ursache
întru aducere aminte, spre a nu se mai repeta aceste orori.
După această adevărată punere în scenă, autorul atacă frontal opera
poetului Cezar Ivănescu, initiindu-ne într-o lume poetică de-a dreptul
ezoterică si sustinînd că: „Omul e printre noi cu opera întreagă
la vedere…”. Capitole ample, ele însele un adevărat „roman de aventuri”:
Armaghedonul, Ritmica formelor, Procesul asasinilor, Acord final si chiar
interviul din final, au darul de a face „cît mai multă lumină” în
vastitatea ideilor poetice ale marelui poet Cezar Ivănescu.
Analiză aprofundată si pertinentă, cu trimiteri la lecturi paralele acest
eseu de un real interes se citeste pe nerăsuflate si predispune la o relecturare
cu creionul în mînă pentru că: „prin Cezar Ivănescu ceasul poeziei
române bate acum la Iasi. Cezar este alt nume pentru poezie, fiindcă
poezia lui Cezar Ivănescu este grea de întelesuri privind realitatea
imediată a omului”.
Cartea Înamorati întru moarte trebuie citită spre a ne putea
racorda la marea poezie, cît si pentru amplul interviu din final.
Al. Husar, Vremea de apoi, Editura Alfa, Iasi, 2004, 166 p.
2004 a fost un an bun pentru profesorul Al. Husar. I-au apărut trei cărti
si toate de mare interes. Întoarcerea la lectură, la Editura Cronica,
o necesară provocare spre lectură; Izvoarele artei, la Editura Princeps Edit
si Vremea de apoi, pe care ne-am propus să o prezentăm succint, lansînd
de fapt o provocare spre cititorul dornic de a cunoaste cît mai multe
din tumultul de informatii si de comentarii pe care le detine Al. Husar.
Vremea de apoi, un adevărat recurs la memorie, asigurat de autor, face o
radiografie a ultimei jumătăti de secol, privind prin fereastra timpului
nu cu tristete, nu cu resemnare, ci cu o nobilă detasare intelectuală. Frapează
memoria exceptională pe care o are Al. Husar, descriind cu lux de amănunte
stări, întîmplări si chiar discutii înregistrate mental
si redate cu maximă fidelitate. Remarcabile sînt capitolele: Castelul
reginei, Bîrlogul fiarei, Parusia, En dangered species, Dramaticele
profetii. Acestea sînt adevărate bijuterii ale genului, făcîndu-l
pe cititor părtas în lumi atît de interesante si făcîndu-i
cunostintă cu oameni minunati pe care atît de bine îi zugrăveste
în Vremea de apoi Al. Husar, dar si cu orori si monstruozităti de neînchipuit.
Această călătorie de plăcere printr-o lume spectaculoasă,
prezentată cu umor, inteligentă si cultură este bucuria pe care ne-o oferă
autorul într-un început de primăvară care se anuntă a fi frumoasă.
Sînt multe lucruri interesante care cu sigurantă vor ferici truda cititorului.
Adrian Voica, Fragmentarium eminescian, vol. I, Editura Floare albastră,
Bucuresti, 2004, 176 p.
Făcînd parte dintre tot mai rarii cercetători avizati si profunzi ai
operei atît de plină de nobile surprize a inegalabilului Mihai Eminescu,
poetul, criticul si profesorul Adrian Voica trudeste de o viată în
a pune în valoare măretia versului eminescian, claritatea de cristal
si grandoarea de idei a unui poet universal.
Prob, tenace si foarte avizat, cu acribia omului dispus să se jertfească
pentru marile idei, Adrian Voica face lumină si deschide drumuri noi întru
cunoasterea operei poetului nepereche. În aceste vremuri, mereu tulburi
pentru poet, aparitia unei cărti ca Fragmentarium eminescian are darul de
a deveni o adevărată oază, o binevenită gură de aer proaspăt în receptarea
operei lui Eminescu.
Cîtiva cercetători de mare har, cum ar fi Mihai Cimpoi, Teodor Codreanu,
Nicolae Georgescu si Adrian Voica formează un adevărat zid împotriva
continuei huliri, denigrări a simbolului specificului national românesc,
zid care încearcă să stăvilească dorinta de mancurtizare ce se abate
asupra natiunii noastre.
