NICOLAE STEINHARDT INTELECTUALUL-MONAH SAU MONAHUL-INTELECTUAL( SCHITA DE PORTRET)


 

                                                                                                                                                                        Constantin MIHAI


 
    Gînditor si teolog, unind aceste douã dimensiuni esentiale ale constiintei sale teoretice în sfera „completitudinarã” a religiosului, acest intelectual crestin, prin virtutile omului etern, a dobîndit certitudinile pierdute ale omului istoric. Reflectiile sale teologice l-au condus la substanta primordialã a sacrului, diferit de orice model logic formal, gratuit. Dominat de ideea Absolutului ca „neconditionat limitat” (Hamilton) si de melancolia originilor (Platon), Nicolae Steinhardt s-a aflat mereu în cîmpul religios al cuminecãturii. Teoria ineditã a spatiului sacru al acestei transubstantieri nu putea fi mai bine revelatã decît de figura exemplarã a acestui homo religiosus, impregnat de latura mistico-platonicã a Ideii.
Prolematica teologicã devine fundamentalã în preocupãrile lui N. Steinhardt, un model de metafizician atipic care se apleacã asupra celor mai interesante chestiuni de filosofie si religie, precum schitarea unei viziuni catolice a Ierusalimului „essai sur une conception catholique du Jérusalem” (1935) sau o radiografie atentã a gîndirii iudaice din perspectiva metafizicii religioase „illusion et réalités juives” (1936).
Profilul intelectual al lui N. Steinhardt ar putea cuprinde succint cîteva merite profesionale incontestabile: doctor în Drept Constitutional în 1936, el realizeazã o serie de cãlãtorii de studii la Paris si Londra; redactor la „Revista Fundatiilor Regale”, înlãturat în 1940, în cadrul unor actiuni de purificare etnicã, revenind în 1944 la redactia revistei. Cu o smerenie si cu o umilintã specificã omului religios etern, N. Steinhardt nu se va plînge niciodatã de privatiunile îndurate în timpul perioadei 1940-1944 si nici de cruntele persecutii din temnitele comuniste. Refuzînd sã depunã mãrturie împotriva lui Constantin Noica, N. Steinhardt avea sã fie condamnat în lotul filosofului român, lot care mai cuprindea personalitãti precum: Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Pãstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Sora s.a. Experienta concentrationarã a reprezentat pentru Steinhardt „academie si altar” (Virgil Ierunca), o revelatie a învãtãturii crestine. Astfel, în 1960, este botezat întru Hristos de cãtre ieromonahul ortodox Mina Dobzeu, o paradigmã a superbiei monahale românesti. Ca martori ai tainei participã Al. Paleologu, doi preoti catolici, doi preoti uniti si unul protestant, botezul cãpãtînd un caracter ecumenic. Dupã eliberare, la Schitul Darvari îsi desãvîrseste taina botezului prin mirungere si primirea sfintei împãrtãsanii. Vocatia scriitoriceascã devine una emblematicã, realizînd o serie de cãrti si volume de eseuri precum între viatã si cãrti (1976), redus de cenzura comunistã la jumãtate, Incertitudini literare (1980), eseul monografic Geo Bogza (1982), Critica la persoana întîi (1983), Escale în timp si spatiu (1987), Prin altii spre sine (1988), eseul-sintezã Eminescu si abisul ontologic, toate aceste lucrãri antume la care se adaugã exceptionala capodoperã Jurnalul Fericirii, tradus în francezã si germanã, un fel de vademecum esoteric medieval; volumul de cronici si eseuri Monologul polifonic (1991), Dãruind vei dobîndi. Cuvinte de credintã (1992), 365 de întrebãri incomode adresate de Zaharia Sângeorzan, Primejdia mãrturisirii (1993), ce cuprinde eseul politic Agonia Europei si fragmente din proiectatul Turn de la Jilava, sau lucrarea extraordinarã Cartea împãrtãsaniei, cu eseul fulminant despre Secretul Scrisorii pirdute, un alt tip de hermeneuticã propus de Steinhardt la opera lui Caragiale, o hermeneuticã a teologhisirii umanului în universul societalului si a personajelor caragialesti, o abordare atipicã din perspectiva teologiei catafatice care meritã a fi reluatã pentru o mai bunã valorizare a sa. Capitolul destul de consistent al scrierilor lui Steinhardt vine în completarea dimensiunii religioase a personalitãtii sale manifestatã plenar si la nivelul unui numãr impresionant de traduceri care dezbat probleme religioase si morale, traduceri pe care le-a realizat dupã eliberarea din închisoarea comunistã.
