Emilian MARCU

       (4) Nicolae Panaite, Glorie anonimă, Editura Timpul, Iasi, 2007, 100 p. cu o Postfată de Ioan Holban si un cuvînt pe coperta a patra de Alexandru Dobrescu.
Glorie anonimă si Sfîrsitul din Buzunar sînt părtile componente, capitolele de poezie si proză polemică pe care Nicolae Panaite le foloseste la cupajarea acestui întreg. Poezie a gestului tandru cu care întîmpini bobul de rouă de pe frunza-n cădere, contine această Glorie anonimă: „mîinile mele lehuze  retrase-n pierzanii/ vor cădea pe  hîrtie ca pe ugere stranii// stiind că doar „cu buricele degetelor ating sticla afumată/ parcă de-o vesnicie”.
O călătorie făcută fără „trîmbite si surle” săvîrseste Nicolae Panaite, în memorie, acolo în ancestral, unde descoperă, cu uimire: „amprentele tatălui/ ca o goliciune transfigurată si vie”.
Candoarea si, adesea, inocenta din versurile acestei cărti, transportă spre cititor rezerve uriase de poezie, într-un ceremonial sacru al primei perechi.
Invazia cotidianului în poeziile sale sporesc misterul, si „gemetele hîrtiei”, stiind că anevoios „clorofila lor (a poemelor) devine din ce în ce tot mai arzătoare”.
Nicolae Panaite, poet important în literatura română, este prin această carte deasupra gloriei anonime, pe care mimează că si-o asumă.
(4) Bogdan Ulmu, Povesti de adormit părintii, Editura Canova-Deu, Iasi, 2007, 94 p.
16 pastile, mai mult sau mai putin umoristice, dar neapărat cu tîlc publică în Povesti de adormit părintii Bogdan Ulmu.
De fapt, pentru că Bogdan Ulmu este si regizor de teatru, si-a conceput aceste povestiri cu foarte mult dialog, fiecare fiind o scenetă, numai bună de pus în scenă. Acest tip de scriitură este foarte util pentru cititori, dar si pentru educatori. Mizînd pe jocul de cuvinte prin omiterea sau inversarea unor litere, prin suprapunere de imagine sau încrucisare de idei, Bogdan Ulmu obtine un umor suculent, ce la o primă vedere ar părea grosier sau chiar primitiv, dar asta doar pentru cititorul mai mult decît grăbit, care nu are capacitatea de a se transpune, măcar mental, dacă nu si sufleteste în lumea inefabilă a acestor personaje. Scortosenia unora este atît de dăunătoare încît nu poate să se debaraseze de unele automatisme si idei preconcepute.
Personaje precum: Mo, Ma, Ta, Eu, mimează cu pricepere si măiestrie comportamentul oamenilor ce se cred mari si le scot în evidentă toate împlinirile.
Lumea personajelor lui Bogdan Ulmu din Povesti de adormit părintii este o lume de cîstigat, mai ales de cei care, cu adevărat, au simtul umorului.
(4) Radu Tătărucă, Regele Bufon, Editura Timpul, Iasi, 2007, 148 p. Postfată de Leonte Ivanov.
Radu Tătărucă, aventurier (prozodic) pe suprafete mici, reuseste, cu mult har, ca din fapte mărunte, de o ametitoare banalitate, să construiască lumi.
Personajele scoase cu penseta mintii din eprubeta doldora a memoriei îsi dau ghes în speranta unei bine-meritate odihne pe pagina încă albă pe care se pregăteste cu sîrg s-o acopere Radu Tătărucă. Ele îsi rotunjesc încet, încetinel conturul, desi prozele nu sînt de dimensiuni ample. Cresc, asa cum spune basmul, într-o frază cît altele (Proust) în zece pagini.
„Într-un peisaj literar îmbibat de poeti (pe care te bazezi vorba lui Preda), precum cel iesean, aparitia unei cărti de proză, chiar dacă scurtă, e întîmpinată cu rumoare, cu oarecare neliniste (nu întotdeauna), iar autorul ei privit poncis, ca unul care a trădat breasla”, spune, în prefată, Leonte Ivanov, cel mereu predispus la taciturne sfichiuiri. Dar nu are dreptate. Radu Tătărucă scrie o proză cvasi-poematică. Personajele dominate de o stare de abulie (nu alcoolemie) par a înota prin aer si nu a călca pe pămînt.
Se produce mai mereu o stare de levitatie mentală încît autorul, printr-un personaj, se întreabă: „Cine să-si piardă vremea cu asemenea miniaturizări?”.
