"1907" SI "1989" DOUĂ MARI MANIPULĂRI PRIN PRESĂ
                                                                                                                                                                                   Cãtãlin MIHULEAC

 

         
        
         1907 – Cei 11.000 de morti recomandati de „Adevărul”

         Desi pamfletele nu pot schimba fata lumii – contrazicîndu-l pe patriarhul Courier – ele pot pune serios umărul la marile manipulări de care pomeneste istoria.
         Pentru istoria tării noastre, cea mai spectaculoasă mistificare pornită din presă este cea referitoare la răscoala tărănească din 1907. Ziarul „Adevărul” – prin pana directorului Constantin Mille – dă publicitătii cifra de 11.000 de morti, fată de doar 419, cîti declară ministrul de interne I.I.C. Brătianu.
Experienta de gazetar socialist a lui Mille îsi spunea răspicat cuvîntul. Anterior, el îsi desfăsurase activitatea în paginile unor gazete precum „Dacia viitoare”, „Contemporanul”, „Munca” si „Lumea nouă”, mai ales acestea două din urmă punîndu-si amprenta asupra viziunii sale despre presă. „Experienta adusă de C. Mille de la publicatiile socialiste în paginile «Adevărului» va fi fructuoasă pentru dezvoltarea ziarului a cărui directie o preluase” .
Abia acum, la circa două decenii după căderea regimului comunist, se vede clar cît de „fructuoasă” a fost experienta lui Mille.
În pamfletul Letopiseti, apărut în „Adevărul” din vara anului 1907, Mille face o antiteză (foarte eficientă jurnalistic) între tăranii fugăriti de pustile jandarmilor si boierimea care petrece, înfofolită în blănuri antifonice, pentru a nu fi deranjată de zgomotele neplăcute ale gloantelor: „Unii cad răniti de moarte. (…) La orizont, cerul e ros. Ard curtile si hambarele boieresti. E revolutiune! Lumea de la Cazinou e în ciocnire cu lumea care munceste”. Ecoul confruntărilor stîrneste indignarea condeierilor.
„Destul!” titrează Mihai Bujor în „România muncitoare”. „Destul!”, repetă în cor Vlahută, Caragiale, George Ranetti, N.D. Cocea si altii. E un cor pamfletar în care se prind cu totii, un cor în care Cocea – ca la o partidă de poker jurnalistic – se simte dator să pluseze cifra oricum umflată de 11.000 de victime, urcînd-o ulterior la 12.000 .
Presa străină se arată un bun receptor pentru stimulii veniti din mica tară carpato-dunăreană. Cotidianul socialist francez „L’Humanité” condamnă, în numărul din 30 martie 1907, „politicienii mizerabili”, vinovati de măcelul tăranilor; „Le Temps” compară revolta de la noi cu Comuna din Paris; însusi marele „Times” închină un editorial evenimentelor, conchizînd că asuprirea nemiloasă a tăranilor nu putea să aibă decît un efect: „Explozia de fată este rezultatul!” . Iar vienezul „Die Zeit” inserează primul capitol al faimosului Din primăvară pînă-n toamnă, semnat de I.L. Caragiale. Si, ca o meritată apoteoză, la congresul Internationalei a II-a (Stuttgart, august 1907), Lenin asază, cu marea sa autoritate, răscoala tăranilor români alături de revolutia rusă din 1905-1907.
Ecourile aveau să persiste mult timp. La trei ani după evenimente, N.D. Cocea, vorbind de cele 12.000 de victime, face o asociere vrednică de o pană de mare pamfletar: „Un statistician bizar a făcut socoteala că, dacă s-ar fi însirat cadavrele tărănesti în lungul si în latul Căii Victoriei, pe o parte a cheiului Dîmbovitei si pînă dincolo de Piata Mare, Majestatea Sa ar fi putut să meargă de la palat pînă în Dealul Mitropoliei, ca să citească mesajul de deschidere al camerelor, păsind pe un covor moale de carne tărănească”.
