Emilian MARCU

(4) Ion Beldeanu, Bucovina care ne doare (ultima parte), Editura Musatinii, Suceava, 2007, 226 p.
Cel de-al treilea volum din Bucovina care ne doare de Ion Beldeanu limpezeste multe necunoscute legate de acest tinut atît de drag autorului, dar si nouă, Bucovina, tinut aflat, sperăm, vremelnic izolat de patria mumă.
Ion Beldeanu, indezirabil, din motive oficial necunoscute, în Ucraina, trage si din paginile acestei cărti un semnal de alarmă asupra fenomenului de deromânizare ce se practică în Ucraina, fenomen posibil, din păcate, si prin contributia unor conationali de-ai nostri sau a unor intelectuali de origine română, trăitori, mai ales, la Cernăuti.
Dovadă că lucrurile se desfăsoară organizat si temeinic stă si modul cum si cimitirele sînt pîngărite, mortii români sînt înlocuiti cu morti de origine slavă, iar însemnele de pe morminte, peste noapte, capătă trăsături slave. Si Ion Beldeanu consemnează toate acestea în: O întrebare pentru multi dintre noi (p. 35-37), întrebare adresată în 28 octombrie 2001, în care spune ce au făcut conationalii nostri la Cernăuti.
Răspunsul se poate desprinde, tragic, din „Arcasul” condus de poetul Vasile Tărâteanu: Oare nu cumva s-a pîngărit si constiinta noastră de neam?
Iată cum putem citi această carte a lui Ion Beldeanu. Poetul a plătit scump pentru acest demers al său, fiindu-i interzis dreptul de a călători în Ucraina, cu toate demersurile făcute la autoritătile ucrainene, dar si românesti.
Titluri ca: O falsă dihotomie: român-moldovean, Cum se ticluieste o diversiune, Siberia la Cernăuti, Încotro se îndreaptă Rusia sau Cacialmaua de la Noua Sulită, sînt doar cîteva repere ale poetului-reporter Ion Beldeanu, cîteva pasnice, totusi, provocări de a citi si a lua aminte la ce si cum este viata românilor din teritoriile încă ocupate. Bucovina care ne doare este o pledoarie si pentru politicienii români care ar trebui să aibă în agenda de lucru si/sau mai ales problema acestor tinuturi românesti.
(4) Dana Gheorghiu, Die Fabrökler (Povestiri din Fabric), Editura Marineasa, Timisoara, 2007, 176 p.
Cu o proză vînoasă, bărbătească, în care observatia atentă alternează armonios cu trăsăturile de caracter, Dana Gheorghiu reuseste să spargă o anume monotonie a prozei bănătene.
Aceste Povestiri din Fabric, puse în pagină cu talent, re-lansează un univers ce, încet încet, a devenit mai mult amintire, zat de nisip pe fondul unei clepsidre uitată pe un raft de etajeră. Dana Gheorghiu are curajul de a crea prin povestirile ei furtună în clepsidră, de a răscoli jarul mocnit în memorie, de a-i da viată, constientizînd că dacă anume ea n-ar face-o, totul ar trece într-o tristă uitare.
Limbajul arhaic, practicat cu predilectie si chiar cu o anume voluptate în mahala, este repus în circulatie de personajele tributare timpului si mîndriei trecute. Baba Raika, într-un amestec de umor si arhaic, scrie scenariul unei lumi vetuste cu har dar si cu o anume autoritate. Autoarea pare a nu face altceva decît să transcrie scenariul si să-l ordoneze în pagină. Lumea Babei Raika se derulează din scaunul în care a sezut douăzeci de ani în stradă. Memoria elefantină creează un univers pentru multi dintre cititori, probabil atipic. Din acest univers este conturul unui tablou pe care Dana Gheorghiu îl aduce în fata cititorului.
Toate povestirile din această carte alcătuiesc un interesant atlas al Fabricului din trupul Timisoarei. Cu el în mînă poti călători în turnul timpului pentru a întelege cum a evoluat lumea în acest oras.
(4) Shaul Carmel, Cavaler al Ordinului Vesniciei, Cronica, 2007, Iasi, 98 p., cu o prefată de Ioan Holban si o postfată de Valeriu Stancu.