Cum cine, pare a răspunde usor tîfnos Radu Tătărucă. Tu, cititorule!
Si dialogul poate continua, pentru că Regele bufon e o lectie a dialogurilor.
(4) Maria Mănucă, Venezia profundis, Princeps Edit, Iasi, 2007, 128 p. Editie bilingvă, română-italiană. Traducere de Mihaela Popa.
Tablouri dintr-o lume de vis arajează într-un decor, usor baroc, Maria Mănucă în poemele acestei cărti, Venezia profundis, căutînd inefabilul „cu microscopul/ căutînd semnul primordial si pecetea”. Călător la pas prin Venetia, ocolind cu discretie umbra canalelor si a gondolelor, dar admirînd ecoul lăsării amurgului peste porumbeii din Piata San-Marco si zgomotul umbrei lanturilor de la picioarele condamnatilor la dragoste traversînd podul suspinelor care-si pansează rănile iubirii  cu file din opera nemuritorului Shakespeare atunci cînd: „În zvon de cimbale/ gnomi se rătăcesc/ si cad în felinarele rosii” si apoi: „răsăritul a năvălit în odaie/ si a privit ceasul”. Pentru călătorul împătimit este valabil dictonul: Întîi să vezi Roma si apoi să mori; pentru artistul adevărat putem spune: Dacă nu ai văzut Venetia nu ai văzut nimic, iar dacă ai văzut-o te poti bucura în toată Săptămîna nebunilor. O lume de cîstigat (E. Barbu) este Venetia, o lume prin care călătorim cu ajutorul acestei cărti a Mariei Mănucă. Si cititorul trebuie să stie că: „Pe catalige, noaptea aduce întunericul în oras;/… / si se risipeste pe ape, pe acoperisuri/ lunecă de pe ferestre/ si se adună sub poduri,/ în cuiburi de umbră”.
În aceste cuiburi de umbră poezia Mariei Mănucă odrăsleste.
(4) Mihai Sultana Vicol, Stropit de sînge, nemultumit de sine, Editura Opera Magna, Iasi, 2006, 132 p.
Un jurnal al disperării, al stării de imposibilitate de a respira într-o lume încărcată de figuri hidoase, deformate, care încercau să supună, să umilească pe toti cei din jur, scrie Mihai Sultana Vicol în această carte, Stropit de sînge, nemultumit de sine, sub sigla editurii Opera Magna din Iasi.
Din paginile acestui jurnal de o oarecare exprimare frustă se poate observa cu usurintă drama unui intelectual în provincia Provinciei, cît si comportamentul figurilor sinistre (mărimi ale timpului), figuri dominate de o hidosenie revoltătoare.
Paginile acestei cărti se desfăsoară încet si trist conturînd un destin, al unuia care nu s-a lăsat învins, nu s-a lăsat supus sub greutatea vremurilor sau a timpului.
Revelatia pe care o are atunci cînd se întîlneste cu opera lui Emil Cioran îi schimbă radical si comportamentul si aspiratiile. Întîlnirea cu opera marelui cărturar l-a făcut să devină imprudent si deseori să-si dea drumul gîndurilor cu voce tare, făcînd parcă să se cutremure comportamentul unor personaje înglodate în supusenie.
Undeva el spune: „Mă simt nimicit de tristete. Simt durerea sufletului pînă în adîncurile lacrimei si ale sîngelui”.
Din această durere si-a construit jurnalul Mihai Sultana Vicol.
Si dacă ar fi doar imaginatie pură si tot nu ar fi putin.
(3) Mariana Viky Vârtosu, Dincolo de nimic, Editura Andrew, Focsani, 2007, 140 p.
O carte a disperării, a singurătătii, dar si a însingurării într-o lume atît de aglomerată este această Dincolo de nimic a Marianei Viky Vârtosu, o carte a neîmplinirilor derulate în fata oglinzii, acolo unde pudoarea îsi pierde identitatea.
Acest al doilea volum al autoarei poartă printr-o lume a haosului interior un personaj devenit un fel de breloc de buzunar si ni-l arată, cel mai adesea, într-o nuditate ce nu este deloc incomodă.
Stilul coerent, cu mult dialog face din lectura acestei cărti un exercitiu util. Lumea se derulează pas cu pas ca într-un cinematograf unde în pauze pianistul execută, în pas alergător, cîteva piese de largă respiratie, încercînd să incomodeze cît mai putin imaginile gata-gata să inunde ecranul. Personajele, multe dintre ele suficient de contorsionate, nu tulbură cu neadaptabilitatea lor coerenta actiunii.