Pentru ca, la cinci ani după răscoală, Arghezi să-si aleagă drept subiect „secerisul de sînge din 1907” , în aceeasi gazetă „Facla”, condusă de Cocea. S-ar spune că tot ce atinge Arghezi se preface în poezie, dacă ne gîndim la pasaje precum acela în care îl numeste pe tăranul român „turcul dinlăuntru”, vindecat de nemultumirile sale prin terapia cu muzică, utilizîndu-se în acest scop recunoscutele „simfonii de Hohenzollern”, mult mai vindicative decît simfoniile de Beethoven, Wagner sau Mozart.
Regimul comunist, la multe decenii de la răscoală, nu poate lăsa subiectul fără a-l stoarce pînă la ultima picătură. Prin urmare, scriitorii sînt chemati la ordine, pentru a completa operele anterioare, semnate de Rebreanu (romanul Răscoala) ori Arghezi (ciclul 1907). „Solicitati, după Eliberare, să poarte un mesaj altădată interzis, scriitorii evocă răscoala, dar privesc acum lucrurile dintr-un punct de vedere nou. Alături de dramatismul sever al martirajului a unsprezece mii de anonimi, ei pun pe prim-plan ideea luptei de clasă. (…) Cine citeste Descult, nu poate să nu se cutremure de viata tăranilor de altădată, descrisă de Zaharia Stancu. Să culegi struguri cu botnita la gură, să mănînci pămînt uscat…” .
O imagine hiperbolizată grotesc, de al cărei neverosimil n-a îndrăznit nimeni, mult timp, să se atingă public. „Marin Preda vorbea urît de carte (n.n., romanul Descult). Îl supăra imaginea troglodită a satului românesc de acolo. «Unde s-au mai văzut la noi oameni cu botnită?» – îmi spunea furios”.
Mai trebuie să adăugăm că romanul lui Stancu a fost tradus în peste 20 de limbi? Imaginea troglodită a satului românesc îsi asigura astfel o bună propagandă în lume.
Nicăieri nu mai este pomenit numele lui Moki Fiser, creatorul trustului arendăsesc ce monopolizase Moldova, prin impunerea unor tarife unice exagerate în contractele de arendare, ceea ce îngreuna viata tăranilor. Aceasta fusese adevărata cauză a nemultumirilor  si revoltelor din 1907. „În 1906, Constantin Stere publică epocalul articol Fiserland, în care denunta sistemul de acaparare a mosiilor prin contracte de arendare. Moki Fiser îsi întinsese contractele de arendare asupra Moldovei ca o pînză de păianjen. Exploatarea era sălbatică, anticipînd metodele marxiste. Si nu este o simplă întîmplare faptul că răscoala tăranilor a început, în 1907, la Flămînzi, în judetul Botosani, la una din mosiile cuprinse în trustul arendăsesc al lui Moki Fiser” .
Asadar, pamflete care spuneau întreg adevărul au existat, dar propaganda socialistă le-a făcut dispărute. Nici pînă azi nu se stie exact cîte victime a făcut represiunea răscoalei, pentru că toate mărturiile directe si indirecte au fost distruse. „Nu mai există decît foarte putine acte oficiale, de la Ministerul de Război, din timpul răscoalei. (…) Nu există nici măcar memorii. Este o clară actiune de stergere a urmelor (probabil înfăptuită în timpul anilor de comunism), pentru că mărturiile nu dădeau cifra de 11.000 de victime, oferită de propaganda anti-«burghezo-mosierească». Pornirea celor care au vrut să steargă urmele a mers pînă  acolo, încît s-a umblat si în corespondenta particulară a regelui Carol I. Anume s-a umblat după tot ceea ce însemna stire despre răscoale si, acolo unde ele au existat, stirile au dispărut” .
Cîte-o mică urmă a mai scăpat, totusi, cum s-a întîmplat cu volumul Amintirile unui prefect din timpul răscoalelor , unde împuternicitul guvernului în judetul Olt confirmă că tăranii au fost instigati, deci nu s-au răsculat din proprie initiativă. Acelasi Ion Bulei punctează: „Tăranii s-au răsculat pentru că trebuia să se răscoale. Si au făcut-o chiar si acolo unde nu aveau de gînd să o facă. În plus, si după un an agricol bogat, cînd hambarele erau pline, iar spectrul foamei nu ameninta ca în alti ani”.