N-as spune că Adrian Voica scrie o carte ce se citeste pe nerăsuflate, ba
dimpotrivă, este o carte „dificilă” ce trebuie citită si studiată cu răbdare,
avînd alături stiloul si hîrtia pe care să notezi si să retii
multiplele informatii, pentru că :“ Modernitatea lui Eminescu se manifestă
si în acest mod. Făcînd din ritm un exponent fundamental al conceptiei
sale despre poezie, el găseste de cele mai multe ori tonalitatea adecvată…”.
Acum, cînd mitici de calibre foarte mici încearcă să se prindă,
prin diverse tertipuri, de personalitatea lui Eminescu, perorînd infamii
si ilogisme, aparitia unor cărti precum Fragmentarium eminescian este mai
mult decît o binevenită si meritată palmă dată nulitătilor.
Aurel Dumitrascu, Carnetele maro, III, Editura Timpul, Iasi, 2004, 348 p.
Îngrijire editie, cuvînt înainte si note bio-bibliografice
de Adrian Alui Gheorghe.
Ajunse la cel de-al treilea volum, Caietele maro ale lui Aurel Dumitrascu
se pot constitui, cu sigurantă, într-o adevărată radiografie a vietii
literare din anii premergători Revolutiei Române din 22 decembrie 1989.
Gratie poetului si prozatorului Adrian Alui Gheorghe, cel care cu vocatia
prieteniei si cu acribia intelectualului a pus în valoare caietele
rămase de la regretatul poet Aurel Dumitrascu, cele trei volume si următorul
sau următoarele sînt „legate” trupeste si sufleteste de Editura Timpul,
condusă de poetul si eseistul Cassian Maria Spiridon, un alt prieten al poetului.
Scriitori importanti din peisajul literar românesc, devin personaje
în aceste cărti, cu bunele si cu relele lor, aceasta făcînd să
crească interesul la lectură. Adeseori prin ochii lui Aurel Dumitrascu vedem
personajele într-un mod aparte, mai adevărat decît lasă ei să
fie văzuti, datorită exceptionalului spirit de observatie cu care era dotat
autorul. După lectura fiecărui op din serie, întrebi: Oare să ne despărtim
de trecut rîzînd ? Sau să fim mult mai circumspecti fată de unii,
una sînt în realitate si alta vor să fie.
Si îmi bîntuie, ŕ propos de personaje, prin minte un vers „nu
esti ce pari a fi”. Dar acestea, de cele mai multe ori, sînt picanterii
de care aproape nici nu merită să tinem cont. Caietele maro pot fi socotite
adevărate documente despre o lume, totusi, atît de frumoasă.
Încă o dată trebuie remarcat efortul lui Adrian Alui Gheorghe si al
lui Cassian Maria Spiridon, cît si pretuirea pentru păstrarea în
actualitate a unui poet important.
Vasile Spiridon, Perna cu ace ( I ), Editura Timpul, 2004, 188 p. Coperta:
Doina Liliana Buciuleac
Pentru a rămîne în tonalitatea impusă încă din primele
fraze ale acestei cărti, vom spune că Perna de ace ( I ) este o radiografie
a unui secol atît de zbuciumat, a unui secol ce a pus la încercare
în mod special pe creatorii de artă.
Obsedantul deceniu apare ca un suport al demersului critic exercitat de Vasile
Spiridon, dar si ca afet pentru tunul cu care îsi execută preopinentii.
Nume grele intră în cătarea autorului, care trimite ghiulele în
toate directiile si mai ales în toate încercările de deturnare
a artei. Acele cu care actionează Vasile Spiridon nu sînt tămăduitoare,
ca în acupunctură, ci adesea sînt doldora de venin.
Obsedantul deceniu pe care îl are în vizor autorul este chiar
obsedantul veac, pentru că volumul de fată începe: Acum nouăzeci de
ani ….si se termină cu La lilieci ed. a II-a, 1988, sub semnătura „colaborationismului”
(pentru unii critici din perioada postdecembristă) Marin Sorescu.
Episoadele acestui op se derulează de la Colectiva Dor Mărunt, pînă
la Muncitorii intelectualei, trecînd pe Drum cu pulbere alături de
Dusmanii poporului, cu Zilierii ogoarelor literare. Perna cu ace ( I ) temeinic
întemeiată, poate fi un bun îndrumar prin hătisul atît
de tenebros al unei lumi de care încercăm să ne amintim amuzîndu-ne.