Sorescian în atitudine, revoltat pe clepsidra răsturnată, Shaul Carmel este mereu tentat să-si caute fratele geamăn cel mai tînăr cu o viată care îl face să se întrebe unde este „bătrînul evreu din mine” si să afle „dacă în noaptea din pupilă/ a răsărit prima stea” (Sîmbăta vietii lui, p. 17).
Mereu în ipostaza de a cerceta, de a întreba, de a-si asuma damnarea cavalerului, Shaul Carmel, cu tenacitate de giuvaiergiu olandez slefuieste, cu temnita desertului, coroana de glorie si de supunere a cavalerului din ordinul Vesniciei. Shaul Carmel scrie în acest volum o poezie problematică, intuitivă, înzăuată în conditia de a fi evreu si de a scrie: „Tu, Doamne, mai trăieste/ Mai scrie./ Pînă la întepenirea bratului meu”. Într-un limbaj, adesea esopic, încorsetat în diverse cabale pe care trebuie să le decodeze spre a ajunge în miezul poemului, autorul scrie: „Nu lăsati moartea să plece/ De Sfînta Sfintelor/ Unde se adăposteste/ De teama mîniei/ Dumnezeiesti” (Marea spurcăciune, p. 31).
Forta ludică a poemelor lui Shaul Carmel vine si dintr-o aparentă răzvrătire, un aparent derapaj în fata divinitătii, o zbatere în fata rănii trecerii timpului. Nu e o împăcare cu sine, poezia lui Shaul Carmel e o poartă deschisă în inima desertului cu care simte că se înfrăteste.
(4) Stefania Oproescu, Zăpada neagră, Editura Andrew, Focsani, 2006, 118 p.
Stefania Oproescu, în cele 16 micropovestiri din cartea Zăpada neagră se înfătisează ca un fin observator al firii umane, fie că personajele sînt mature sau nu. Proza practicată cu mult succes în această carte dezvăluie seriozitatea si pe alocuri chiar gravitatea cu care „atacă” fiecare subiect. Atmosfera, pentru că multe din cele 16 „piese” sînt de atmosferă, de cele mai multe ori este greoaie, apăsătoare, specifică prozei de cîmpie în care te poti pierde foarte usor si tot la fel de usor te poti regăsi, chiar dacă esti „Izolat de lume ca într-un mormînt”, cum spune chiar autoarea în Zăpada neagră, una din cele mai puternice si mai încărcate de substantă povestiri.
Stefania Oproescu păstrează în scriitura sa firea de poet pentru că adesea apelează la metafore, în lumi paralele, spre a construi universuri: „Mă trezesc greu dintr-un vis cu lalelele albastre răsărite în albul nesfîrsit al zăpezii”, notează autoarea în una din proze.
„Volumul Zăpada neagră m-a convins că avem în fată un scriitor interesant si original care se ia în serios pe sine si pentru care literatura nu este un simplu moft” – spune Florentin Popescu si nu avem cum să nu-i dăm dreptate.
Prozele Stefaniei Oproescu au în fiecare din ele „trupul unui roman gata să înflorească”, dar autoarea ni-l transmite în nuditatea virginală să dea rod în minte si în sufletul cititorului.
(3) Mircea Ionescu, Braconierul. Povestiri de vînătoare, Editura Pax Aura Mundi, Galati, 2007, 144 p.
Pentru cititorul de proză scrisă înainte de ’89, dar si după, Mircea Ionescu nu este un necunoscut. Fie că a publicat nuvele politiste în Moartea paharelor de cristal, Junimea, 1974, sau romanele Singurătatea calului troian, Adevăr si metaforă, Taina bătrînului fort sau O anchetă ratată, Cacialmaua, Capcana ucigasă, Taina spovedaniei si Misiunea ultrasecretă, fie aceste Povestiri de vînătoare, este prezent în librării si în biblioteci.
Povestirile de vînătoare sînt adevărate călătorii în lumea atît de specială a vînătorilor si pescarilor, în lumea tăcută a gîndurilor, în lumea animalelor.
