De ce să mă închid
în chipul meu
ce-l vor pe veci înmărmurit?
aveti milă, spusu-le-am,
ghetoul exotismului mă-năbusă!
Guy  Tirolien (Guyana) – Exotism

Din „nota asupra editiei” aflăm că volumul acesta este o selectie din trei antologii, apărute la Editura Univers între anii ’70 – ’80 – Jertfe negre (din opera lui Léopold Sédar Senghor), O soaptă care cheamă vîntul (care cuprinde poeme ale unor creatori africani), Alizeele neuitării (din lirica poetilor din Caraibe).
Cele două sectiuni reunesc poeme ale creatorilor francofoni din zece tări din regiunile nominalizate, astfel: I. Africa: 1. Camerun – Charles Ngande, 2. Coasta de Fildes – Bernard Bindin Dadié, 3. Republica Populară Congo – Tchiccaya U’Tamsi, 4. Madagascar – Jean-Joseph Rabearivelo, Jacques Rabemananjara, Flavien Ranaivo, 5. Mozambic – José Craveirinha, 6. Senegal – Birago Diop, Léopold Sédar Senghor, David Diop; II. Caraibe: 1. Guadelupa – Guy Tirolien, 2. Guyana – Leon Gontran Damas, 3. Haiti – Jean François Bričre, René Depestre, Jean Mettelus, Jacques Roumain, 4. Martinica – Aimé Césaire.
Leo Frobenius scria : „Istoria universală a devenit obiectul unei conceptii pe care omenirea si-a schitat-o în perioada lui Platon si care-si reprezintă destinul omenesc oarecum ca pe un oras cu mii de străzi, piete, clădiri.” Acest oras a fost ades „construit” în mentalitatea occidentală comună lăsînd „în părăsire” „străzi” uriase ca Asia, Africa. Istoricii, oamenii de cultură din Asia si Africa au abordat acest aspect de multe ori. Joseph Mitsuo Kitagawa scria : „este un obicei occidental specific de a împărti experienta umană ca pe un cotet de porumbei într-o serie de compartimente semiautonome… occidentalii considerîndu-l cu valabilitate universală pentru că nu le-au fost prezentate alte modalităti de a discerne”.
Numele de „Africa” a fost dat de romani (Africa Terra – pămîntul afrilor/ singular – afer ), unei  provincii a Imperiului Roman care ocupa un teritoriu întins unde se află Tunisia, parte din Libia, pe coasta Syrtei Minor (nume dat de romani unei zone din golful Mării Mediterane, pe coasta Africii de Nord, în zona Tunisiei, de la Tripoli către Sfax ). Teritoriul provinciei a cunoscut, ca întindere, modificări în timp. Arabii au numit în Evul Mediu vechea provincie Ifriqiya/ Ifriyiah; ea cuprindea: Tunisia, Tripolitania, Algeria de azi. A fost invadată de valul musulman în 647. Nici pentru arabi imaginea Africii nu era limpede, fiind învăluită în fantezii si legende. Al-Hasan bin Muhammed al-Wazzan al-Fasi, cunoscut ca Leo Africanus (1495?-1554?), în Descrierea Africii, combina cuvîntul grec φρικε/ phrike (frig, spaimă), cu prefixul de negare „a” (Aphrike); pentru el Africa era tărîm al spaimelor si frigului. Nordul Africii, mai aproape de noi, a intrat în sfera de influentă a Imperiului Roman, apoi a valului islamic si, în cele din urmă, a fost obiectul eforturilor colonialiste ale statelor europene.
            Primele texte în latina bisericească sînt consemnate în Africa Proconsulară, în afara celor numite conventional Vetus Latina, Itala, Afra – traduceri biblice azi pierdute; dintre apologetii africani de limbă latină: Quintus Septimius Florens Tertullianus (Tertulian), Minucius Felix, Thascius Cyprianus (Sf. Ciprian al Cartaginei), Arnobius, Lucius Caecilius Firmianus Lactantius (Lactantiu). Augustin a ajuns în 396 episcop de Hippona, în N Africii. Apuleius s-a născut în Numidia. „Marele necunoscut al gnosticismului”, Valentin, s-a născut probabil în Africa, în zona Cartaginei etc.. Totusi, în secolul XIX către sfîrsit, pentru destui occidentali Africa era populată de „barbari” negri, rasă de sclavi, teritoriu oarecum al nimănui, pe care se puteau duce aventurierii, cel mult misionarii, orice urmă de civilizatie datorîndu-se doar arabilor, apoi europenilor. Eforturile unor personaje ca David Livingstone nu au schimbat mult această perceptie.
            Se estimează că în Africa sînt vorbite cca. 1800 de limbi, după altii peste 2000, cu mii de dialecte, grupate în familiile: afro-asiatică (sau hamito-semitică – denumire dată de Friedrich Müller, în Grundriss der Sprachwissenschaft, 1876 , afrasiană s.a. ), nilo-sahariană , niger-congoleză (sau niger-kordofanian; care acoperă aproape jumătate din continent), khoisan, la care se adaugă limbi dificil de clasificat, ca si, mai nou, limbaje ale semnelor. O astfel de bogătie de limbi si mentalităti a generat o literatură interesantă. Ar fi de amintit discutiile despre modul în care colonizatorii au încercat să „înlocuiască/ distrugă” culturile locale (opera lui Chinua Achebe este un exemplu). Apoi, si „timpul modifică totul: nu există nici un motiv ca limba să facă exceptie de la această lege universală”, scria Ferdinand de Saussure. Referindu-ne la regiunile vizate în antologie, peste 200 de limbi cu mai putin de 500 de vorbitori fiecare sînt pe cale de disparitie in Africa .