 

Cei 60.000 de morti ai Revolutiei din decembrie 1989

Am insistat asupra manipulării de la 1907 pentru că ea seamănă, în multe privinte, cu altă uriasă actiune de mistificare, cea privind Revolutia anticomunistă din 1989. La ambele actiuni, presa a avut un rol esential, prin lansarea unor zvonuri mincinoase, amplificînd cu bună stiintă numărul de victime.
În 1907, s-a marsat pe cifra de 11.000-12.000 de tărani morti, desi „probabil, cifra se află undeva între 2000 si 2500” . La 25 decembrie 1989, principala acuzatia adusă de Tribunalul Militar Extraordinar lui Nicolae Ceausescu a fost „Genocid – peste 60.000 de victime” .
Ceausescu a fost condamnat la moarte, sentintă rămasă definitivă – fiind executată pe loc. Fireste, Tribunalul Militar Extraordinar reprezenta o sursă credibilă pentru presă. Mass-media din tară si străinătate au reluat comunicatul oficial retinînd – cu voluptate jurnalistică – cifra de 60.000 de morti.
„Tiranul si-a primit pedeapsa meritată. Un călău care are pe constiintă 60.000 de victime” . Aceeasi cifră este reluată, cîteva zile mai tîrziu, de presa străină, care publică un interviu cu Ion Iliescu, presedintele Consiliului Frontului Salvării Nationale: „60.000 de morti, răniti si dispăruti” , întăreste el.
Iarăsi o sursă credibilă, avînd în vedere că Iliescu reprezenta atunci prima pozitie în stat. E drept că acelasi Iliescu, la posturile de radio si televiziune, lansase încă din 23 decembrie o altă dezinformare epocală, despre „teroristii din Bucuresti”: „Existenta acestor grupe de teroristi, a unor indivizi fanatici, care actionează cu o cruzime fără precedent, trăgînd în locuinte, în cetăteni, provocînd victime în rîndul militarilor este încă o expresie elocventă a caracterului antipopular al dictaturii Ceausescu” .
Din păcate pentru interesele oficialitătilor, de intoxicare si manipulare, situatia era putin în progres fată de 1907. Dacă presa românească – abia trezită dintr-o hibernare de aproape cinci decenii – mentinea refrenul cu 60.000 de victime, presa occidentală investighează, confruntă, verifică si trage concluzii complet diferite.
Astfel, cotidianul francez „Le Monde” publică, încă din 5 ianuarie 1990, evaluarea lui Michel Tibon-Cornillon, cunoscut sociolog, evaluare rezultată în urma unei anchete personale realizate în mediul spitalicesc din România. Este retinută estimarea de 1000 de victime ale Revolutiei, corectată ulterior de „Libération”, care precizează, în numărul din 27 februarie 1990: „1033 de morti, din care 270 militari”.
Ziarele importante din lume au o pagină anume (de exemplu, pagina 3 în „The New York Times”), unde sînt corectate greselile apărute în numărul precedent. În România, au fost necesare sapte luni pentru ca ziarele să-si repare greseala privind mortii din decembrie 1989, fără însă a-si prezenta scuze cititorilor, cum se obisnuieste în presa serioasă.
Astfel, tocmai în 10 august 1990, „Adevărul” recunoaste că numărul persoanelor decedate în decembrie 1989 este de 1030. E imposibil de crezut că această necesară rectificare nu putea fi făcută mai din timp, avînd în vedere cel putin accesul liber la piata străină. Să mai pomenim că luna august este cea mai proastă a anului, în ceea ce priveste interesul publicului cititor fată de presă?
Dar surse calificate, care detineau informatii ce puteau conduce la adevăr, existau încă din decembrie 1989. De pildă, pe 25 decembrie, o sursă din cadrul ministerului sănătătii declara unei gazete occidentale că „la Bucuresti nu sînt mai mult de 500 de persoane ucise”, aproximînd că, la nivelul întregii tări „pot fi maxim cîteva mii” .
De unde se poate lesne concluziona că minciunile apărute în presă au avut un caracter deliberat, ele urmărind crearea si întretinerea unei stări artificiale de tensiune în rîndul populatiei.