Doar simpla lectură a cuprinsului acestei cărti ne pune în temă despre
intentiile autorului si provoacă la lectură fără să tinem cont de Cinstita
dregătorie cenzurească. După ce am terminat Perna cu ace m-am întrebat:
Oare cum va arăta volumul IV sau V în care Vasile Spiridon se va ocupa
si de „Complimentul circumstantial de efect” de după 1990 ?
Leo Butnaru, În caz de pericol, Editura Junimea, Iasi, 2004, 320 p.
Continuînd să editeze în colectia „Dictatură si scriitură” substantiale
antologii, am putea spune aproape definitive, Editura Junimea pune în
circulatie În caz de pericol de Leo Butnaru. Cunoscutul poet de la
Chisinău îsi alcătuieste, făcînd a selectie severă, această antologie
bazîndu-se pe poemele publicare de-a lungul vremii în cele 13
cărti, plus o Retrospectivă de sine cu poeme nepublicate în volum.
Un bilet de trăsură semnat de directorul editurii, poetul Cezar Ivănescu,
pasaje din textele autorilor care s-au exprimat vis-ŕ-vis de poezia lui Leo
Butnaru si un tabel cronologic, fac din această antologie un instrument extrem
de util pentru cel ce vrea să cunoască cu adevărat, în profunzime,
demersul liric al acestui autor cu o activitate literară prodigioasă.
Descheiat la toti nasturii de la cămasa de fortă a poeziei, Leo Butnaru se
arată în fata cititorului fără complexe inutile, mizînd pe talentul
cu care a fost înzestrat, cît si pe inteligenta de a-si înălta
„zidăria magică”.
Leo Butnaru devine un poet atipic din acea parte de Românie, fiind
un bun si devotat ostas al armatei limbii române, deosebindu-se, prin
ironia si auto-ironia cu care îsi construieste poemele, de colegii
de generatie. Poezia lui Leo Butnaru are ceva din zborul liliacului sau al
porumbelului jucăus, cu suisuri si coborîsuri emotionale bruste, cu
trimiteri la versuri celebre, la vremi deja trăite, la cărti si întîmplări
celebre „perorînd ironic irodic despre trecerea/ …./ fructului ademenitor…/”.
Mereu provocator, mereu îmbietor, mereu instigator de nobile sentimente,
Leo Butnaru reuseste să tină cititorul în priză, la cea mai înaltă
tensiune a sentimentelor pure, proaspete si ademenitoare.
George L. Nimigeanu, Semintele focului, Editura Ardealul, Tîrgu-Mures,
2004, 108 p.
Răbdător cum sînt aproape toti bucovinenii, dar cu mult talent de poet
autentic, George L. Nimigeanu, din cînd în cînd trimite
cîte un S.O.S. sub formă de carte spre diferite porturi (reviste si
prieteni) în speranta că poezia lui va fi puntea de salvare.
În portul nostru a poposit mesajul lui George L. Nimigeanu, plin de
prospetime, ca un cîmp proaspăt cosit, în care otava încă
se mai zvîrcoleste sub mîngîierea coasei.
„Voi veni singur înaintea Ta/ Doamne/ străin cum străină e frunza-n
pădure//” pentru că: „De n-ai fi Tu de unde partea mea / de umbră vorbitoare
despre TINE/ si despre Adevărul care-mi tine/ în largurile lumii loc
de stea?” sînt versuri care împlinesc pasaportul de poet pentru
George L. Nimigeanu, cel care, mereu discret, parcă să nu deranjeze pe cineva
nici cu umbra sa, scrie poezie de bună calitate în aceste vremuri date
peste cap de diverse experimente literare, de cele mai multe ori, de proastă
calitate.
Lumina din cuvinte, („… usile somnului…/ …si cenusa radioactivă a clipei”),
conturează în Semintele focului profilul unui poet autentic, viguros,
care stie că : „Descumpăniti de-aceleasi opaite nu stim/ unul într-altul
unde începem ori sfîrsim/ eu că-n cuvinte rîndu-i izvor
lîngă izvor/ tu că îti mîntui blînd din nesomnul
lor”.