Cîteva dintre povestirile din această carte sînt niste mici bijuterii ale genului, reusind cu mult talent să introducă cititorul, cu emotie, în miezul aprins al întîmplării. Se remarcă: Cheia, Hotul, Mistretul zburător, dar si Braconierul, Trădătoarea etc.
Mircea Ionescu îsi deapănă gîndurile, amintirile si întîmplările de pe ghemul timpului, cu tăcută melancolie.
Fiecare din povestirile de vînătoare, dincolo de epicul lor, are o morală. Si anume să stim să pretuim si să iubim natura atît de generoasă, dar si sensibilă.
Mircea Ionescu reuseste prin această carte să ne facă părtasi la multele sale aventuri vînătoresti si pescăresti.
(3) Cezarina Adamescu, Monumentul cărtii si mucenicia cuvîntului, Editura Arionda, 2007, Galati, 300 p.
Un elogiu adus cuvîntului scris si implicit cărtii pe care o consideră „un monument” si scriitorului, cel ce a făcut „mucenicia cuvîntului” realizează Cezarina Adamescu în această carte.
„Personajele acestei cărti sînt, la rîndul lor,  creatori (sic!) de personaje”, spune autoarea încă din deschiderea Argumentului acestei cărti.
Construită temeinic pe capitole ca: Mărturisitorii de cuvînt, Dregătoria cuvîntului, Candoarea cuvîntului si Icoana cuvîntului, această încercare de istorie literară spre retinere si aducere aminte a cărtilor publicate de scriitori, mai ales gălăteni, îsi îndeplineste, cu asupră de măsură, scopul propus.
Întelegînd, si de la înaintasii directi, cum că „singurul adversar este pacea cărtilor” (Antoine de Saint Exupery), Cezarina Adamescu face un frumos si bine meritat portret al profesiei de tipograf, profesie pe cale de disparitie.
Periplul scriitoricesc se derulează printre cărtile cu tentă religioasă, printre cărtile încărcate de sensuri divine.
Autorii ce se remarcă si sînt evidentiati de Cezarina Adamescu sînt foarte multi (peste 50 de nume). Se remarcă în mod special cîteva nume: Alexandru Miron, Paul Sân-Petru, Ion M. Gârleanu, Speranta Miron si lista ar putea continua.
O carte de real interes, o carte utilă pentru multi din cei preocupati de literatura si viata religioasă. „Si dincolo de toate aceste cuvinte, să lăsăm inefabilul să vorbească…”, asa cum ne îndeamnă autoarea.
(3) Iancu Feldstein, Un cocktail spiritual benefic vietii, Editura Minimum, 2004, Tel Aviv, 210.
Cu adevărat un cocktail spiritual este această carte a doctorului Iancu Feldstein. O călătorie în timp prin viata extrem de zbuciumată a evreilor din perioada anilor 1930-1945, dar si după aceea, din România, mai ales din Galati, Iasi si Bucuresti, unde autorul a fost elev, student sau medic; o călătorie prin lumea artelor: muzică, pictură, filosofie, întrupă temeinic această carte.
Cititorul poate descoperi, în paginile acestei cărti, o lectie de comportament, de moralitate a medicului, poate descoperi cu usurintă modul de formare al unui viitor intelectual sau schite de biografii ale unor mari personalităti ale lumii din varii domenii ale culturii.
Acribios – profesia de medic se observă usor – autorul notează gînduri si trăiri, glorifică, fie si în cuvinte putine, personalităti care i-au marcat destinul.
Crezul domniei sale cum că longevitatea se poate realiza prin lectură în general, alături de jogging si fitness, pe fondul existentei „genei” respective (ereditatea) trebuie să însotească pe cît mai multi intelectuali si nu numai.
(3) Ion Avram Dunăreanu, Între limite, Editura Fundatia „Scrisul românesc”, Craiova, 2006, 156 p.
Judecătorul Ion Avram Dunăreanu, împrumutînd de la profesie calmitatea si bonomia omului care a trăit si a văzut suficiente în viată, dominat de firea sa artistică scrie poezie, pictează cu naturalete nobilă. Preocupările acestui intelectual gălătean se împlinesc în plan artistic si prin dăruirea exemplară cu care a creat în satul său natal – Suhurlui, jud. Galati – un muzeu etnocultural, muzeu în care se află exponate din toate zonele României.
