Dacă tot ne apropiem în pasi voios apocaliptici de 2012 si dacă (în aceeasi ordine de idei) toamna literară pariziană se anuntă mai pronuntat franceză decît în ultimii ani cosmopoliti, să ne oprim putin asupra celei mai recente aparitii a unui longeviv si fascinant personaj literar, academicianul Jean d’Ormesson, care se ocupă, încă o dată, de lucrarea lui Dumnezeu. E recidivist, prin urmare, căci în 1981 publica Dieu, sa vie, son oeuvre (Dumnezeu, viata si opera sa), iar în 2006, La creation du monde (Crearea lumii). Acum ne propune o adevărată epopee cosmică, o pasionantă fabulatie despre originile lumii, Univers, Timp, Dumnezeu, Natură, căreia i-a dat un titlu „furat” dintr-o poezie a lui Aragon, C’est une chose etrange a la fin que le monde (De fapt, lumea e o chestie stranie), apărută la editura Robert Laffont.
Insolenta eruditie plurivalentă a lui Jean d’Ormesson nu încetează să ne uimească si să ne încînte. Ca si autorul însusi, jovial, deschis, histrionic, dar care-ti alunecă printre degete în clipa cînd crezi că ai început să-l întelegi. Sînt ceva decenii de cînd Jean d’Ormesson încarnează spiritul francez prin excelentă, un spirit sampanizat, malitios, care forfoteste spumos în mintea cititorului. Si asemenea băuturilor fine, se bonifică an după an, astfel încît ultimul său opus reprezintă un adevărat tur de fortă. O îndrăzneală nemărginită, aproape o impietate. Se pune, nici mai mult nici mai putin, în pielea lui Dumnezeu si ne povesteste romanul lumii. Multe idei, multe informatii bine digerate din diverse stiinte (fizică, neurobiologie, chimie, antropologie, geologie etc.) si sisteme filosofice, fără urmă însă de vreo scortosenie academică, dimpotrivă, străbate printre rînduri o reală modestie, cum numai cei ce stiu cu adevărat ceva pot manifesta. O demonstratie de cultură în toată veritabila ei fortă activă, stimulantă, incisivă, nu o aglomerare de cunostinte moarte pe un raft prăfuit. Ce-i drept, lectura a fost si a rămas singurul drog al acestui intelectual, devorator bulimic de cărti si reviste, care a reusit însă rara performantă de a si trăi pe măsură, de a savura si împărtăsi din experientele si gîndurile sale.
Asemenea lui Oscar Wilde, pe care îl citează cu un frumos aforism: „Toti sîntem în sant, dar unii dintre noi privesc stelele”, Jean d’Ormesson contemplă, la propriu, galaxii si vîrtejuri cosmice, urcînd pînă la Big-bang si coborînd înapoi cu smerenia demnă a celui care îsi întelege locul în univers. Si o face cu mare finete si acuratete, după cum mărturiseste un eminent savant, astrofizicianul american Trinh Xuan Thuan (care îi consacră o cronică în „Le Figaro litteraire” din 2 septembrie 2010). Ideea acestei epopei cosmice în care rolul principal îl detine, desigur, Dumnezeu, numit familiar „Bătrînul”, i-a venit autorului, pare-se, într-o seara de vară mediteraneană, cînd, la iesirea din mare, a fost cuprins de un soi de cutremurare fiintială si si-a pus întrebările pe care si le pun din zorii omenirii gînditori „de meserie” sau simpli cugetători: „ce caut eu aici ?”, „de ce există ceva mai degrabă decît nimic?”, „există ceva după moarte?” si, evident, „există Dumnezeu?”.
Întreaga desfăsurare a textului este si o scurtă istorie a credintelor noastre, fără partipri-uri, fanatisme, sau încrîncenări de vreun fel, comentariile fiind mai curînd plasate sub semnul celebrului credo al Sfîntului Augustin, adesea invocat de d’Ormesson, „credo quia absurdum”, totul cu o vioiciune, gratitudine si nostalgie care fac lectura nu doar plăcută si instructivă, ci fratern participativă la preocupări ce nu sînt nimănui străine.
Volumul pe care îl avem în fată scapă, ca multe din creatiile autorului, conventiilor genului romanesc, amestecînd încă o dată, în stilu-i elegant si inimitabil, eseu si fictiune, făcînd să defileze pe sub ochii uluiti ai cititorului, personaje de primă mînă, precum Platon, Aristotel, Kepler, Galilei, Newton, Darwin, Einstein si multi altii care au contribuit substantial la făurirea viziunii noaste despre lumea în care vietuim. Ideile curg sub atenta si adesea amuzata supraveghere a „Bătrînului”, dar si a celuilalt personaj, autorul însusi, rînd pe rînd indulgent, sever sau admirativ fată de conditia umană. Dintre toate, poate că evidenta relativitătii timpului pe care îl credeam reper suprem, a produs cea mai profundă perturbare a perceptiilor si convingerilor noastre.
Cert e că Jean d’Ormesson se alătură oamenilor de stiintă si filosofilor care, în urma celor mai performante si mai precise analize teoretice, depun armele la poarta misterului, fără să-l numească. Nimeni nu poate demonstra existenta sau non existenta lui Dumnezeu, dar nimeni nu se poate scutura de sentimentul unei creatii voluntare, în fata perfectiunii infinitezimale a reglajelor la scară universală, de la cel mai mic component atomic pînă la uriasele galaxii, unde totul răspunde unor legi de o precizie si o frumusete covîrsitoare.
Finalul acestei cărti tulburătoare este mai mult decît ormessian, e de-a dreptul cioranian: „Mă îndoiesc de Dumnezeu deoarece cred în el. Cred în Dumnezeu deoarece mă îndoiesc de el. Mă îndoiesc în Dumnezeu”...