George L. Nimigeanu stie că atunci: „cînd moare veacul clipa naste
altul/ semn că în clipă veacurile dorm/ fără de pleoape ochiul ei enorm/
e vesnic treaz si vămuie înaltul” (Între clipă si veac). Multe
sînt poeziile citabile si chiar memorabile din volumul semnat de George
L. Nimigeanu.
Indira Spătaru, Sălbaticul anotimp, Editura Axa, Botosani, 2004, 70 p., cu
o prefată de Ioan Holban.
Poezia Indirei Spătaru din acest al cincilea volum, Sălbaticul anotimp, este
mai întîi de toate un ritual al gestului mereu dus pînă
dincolo de jumătate, dar fără a fi concretizat, finalizat. Este o eternă
si nedisimulată provocare „prin însăsi zidirea ochilor” atunci cînd
„Adieri dinspre moarte răzbat dinspre iubire/ suavitatea îmbracă valuri
calde, sărate”.
Autoarea stie, sau mai bine zis intuieste, irepetabilitatea gestului, pentru
că poezia ei înseamnă multă miscare. Aproape că în fiecare poem
se produce o plecare, o ruptură, de cele mai multe ori definitivă. Gestul
rămîne suspendat, într-o ciudată mirare, agătat pe linia orizontului,
fluturînd ca o rochie de mireasă în care îngerii să-si
pregătească tainicul culcus pentru trăirile lor siderale.
O anume inocentă si o discretă candoare îsi asumă Indira Spătaru atunci
cînd transformă totul în joc: „Cu un deget îmi dai peste
nas/ cu celălalt mă îmbii să gust/ tristetea n-o mai pomeni/ e una
actiunea cu sederea/ în scorbura pieptului tău./ Cu un ochi mă privesti
pe furis/ cu celălalt mă încui în dormitor/ acolo ierburi înalte/
suspină în jurul meu/ ca niste serpi subtiri/ inofensivi” (Joc). Trimiterea
pe care o face în prefată Ioan Holban, la expresionisti, cred că se
referă doar la gest si nu la trăiri, pentru că multe din poemele acestui
volum sînt rezultatul unor stări absconse, am putea spune chiar intime.
Indira Spătaru cu durere fiecare poem. Absurdul la care face trimitere Ioan
Holban este suma tuturor trăirilor secventiale care dau contur acestui „anotimp
sălbatic”.
Luminita Aldea, Nisipuri miscătoare, Editura Augusta, Timisoara, 2005, 348
p., Coperta: Camil Mihăiescu
„A visa nu costă bani” spune un personaj al romanului Nisipuri miscătoare
de Luminita Aldea. De aceea autoarea îsi construieste întreaga
desfăsurare a cărtii pe încrederea în sperantă, pe vis, pasiune
si pe omul iubit. Întîmplări din imediata apropiere se întretaie
cu întîmplări devenite memorie, caractere de exceptie prin bunătatea
lor se lovesc de caractere mîniate. Lumini si umbre într-un dans
hieratic cotropesc adolescenta personajului, Adriana Gherman. Aflată la marginea
dintre rai si iad, gata să cadă în hăul care o înconjoară, îsi
conduce pasii în viată mai mult după vise si, din fericire, chiar reuseste.
Ezitarea între cei doi bărbati, Ovidiu si Gheorghe, constituie suportul
împlinirilor sau neîmplinirilor sale. Traiectoria destinului
acestui personaj este una extrem de întîlnită în această
perioadă de mari frămîntări sociale, de mari mutatii spirituale si
de si mai mari derogaje de caractere.
Ascensiunea unor parveniti, aroganta lor si continua „mituire” a ocupării
de locuri „căldute” este de fapt o privire în oglindă a unei societăti
bolnave. Faptul că eroina acestui roman crede în vise si că visele
ei capătă contur în realitate dovedeste că speranta nu moare si că
pentru ceea ce crezi că merită să lupti, chiar si cînd „castelele”
se construiesc pe nisipuri miscătoare. Adriana Gherman priveste înapoi
nu cu mînie, ci cu o nedisimulată tristete, dar si cu o anume întelepciune.
Stie să se ferească de răul care i-a viciat pe oamenii din jurul ei, stie
să dea din bunătatea ei înzecit fată de ce a primit de la cei buni.
Luminita Aldea scrie o proză linistită la suprafată, cu mult zbucium interior,
făcînd să fie un nume de căutat si pentru viitoarele ei cărti.