Orasul care a lansat moda saloanelor si a cafenelelor literare, unde boema cea mai nebună a fost, timp de secole, la ea acasă, s-a cumintit îngrijorător. Civilizatia modernă se prezintă cu o întreagă panoplie de inhibitii si fobii. Rolul lor în asigurarea linistii si ordinii publice e de netăgăduit, dar alienarea, neîmplinirea frustrarea resimtite de individul tot mai îngrădit în libertatea sa de miscare sînt sufocante. Nu prea mai e loc pentru spontaneitate, improvizatie, fantezie. Mai în glumă, mai în serios, îi spuneam unui prieten că mi-au lipsit trei lucruri pentru a mă simti în Franta ca acasă: liliacul, libertatea de miscare si muzica live în restaurante. Altfel spus, primăvara nu găsesti de cumpărat liliac la piată sau în florării si nici celui mai înfocat îndrăgostit nu i-ar trece prin minte să-l fure de prin curtile oamenilor. Nu te poti duce undeva, la munte să zicem, să te opresti pe malul unui pîrîu si să-ti ridici cortul, deoarece campingul sălbatic e interzis si amenzile sînt usturătoare (desi atunci cînd vezi, la noi, cam ce rămîne în urma unor asemenea momente de pasiune naturistă, parcă înclini să le dai dreptate...). În fine, muzica live nu mai face casă bună cu deliciile gustative, retrăgîndu-se în cluburi, dansul fiind rezervat acelor hrube blindate si afumate în care se ucid neuronii. Orchestrele au dispărut din resturante de cîtiva ani buni – spre regretul nedisimulat al francezilor sentimentali – si doar cabaretele pariziene mai încearcă să păstreze vie amintirea strălucitoarelor petreceri de altădată.
Ca si alte tări dezvoltate din vestul Europei, Franta îsi tolerează greu crizele intestine ce afectează toate sferele existentei, nu doar pe cea economică; e drept că bîntuie un nou spectru, sarkozian, al somajului (de fapt, o invitatie la prosperitate reală prin muncă) si că loveste, pare-se, mai cu seamă în categoria mult timp considerată ca fiind la adăpost de acest gen de nesigurantă, cea a cadrelor de 40 de ani. Dar dincolo de problemele politice si economico-sociale, a căror pondere nu trebuie nici minimalizată, nici exagerată, ele rămînînd, totusi, niste „soucis de riches” („necazuri de oameni avuti”), dincolo de ele, deci, se profilează o nemultumire de altă natură. Mai perceptibilă la nivel individual, acest disconfort desemnează indispozitii, angoase felurite, crize de adaptare, diminuarea elanului vital, disparitia treptată a motivatiei, neîncrederi si incertitudini. Cîrcoteli, am spune noi. Mereu plîngîndu-se de viata prea scumpă, de salariile prea mici, de securitatea personală tot mai amenintată, de grevele nesfîrsite, francezii înduiosează, uneori, prin inconstientă si egocentrism. Relativizarea grijilor si raportarea la lumea din afară nu fac parte din preocupările lor cotidiene. Si totusi, starea de generală insatisfactie si neîmplinire nu e doar un moft de natie super-civilizată care îsi permite luxul unui nou si prelungit „mal du sičcle”. Cînd îi vezi, îi asculti, îi studiezi, îti dai seama că boala e mult mai gravă si că solutia nu stă nici în eventuala crestere subită a nivelului de trai, nici în eliminarea birocratiei, nici în nivelarea globalizării. Ba dimpotrivă. Sub amenintarea a ceea ce ei numesc dezrădăcinare sau pierdere a identitătii nationale, francezii se refugiază în valorile perene ale culturii lor. Dar pentru că vorbeam de contradictiile prezentului, trebuie spus că reactiile lor la diversele forme de agresiune exterioară sînt foarte diferite. În tentativa de a mentine o ipotetică suprematie culturală, propensiunile soviniste se exacerbează, frizînd uneori ridicolul. De pildă, la o reuniune internatională desfăsurată în Franta, singurul autohton prezent e perfect capabil să refuze fără drept de apel discutiile în limba engleză - vorbită de toti participantii, inclusiv de el -, obligîndu-i să-si mobilizeze cunostintele de limbă franceză. Dar cele mai amuzante probe de orgoliu national sînt reportajele sportive. Comentariul unui meci de fotbal între, să zicem, Franta si Anglia ar putea figura în orice antologie de umor involuntar. Rezultatul partidei nu are nici cea mai mică importantă; dacă e favorabil Frantei, epitetele devin hiperbole, jucătorii – zei, iar ziua respectivă – sărbătoare natională, entuziasm ponderat doar de ipocrita acceptare „modestă” a unei superiorităti firesti. Dacă au cîstigat adversarii, e trist, neplăcut si mai ales nedrept, desigur, dar nimeni nu poate nega eleganta unică a jocului francez, dezinvoltura si aplombul absolut remarcabile. Iar dacă se întîmplă cumva ca înfrîngerea să vină din partea echipei ce va cîstiga marele trofeu al competitiei, atunci esecul capătă, retrospectiv, proportiile unei victorii... Extrapolînd, o asemenea perspectivă este, poate, contraponderea necesară dezechilibrului vietii cotidiene. Bovarisme mediatice si mediate. Simptomatice, în acest sens, sînt tot mai desele si mai aprigele dezbateri periodice iscate de obiectivitatea si autenticitatea stirilor transmise prin mass-media. În ultimul timp, cetăteanul de rînd s-a obisnuit să-si primească zilnic portia de informatii diverse, după un sistem tot mai perfectionat, care încurajează comoditatea naturală a omului. Materialul este transat, preparat si administrat cu regularitate, astfel încît ingurgitarea să fie imediată si să nu necesite interventia discernămîntului personal. Pretentiile „beneficiarului” sînt, însă, mari la capitolul varietate si elemente senzationale, iar dispensa de gîndire trebuie agrementată cu dese si picante adaosuri gazetăresti. Si astfel, încet-încet, cercul s-a închis vicios. (va urma)