 

Darie Novăceanu, fanul dezlăntuit al minerilor

Edificatoare în acest sens sînt pamfletele publicate de Darie Novăceanu – directorul ziarului „Adevărul” – în 1990, reunite la finele anului în volum . Cu abilitate, cunoscutul hispanist Novăceanu – prieten cu Ernesto Sabato sau Gabriel García Marquez – propagă prin scrierile sale de primă pagină principalele zvonuri ale acelui frămîntat an, dovedindu-si din plin înzestrarea de manipulator.
De pildă, cînd e să vorbească despre bisnitari, Novăceanu aminteste că „n-au stat în fata nici unui glont. În noaptea de 22 spre 23, cînd teroristii au dezlăntuit măcelul din Piata Revolutiei, s-au strecurat pînă la Galeria natională pentru a smulge de pe pereti valori inestimabile” .
Cînd se referă la demonstratiile anticomuniste din Piata Universitătii, directorul „Adevărului” punctează malefic: „Bisnita, prostitutia, furturile din masini erau si ele tot o protectie a acestui mecanism diabolic de extractie legionară, care s-a înfipt adînc în pavajul de la Universitate” . Pentru ca apoi să accentueze un alt zvon răsunător al acelei perioade: „… acest mecanism diabolic, însurubat în Piata Universitătii, avea drept scop lovitura de stat”. Si cum pamfletul de fată apărea în plină invazie a minerilor în Bucuresti, Novăceanu tine să le elogieze meritele: „Oricîte lucruri urîte se vor spune despre acesti oameni, despre muncitorii din Bucuresti si despre minerii nostri (subl.n.), prezenta lor era absolut necesară pentru a anihila violenta fortelor extremiste”.
Acum, la aproape două decenii de-atunci, asemenea cuvinte par fără scuză. Aceasta este pozitia unui scriitor si director de gazetă în mijlocul unor evenimente despre care Departamentul de Stat al USA declara oficial: „Actiunile autorizate de presedintele Iliescu si guvernul său, din ultimele zile, au lovit în inima democratiei române”.
Dar simpatia directorului „Adevărului” pentru descinderile bucurestene ale minerilor se văzuse încă din 21 februarie 1990, cînd se derulase partea a doua a acestui serial. „E a doua oară cînd minerii sosesc la Bucuresti pentru a stăvili răul si trebuie s-o recunoastem că, la modul lor, o fac exemplar. (…) Dovedind că nu au nevoie să le spună nimeni ce trebuie să facă, ei au spus ce gîndesc si au spus-o fără ocolisuri” .
Ulterior, Darie Novăceanu avea să fie îndepărtat de la conducerea „Adevărului”, ziar care apare, din 30 martie 1991, fără el ca director. La mijloc a fost un conflict cu redactia, întrucît Novăceanu dorea ca jurnalul să fie „preponderent de stat”, ceea ce nu era deloc pe placul redactiei. A avut loc si o întîlnire între Consiliul Director si Petre Roman, care părea a-l sustine pe Darie Novăceanu, desi primul-ministru afirma că-ntre ei este doar „o prietenie de hispanisti” .
Dar Petre Roman, dibaci politician, nu era în totalitate sincer. Pentru serviciile aduse regimului Iliescu-Roman, Novăceanu avea să fie curînd răsplătit cu functia de ambasador în Spania, pentru a-si împlini cum se cuvine destinul său aparte de „hispanist”.