Si în această antologie sînt voci poetice interesante, din lumi de o frumusete captivantă, care ar merita fiecare în parte discutat. Putem vorbi despre stiluri (subliniind modul în care poezia se întrepătrunde cu muzica, cu dansul, fapt care se reflectă într-un anume ritm al versului), modul cum se răsfrîng mentalitătile, obiceiurile, relatiile interumane, idealurile – de pildă lupta pentru independentă, comună si pentru tările africane, si pentru cele din Caraibe, cu nuantările specifice – despre modul cum este cîntată tara, satul, locul de bastină, iubita sau prietenul, mama, viata si moartea. Putem vorbi si despre multele asemănări între poezia din cele două zone – avînd în vedere modul în care istoria a „strămutat” o parte din Africa în Caraibe („Secolul XIX a fost secolul sclaviei si al comertului intern cu sclavi, comert intensificat de suprimarea „pietei atlantice” ).
De pildă Martinica, a doua insulă ca mărime a Antilelor Franceze, cu cca. patru sute de mii de locuitori, acoperită de flori si păduri luxuriante (supranumită Insula Florilor), reprezintă un amestec particular de elemente din culturile europene, africane, indiene si din zona Caraibelor. Aici îmbinarea muzicii cu poezia nu este deloc un lucru neobisnuit. Unul dintre cei mai cunoscuti scriitori ai locului, Edouard Glissant (n. în 1928 la Sainte-Marie, Martinique), definea insula (si arhipelagul Caraibelor în general) ca o „tară reală, tară de vis”, în care coabitarea africanilor, europenilor, orientalilor si amerindienilor se desfăsoară fără pierderea identitătii. În antologie avem creatii ale lui Aimé Césaire (n. la 25 iunie 1913 la Basse-Pointe, coleg cu Senghor care, în Elegie pentru Martin Luther King, scria: „eu cînt acea Americă transparentă, în care lumina e ca o polifonie de culori”) la Paris; ambii au avut un rol activ în miscarea Negritudinii), din care cităm: „Cei care n-au inventat nici praful de puscă nici busola,/ Cei care n-au stiut niciodată puterea aburului si a electricitătii./ Cei care n-au explorat adîncul mărilor sau înaltul cerului/ dar stiu cui de-amănuntul tara suferintei./…/ Cei cărora li s-a inoculat degenerescenta/ tam-tam-uri ale mîinilor goale/ tam-tam-uri ale rănilor sonore/ tam-tam-uri ale celor trădati…”.
Amintim un scriitor, traducător, considerat unul din cele mai importante nume ale literaturii/ vietii sociale/ politice din tara sa în secolul al XX-lea, Jacques Roumain (1907 – 1944), născut la Port-au Prince/ Pňtoprens în kreyňl ayisyen/ creola haitiană , capitala si cel mai mare oras din Haiti, în o familie bine situată, mixtă rasial. A fost unul din cei mai importanti poeti pan-africani între 1930-1940. Desi a trăit numai 37 de ani, a creat cîteva dintre cele mai pline de culoare, dinamism si miscătoare pagini de poezie scrise în vremea sa. Este co-fondator (cu Philippe Thoby-Marcelin, Carl Brouard si Antonio Vieux) al Revistei Indigene. Artele si viata/ Le Revue Indigčne. Les Arts et la Vie (1927), văzută ca un mod de pătrundere a literaturii moderne în Haiti, de promovare a „indigenismului”, o platformă pentru recunoasterea/ promovarea culturii afro-haitiene. Primind dreptul să revină în tară, în timpul celui de-al doilea război mondial, fondează Biroul de Etnologie (1941). A scris si studii/ cărti stiintifice precum: Contribution ŕ l'étude de l'ethno-botanique précolombienne des Grandes Antilles , în 1942, sau, în 1943, Le sacrifice du tambour Assoto.
În poezia lui, si în eseuri/ articole, ideologia (grefată pe problemele locale) ocupă loc important. El scria: „Poezia e parte a sistemului ideologic a cărui multiple fatete – psihologie, artă, etică, filozofie, religie, sau spiritualitate – reflectă împreună realitatea istorică concretă .” În poemele sale – care au destule puncte de atingere cu cele ale poetilor africani – răzbat uneori, dincolo de mesajul politic (marxist) (catalogat azi de critici drept „ludicrous”/ depăsit, chiar ridicol, mai ales după sfîrsitul războiului rece), cu fortă furia, frustrarea fată de opresiunea pe care o suportau ai săi.
Modul de constructie al figurilor de stil, imaginile din poemele antologate sînt, de asemenea de studiat. Cei mai multi poeti antologati au o legătură profundă cu pămîntul lor, cu tara în care vietuiesc. De pildă, cităm din Jean-Joseph Rabearvelo, din Madagascar: „Arbore cu rădăcini în piatră de morminte/ a căror sevă poate fi sîngele/ celor care au fost pe vremuri torte de lumină/ ale Emyrnului meu si ale spiritului său împlinit.//…/O, cînd te văd, ficus cu frunzis fremătător,/ desi printre melodii străine intonat/ cîntul meu de la strămosi se trage” – Aviavy .
            Este o antologie interesantă, care pune fată în fată cititorul român cu o lume cu care este cel mai adesea prea putin familiarizat, din păcate.

Totem. Poezie francofonă din Africa si Caraibe, antologie de Radu Cîrneci, versiunea în limba română:  Sînziana Colfescu-Dargos, Gheorghe Dragos, Radu Cîrneci, Institutul Cultural Român, Bucuresti, 2006