Dincolo de nimic, după această cortină autoarea reuseste să descopere un univers complex împachetat în coli albe si în gînduri si frămîntări, ca un militar de carieră, pătruns pînă în vîrful bocancilor de bun simt si patriotism autentic, nu de paradă, cum am fi tentati să credem.
Maria si Adina construiesc cu multă migală această lume în care, din nefericire, stau, ca si cum cineva le-ar fi agătat într-un cuier si sînt gata să cadă, dar destinul le tine mereu partea.
(3) Ticu Leontescu, Iasii în… haiku, Editura Marineasa, Timisoara, 2007, 128 p.
O interesantă provocare lirică adresează prin această carte Ticu Leontescu, mai ales iesenilor, scriind aceste haiku-uri.
O adevărată hartă intelectualo-turistică în stilul nipon, stil liric atît de prizat în ultimul timp în lirica românească ne propune autorul.
Împătimit iubitor al acestui oras de care cu cît esti mai îndrăgostit cu atît îl urăsti mai mult, Ticu Leontescu adună ecouri si tremurul aerului de sub aripile sfintilor si îngerilor construind, cu migală si răbdare, un univers liric. Ticu Leontescu, poet discret si delicat, nu se dezminte, ne avertizează Eugen Dorcescu în a sa „scrisoare de trăsură” de pe coperta a patra. „El are nu doar simtămîntul empiric, nu doar intuitia, ci si constiinta scripturistic educată, a ceea ce înseamnă temeinicie, perenitate si valoare”.
(3) Culită Ioan Usurelu, Generatii, dialoguri necesare. Editura Andrew, 2007, 202 p. Cu un cuvînt înainte de Nicolae Breban.
Dialogul sinelui cu sine, în noptile de neliniste si de căutare, conceput ca un ghid ce trebuie transmis de la generatie la generatie, publică Culită Ioan Usurelu, în Generatii, dialoguri necesare. Gîndurile lui, blînd pieptănate si iarăsi la lume date, se astern, usor lunecător, pe coala de hîrtie, mai cu patimă, mai cu vehementă, dar si cu ironie spre a se îndrepta ceea ce trebuie îndreptat si spre a se evita multele greseli pe care noi, biblic vorbind, le-am făcut sau primit, cu voie sau fără voie.
Fără a da sentinte, fără a condamna definitiv, Culită Ioan Usurelu sugerează adesea solutii pentru cei de astăzi, dar mai ales pentru cei ce vor veni. Provenind din rîndul pedagogilor, desigur se foloseste de morală în loc de bici, de vorbă bună si sfătoasă în loc de otravă si vitriol.
Teme de mare actualitate cum ar fi: averea, banii, coruptia, caracterul, Dreptatea, Eroul, eroismul, Flecarul, Pacea si războiul si multe multe altele sînt „carnea de tun” a acestei cărti plină de învătăminte si de gînduri numai bune de urmat.
Cuvîntul înainte semnat de Nicolae Breban este o bună si subtilă pledoarie pentru această carte plină de învătăminte. Prozatorul Nicolae Breban spune: „O carte interesantă, întru totul lăudabilă prin ambitioasele si dificilele concepte discutate, în excurs paideic, ce onorează cariera unui harnic si devotat dascăl…”
(3) Daniel Muresan, Lumea si noi, prozo-poeme. Editura Casa Cărtii de Stiintă, Cluj-Napoca, 2007, 122 p.
Prozo-poemele lui Daniel Muresan încearcă să convertească trăirile lirice în trăiri epice pentru că: „Glasul se pierde în tăcere/ iar/ Pămîntul nu alege o zi întreagă fericită/ coroana muncii se arată si dispare”.
Un joc al provocărilor, usor stereotipe, usor desuete în această utopie amînată ce se numeste poezie. Daniel Muresan ne propune „vesnice himere în si printre noi”.
O anume ariditate în care lirismul se întrezăreste doar într-o formă pură însoteste fiecare poem, fiecare piesă din paginile acestei cărti (am în vedere si desenele ce însotesc această carte).
Trebuie să recunosc faptul că nu mă dau în vînt după o astfel de poezie, asa cum este poezia lui Daniel Muresan.
Există în dinamica acestor poeme mult schematism, mult formalism pentru că: „Asteptarea e pusă pe ruginite talere/ Si toate din lumea noastră sînt libertăti constrînse,/ mersuri nemultumite”.