Sîntem obisnuiti să cităm, ajunsi la un anumit segment din parcursul nostru de cititori din ce în ce mai putin „inocenti”, mereu aceleasi „mari” texte ale „marilor clasici” ai literaturii. Devenite paradigmatice pentru autorul lor, asemenea texte ne transformă în prizonieri ai lor, ne prind –si nu ne mai dau drumul – în capcana lor vrăjită. Am vrea să iesim din această capcană de aur, dar cum? Încercările noastre se dovedesc inutile, obisnuinta – care ne trage spre păcatul stereotipiei –, cu latura ei bună si cu latura ei cea rea (cum o vede si o analizează în multe pagini Proust) nu ne îngăduie, căci, de fapt, prizonierii ei sîntem. Ea, care la început – înainte de a se dezvolta în „obisnuintă”, în rutină, în stereotipie – a fost un moment de gratie al unei fericite si fragede întîmplări, a devenit, prin repetarea gestului, fizic si/ sau mental, un bun important al nostru, dar si un rău important al nostru, un paradox de care avem nevoie pentru a înainta prin viată, prin viata noastră de cititor/ autor de literatură. Am căpătat un fel de dependentă fată de acest paradox, iar dependenta cere un antidot la fel de puternic ca ea.
Unul dintre posibilele antidoturi, căci nu vreau să spun că există numai unul, întotdeauna – adevărul acesta a ajuns un loc comun – avem la îndemînă o alegere. Cu conditia existentei unui primum movens, a unui impuls originar, în care întîmplarea, dar si vointa de a provoca acea întîmplare se pot uneori întîlni.
Acum, în cazul meu, se întîlnesc în lectura/ traducerea unui text foarte rar citit cu adevărat – desi adeseori citat: Carnetele lui Proust (Gallimard, 2002). Eu însămi m-am găsit în această precară, dezechilibrată situatie pînă cînd laborioasa traducere, care este implicit si laborioasa, extrafina si material palpabila hermeneutică în care mă aflu acum cufundată, mi-a schimbat starea de obisnuită în raport cu opera procustiană într-una de fragedă înnoire, de joc si inventie uimită.
Găsesc, în aceste incredibile Carnete, ca într-o magmă, ca într-o gangă, particula de materie originară, celule germinative aruncate pe hîrtie de-a valma (adeseori fără punctuatie, cu ortografiere gresită, cu sintaxă schiopătînd, nesigură de ea, cu stersături – marcate în editia după care lucrez: Florence Callu si Antoine Compagnon – si adaosuri), de un eu auctorial aflat în stare de urgentă, un eu auctorial gravid care trebuie să nască în curînd si care se teme că un eveniment malefic (malefic în raport cu opera ce stă să se nască si care, dacă el s-ar produce, nu ar mai putea vedea lumina zilei, a tiparului) ar putea întrerupe cursul normal al acestei nasteri. Această temere îl face să pună pe hîrtie, parcă scuipîndu-l, parcă vomitîndu-l într-o supremă criză, un text greu descifrabil, adeseori fără nici un context (si ce poate face cititorul si, mai ales, cititorul/ traducător fără context?), adeseori atît de prescurtat încît trebuie ghicit.
E un „model” de comportament auctorial pe care-l întîlnim la Proust si în ciclul de romane În căutarea timpului pierdut (mai ales în partea pe care nu a mai avut timp să o verifice si care a fost publicată după moartea sa), importantă fiind pentru el nu fraza „bine scrisă”, ci „adevărul” (care este totdeauna al  unei constiinte auctoriale concrete, creatoare a unei noi „viziuni” a unui nou „univers”) profund care se află în noi si pe care fraza nu face decît să-l „traducă”. A „scrie bine”, pentru Proust, e sinonim cu a realiza acea stare de impersonalizare care să-l pună pe autor în situatia de a scoate la lumină („a traduce”, în termeni proustieni) „adevărul” (bazat, la origine, pe „senzatie”, pe „impresie”) său.
Dar să lăsăm să ne vorbească mai bine Carnetele lui Proust, si anume una din zonele mai coagulate (pentru cele foarte discontinui e nevoie de citate mult mai întinse), în care putem identifica celula din care s-a născut întreaga operă a lui Proust: „Să adaug în ultima parte la conceptia mea despre artă. Ceea ce se prezintă astfel în mod obscur în adîncul constiintei, înainte de a-l realiza în operă, înainte de a-l face să iasă afară, trebuie să străbată o regiune intermediară între eul nostru obscur si exteriorul, inteligenta noastră, dar cum să-l aducem aici, cum să-l prindem. Putem să rămînem ore întregi încercînd să repetăm prima impresie, semnul insesizabil ce era asupra ei si care spunea: aprofundează-mă fără să te apropii, fără să o aduci la tine. Asta-i arta, singura artă. Singurul merit este de a fi exprimat ceea ce a apărut în adîncuri, căci de obicei, cu exceptia unei iluminări de o clipă, sau a unor momente exceptional de limpezi, îmbătătoare, aceste adîncuri sînt obscure. Această adîncime, această inaccesibilitate fată de noi însine este singurul semn al valorii – si poate si singura  bucurie. Nu are importantă despre ce-i vorba. O clopotnită, dacă rămîne insesizabilă mai multe zile la rînd, are mai multă valoare decît o teorie completă a Lumii” (Carnetul 1, 41).
E un Proust al începuturilor, cu stîngăciile, tatonările lui, fără certitudinea că va găsi ceea ce caută, dar care continuă să caute, tîrîndu-ne si pe noi cu el în căutarea lui, scuturîndu-ne de clisee, plasîndu-ne, printr-un singur gest, în bucuria impulsului originar.