Asadar, si în 1907, si în 1989-1990, „Adevărul” a avut un rol important de manipulare a opiniei pblice, prin publicarea de informatii false si de pamflete mincinoase ori doar tendentioase.
Fondat în 1888 de către Alexandru Beldiman, „Adevărul” „se face repede cunoscut prin violentele sale campanii antidinastice” . Linie continuată de Constantin Mille, venit la cîrma ziarului zece ani mai tîrziu, în 1898, care însă nu se sfieste să mimeze în public obiectivitatea: „Cînd presa s-a ieftinit si cade în mîinile tuturora, fatalmente si ea a trebuit să evolueze si să devie un fel de enciclopedie zilnică, un fel de cinematograf, în care publicul, pentru cinci bani (atît costa un ziar popular, n.n.) să găsească totul, dar absolut totul ce-l interesează” .
În 25 decembrie 1989, „Scînteia poporului” (fosta „Scînteia”) se reintitulează „Adevărul”, încă din primul număr luîndu-si un angajament deontologic în fata cititorilor, cărora le explică indirect de ce s-a optat pentru acest titlu, si nu pentru altul. „Adevărul” asigura publicul larg că va fi „un ziar care să exprime adevărul si numai adevărul. Un ziar care să corespundă cerintelor făuririi unui stat de drept, unei societăti democratice si prospere” .
Aceeasi ipocrizie o regăsim, dusă pe noi culmi de noul director, Darie Novăceanu. Într-unul din primele sale pamflete, după ce reaminteste că vreme de multe decenii „ne-a fost foame, asadar, si de adevăr, de informatia exactă, oferită la timp si bine prezentată”, nu are nici o stinghereală să joace rolul de justitiar: „Condamn informatia inexactă, manipulată” . Pe cale de consecintă, ar trebui condamnati cei care difuzează aceste informatii inexacte, dar directorul „Adevărului” recunoaste sincer: „Si nu-i putem arăta cu degetul pentru că nu-i stim si nu vrem să facem o manipulare în plus (subl. n.)”.
Un om de caracter, cu scrupule, îsi spune cititorul, si, pentru că pamfletarul e prin natura sa un războinic, desi un războinic scrupulos, Novăceanu îsi încheie pamfletul trimitînd un avertisment contestatarilor săi din presă: „P.S. Cotidiene sau săptămînale, cîteva pagini «colege» par obsedate de amănuntul că acest ziar se numeste «Adevărul». Nu răspundem acestor reprosuri. Deocamdată doar le numărăm”.
1907, 1989-1990. Constantin Mille, Darie Novăceanu. Două manipulări uriase, doi pamfletari si directori ai „Adevărului”. Nu întîmplător, în nr. 24 al noii serii, la rubrica „Arghezi, colaboratorul nostru”, e publicat un catren cu trimitere la marea răscoală tărănească:
„De nu găsesti dreptate, cerînd si căutînd,
Fă-ti tu dreptatea dreaptă nesovăind nicicînd,
E pravila păstrată din 907
Cînd flacăra se-ntinse pe tronuri într-o noapte”.

Mille si Novăceanu, doi pamfletari care pot fi, si ei, perfect încadrati într-o caracterizare făcută de Taine lui Swift: „Dovezi, nicidecum: nu are nevoie de dovezi pentru a convinge poporul; ajunge să repeti de mai multe ori aceeasi acuzatie, să dai o sumedenie de exemple care impresionează, să-i sochezi privirea si auzul. Odată ce ai pus stăpînire pe fantezia lui, va merge strigînd, convingîndu-se de propriile sale strigăte, neînduplecat” .


Al. Andriescu, Limba presei românesti în secolul al XIX-lea, Junimea, 1979.

Jertfa celor douăsprezece mii, „Facla”, 13 martie 1910.

„Times”, 28 martie 1907.

2 aprilie 1907.

Omul cu ochii vineti, „Facla”, nr. 10, 1912.

Cornelia Stefănescu, Revista „Secolul 20”, nr. 3, 1967.

Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, Editura Nemira, 1994.

Pamfil Seicaru, Scrisoare deschisă lui Mihail Sadoveanu, „Carpatii” nr. 2, Madrid, 1954.

Ion Bulei, Cum rămîne cu rivolutia?, Ziarul Financiar, 3 septembrie 2004.

Constantin Anghel, Biblioteca Flacăra,1912.

Ion Bulei, op.cit.

„Adevărul” nr. 2, 26 decembrie 1989.

„România liberă” , 27 decembrie 1989.

„Die Welt”, 8 ianuarie 1990.

Ion Iliescu, Informare din partea CFSN, 23 decembrie 1989.

Minciuni mass-media, Ed. Scripta, Bucuresti, 1992.

Darie Novăceanu, Reporter în Piata Ghilotinei, Ed. „Adevărul”, 1990.

„Adevărul”, 17 ianuarie 1990.

Cavalerii apocalipsului, „Adevărul”, 14 iunie 1990.

Minerii si parlamentarii, „Adevărul”, 21 februarie 1990.

Domnita Stefănescu, Cinci ani din istoria României, Masina de scris, 1995.

Al. Andriescu, Limbajul presei românesti în secolul al XIX-lea, Junimea, 1979.

Cum arăta un ziar în anul 1900, „Ziarul Financiar”, 8 iunie 2004.

„Adevărul”, nr.1, serie nouă, 25 decembrie 1898.

Darie Novăceanu, Consecinte ale manipulării informatiei, „Adevărul”, 2 februarie 1990.

Hippolyte Taine, Studii literare, Ed. Minerva, 1982.