Traduce în francezã cartea ieromonahului Ioanichie Bãlan, o altã figurã paradigmaticã a monahismului românesc Vies des moines de Moldavie, apãrutã în Belgia, la Chevetoque, unde N. Steinhardt a conferentiat în marea universitate catolicã. în 1980, dupã stingerea tatãlui sãu, N. Steinhardt este cãlugãrit la mãnãstirea Rohia de IPS Teofil Herineanu. Cunoscut acum ca pãrintele de la Rohia, Steinhardt ordoneazã cele peste 23.000 de volume ale bibliotecii, dedicîndu-se, printre altele, studiului si scrisului. Experienta convertirii acestui intelectual la Ortodoxie poate ar merita un studiu atent, o prelungire de la etapa formalã iudaicã la fenomenul misticii crestine. Intelectualul-monah sau monahul-intelectual, trãitor profund al învãtãturii christice, apare asemenea unei model patristic atipic, care, atît în spiritul pãrintilor pustiei, ai Patericului, cît si al athonitilor, se dovedeste scormonitor, problematizant. Este greu sã-l prinzi în formule gata stabilite, închegate pe deplin, pe monahul de la Rohia, o conjunctie de planuri, care toate se revendicã de la principiul salvator al Predaniei, descoperind în structura interioarã fãrîma acea de dumnezeire. Jurnalul Fericirii mãrturiseste în acest sens si exprimã, dincolo de coordonata unei confesiuni religioase autentice, pathosul unei personalitãti cãutãtoare de Adevãr revelat si de energie necreatã. Prolegomene pentru o paideia crestinã, aceastã carte de referintã a spiritualitãtii românesti si a culturii, deopotrivã, scrisã într-un limbaj rafinat, elegant, suplu, constituie baza pentru orice posibilitate de metanoia.
Pentru a clarifica dimensiunile unei personalitãti de exceptie, trebuie sã aducem în prim plan termeni precum: umilintã, smerenie, bunãtate, adevãr, real, transcendentã, sacru, mistic, rational, mitic, magic, cuminecãturã, transubstantiere, esentã-fenomen, idee-relatie, eu-lume, dogmã-normã, individ-comunitate, revelatie-cãutare, predicatie-intuitie, absolut-relativ, valoare-nonvaloare, materie-spirit, aporeticã-dogmaticã, vizibil-invizibil si mîntuire-damnatiune.
Ce importantã este aparitia unui spirit de exceptie ca N. Steinhardt în traseul omului, într-un context în care pelerinul, misticul si mirele par a fi anulati de un rationalism morbid si de un istoricism angoasant. Termeni precum: Absolutul, Sacrul, Adevãrul Revelat, Realul si Idealul se circumscriu unui triunghi esentializat: Dumnezeu, Om si Naturã, în care adevãrul este imitarea „modelului invariant”, iar ratiunea operator care comunicã adevãrul prin limbaj. Pelerinul si misticul formeazã nota dominantã a lui Steinhardt, în care sacrul liturgic este principiul purificator; prezenta transcendentului prin actiunea revelatiei sau prin momentul liturgic depãseste predicatia omului istoric.
Omul religios etern din faza arhaic-ontologicã pînã la cea a gîndirii mistico-dogmatice moderne percepe adevãrul teocentric, întrucît Realul (Adevãrul) este Dumnezeu. Diferitã de divinitatea lui Leibniz unic-creatoare, monada primordialã, acea unitate a tuturor unitãtilor-monadelor, manifestarea divinitãtii prin revelatie cuprinde tensiunea metafizicã polarã, precum si simbolurile. Centrul la N. Steinhardt este transcendentul, spatiul sacru al cuminecãturii în care fiinta umanã se aflã, dezvãluindu-se originea lumii si a lui, ordinea si unitatea lor neputînd fi gîndite si formulate în afara logosului divin, adicã a creatiei.
Nu se poate gîndi personalitatea lui N. Steinhardt dincolo de triada deja amintitã, în care sacrul functioneazã sub forma realului total, cauza unicã a celor existente. Un gînditor religios de calibrul lui Steinhardt nu poate fi asimilat de mode estetice sau filosofice. Trãirea, acea „anticamerã a cunoasterii” (Rickert) devine vitalã pentru desãvîrsirea monahului, rupîndu-se de pragul omului „autonom gol” (Kant).
Pentru a avea o perceptie mai bunã a lui Steinhardt, trebuie sã iesim din planul pur estetic. Luat în totalitate, N. Steinhardt depãseste exercitiile literare, dominînd momentul mistic catharctic, cãruia i se supune complexitatea si profunzimea tematicã.
N. Steinhardt, un împlinit religios, „seamãnã cu toatã lumea”, conform afirmatiei lui Chesterton despre personalitãtile de prim rang.
N. Steinhardt, acest intelectual-monah sau monah-intelectual, rãmîne un astfel de om împlinit religios.