Anul 2010 este anul Camus: se împlinesc cincizeci de ani de la moartea scriitorului, într-un accident de masină care, prin absurditatea lui, intră în consonantă cu ceea ce ne comunică opera sa.
Acum,privind în urmă, fac o mare descoperire: pe vremea cînd eu le predam studentilor mei dinanul IV, sectia de franceză a Facultătii de Filologie a Universitătii Bucuresti, ample cursuri (în cadrul unui curs despre romanul secolului XX) consacrate lui Camus, si apoi un curs „special”, de semestru, consacrat în exclu­sivitate lui, Camus mai trăia încă. Efortul meu dăduse roade: nu numai că reusisem să introduc în programa scolară mariautori francezi pînă atunci exclusi (în perioada proletcultistă), dar si mă sincronizam cu actualitatea cea mai fierbinte (în care va intra si Noul Roman, Teatrul absurdului etc.). Predam asa cum îmi dicta constiinta, fă­cînd o exegeză fidelă onor criterii stiintifice universal valabile. O stea bună mi-a luminat gîndul si m-a protejat, menirea mea de pro­fesor putîndu-se astfelexercita în termeni pe cît de stiintific corecti, pe atît de efectiv angajati.
Dar să mă întorc la Camus. Camus mă făcuse să descopăr existentialismul, să-i descopăr, în primul rîndpe Kierkegaard si pe Heidegger, pe care, o datorită lui, îi citisem cu patimă, fiind pusă în contact prin ei cu un discurs filosofic care mă surprindea , pe care nu-l întîl­nisem la filosofii de tip clasic, la cei care procedau cu sistemă. Acest nou discurs mi se părea a fi mai aproape de literatură, de poezie, si asa continui să-l văd si acum (este sidrumul pe care am mers, mai tîrziu, spre o abordare a lui Cioran ca scriitor, ca poet). Cred că unul din momentele cele mai binecuvîntete din viata mea aceea a fost, căci acest nou discurs etichetat ca filosofic m-a obligat să reevaluez tipurile de discurs marcate ca „literare” si ca „nonliterare”, pînă atunci pentru mine, filosofia intrînd în categoria celor din urmă. Impactul de care vorbesc a avut însă si un alt efect: m-a făcut să văd mai bine pînă unde a mers stergerea granitei dintre „genuri”, modul în care un „gen” alunecă într-un altul.
Opera lui Camus poate servi drept obiect al unei demonstratii în acest sens. Fiind si compartimentată în roman, nuvelă, teatru, eseu, ea se separă pe „genuri ', dar se si reunes1te, în diferite moduri, uneori pînă la fuzionare. Relatia dintre aceste părti, mai sus enumerate, este si una de relativă autonomie, dar aceste părti relativ autonome partici­pă la alcătuirea unui tot, printr-o luminare reciprocă, altfel spus printr-o luminare intertextuală: eseul fliosofic poete fi mai bine citit prin grila de lectură oferită de roman/ nuvelă sau/ si de piesa de teatru, si viceversa. Între teatru si roman/ nuvelă se leagă acelasi tip de relatie, după cum, această intertextualitate, foarteactivă,functionează si între textele apartinînd aceluiasi „gen”.
Fiecare dintre aceste părti, luată în autonomia, dar si în nonautonomia ei, participă totodată la construirea unor trasee de lectură etajate, a căror progresiune are loc ca o demonstratie de tip carte­zian, cu premisă („evidenta” absurdului ca report întreconstiinta dornică de claritate, de întelegere, si lume, care se sustrage cunoas­terii ) si argumente înlăntuite, cere tind spre o concluzie si ajung la ea.
Caimus este astfel - prin aceste trasee de lectură univocă, însumate pe trei niveluri niveluri, si luăm ca exemplu paradigmatic felul cum trebuie ( pare a spune autorul) citit binecunoscutul său roman, Ciuma: la nivel strict „realist”, ca epidemie de ciumă, la nivel simbolic în plan imediat, ca refuz al oricărui regim dictatorial, fie el comunist sau nazist, la nivel simbolic în plan de profunzime, ca reprezentare a conditiei umane absurde si a luptei omului cu acest absurd, care este astfel asumat, printr-un efort sisific, cotidian, si care niciodată nu ia sfîrsit – la limita unei literaturi teziste, fără ca totusi vreodată să treacă de această limită si să fie unscriitor tezist. Datorită bunelor sale intuitii scriitoricesti, el se mentine prin scriitura sa, uneori tinînd de „gradul zero”, alteori mînuind cu artă metafora, într-o zonă a simbolului, a ambiguitătii.
Această capacitate de a fi „angajat”, de a sustine un punct de vedere, o „teză”, si de a rămîne totodată scriitor autentic, care se adresează atît celor care iubesc literatura cît si celor care iubesc filosofia, sau sînt atrasi de arcanele nonliterare ale politicii si ale ideologiei, face din Camus un etern „contemporanul nostru”.
 Iesind din conul de umbra si intrînd alternativ în el, Camus se dovedeste deja a fi un „clasic” (în sensul cel mai tare al cuvîntului, adică un scriitor ce este studiat în clase) si un „modern”. Cel mai bun argument pentru cele sustinute de mine aici este prezente lui actuală, masivă, atît în presa literară franceză cît si în librăriile francele, după o relativ îndelungată absentă.