Pluguri vechi, baionete, icoane, lămpase, cămăsi, ii, covoare, vîrtelnite, untare.
O poezie calmă, în dulcele stil clasic: „Amurgul tandru fără vină,/ Cu aripi largi în larg deschise/ Pe timpul ce-mi aduce-n mînă/ Mesajul unei zile ninse,// Cu freamăt înghetînd ce poate –/ Vîrteju-i saltă lung sărut/ Si-n părul verde-alb se zbate/ Un munte-n vara ce-a trecut” (De iarnă, p. 89) propune, în acest nou volum de poeme, Ion Avram Dunăreanu, o poezie a păcii interioare, a linistii cu iz de luminare-n cîmpie.
Îmbinînd pictura cu poezia într-o blîndă armonie, autorul construieste si corpul cărtii si corpul fiecărui poem apelînd la nuante, la tonuri, la penel si la metaforă.
Altruist, Ion Avram Dunăreanu nu face o profesie din a scrie sau din a picta. O face pur si simplu să nu se sufoce de ceea ce poartă în carapacea unui om ce are atîtea de spus: „Un zbor de fluturi/ În pastel./ Mă naste-n marele absent/ Si plec tip-til de lîngă el/ …/ Ca să respir simt ce nu moare/ În goana cailor cu aripi” (Pastel cu fluturi, p. 63). Sînt convins că după ce lecturăm cartea Între limite de Ioan Avram Dunăreanu, parcă auzim prin podul amintirilor tropotul cailor cu aripi, cum străbat universul copilăriei.
(3) Ana Călin Almăsanu, Destine temerare, Editura Pax Aura Mundi, Galati, 2006, 192 p.
Cu mult efort si acribie profesională, Ana Călin Almăsanu adună în paginile cărtii Destine temerare 33 de nume care, prin natura profesiei pe care au practicat-o sau o mai practică, sînt legate de navigatie, aviatie, constructii de poduri de cale ferată, de căi ferate si de alte asemenea. Multe dintre aceste nume au cumva, fie si prin simpatie, legătură cu orasul Galati, oras unde a profesat o mare parte din viată autoarea. De la Jean Bart, Smaranda Brăescu si Henri Coandă, la Aurel Vlaicu si Traian Vuia, sînt trecute în „jurnalul de bord” nume proeminente din acest domeniu.
Suma de date bio-bibliografice care însotesc fiecare fisă constituie o bună sansă de informare pentru doritorii de a cunoaste cît mai mult si cît mai multe despre istoria stiintei transporturilor din România.
Destine temerare adună sub acesti pereti de carton destine umane de urmărit si de urmat (fie si partial).
(2) Elena Stredie, Jurnalul unui bărbat, Editura Lumen, Iasi, 174 p., si Ningea cu lacrimi de Crăciun, editura Lumen, Iasi, 172 p.
O proză liniară, fără asperităti, cu personajele compuse din persoane „normale” publică Elena Stredie. Cele două cărti sînt „file de jurnal usor sentimental, usor liricoid”. În nota prozei care se poate citi, fie în tren, fie în concediu, pentru că este o proză de vacantă care transmite fapte, întîmplări si adesea trăiri sufletesti, Elena Stredie stie să capteze si să captiveze cititorul de bună credintă.
Jurnalul unui bărbat, mai ales, este de fapt compus din două jurnale: unul la vedere, în derulare filmică, celălalt al Ralucăi, încărcat de trăiri zbuciumate ale unei fiinte obligată, pînă la un anumit punct al vietii, să facă o serie de mici compromisuri, de care, la maturitate, reuseste să se debaraseze, să redevină ea însăsi.
Cititorul, mai ales, va descoperi si va decoda, unde este cazul, persoane si locuri arhicunoscute si îsi va completa, zicem noi, cu plăcere doza de amintiri.
Proza Elenei Stredie se înscrie cu succes în proza de memorialistică, proză de început de secol XIX, cu destăinuiri secrete adesea, totusi cunoscute de întreaga urbe.
Cele două romane ale Elenei Stredie constituie un bun material de lecturat.