SCRIITORII EVREI SI "CORECTITUDINEA POLITICĂ" DIN ROMÂNIA


       
       

                                                                                                                            Ovidiu MORAR

  

               Se poate vorbi oare de „corectitudine politică” în ceea ce priveste receptarea scriitorilor evrei din spatiul mioritic? Cît de cunoscuti sînt astăzi în România un Max Blecher, un Tristan Tzara, un Benjamin Fondane, un Gherasim Luca? Are cumva această lipsă de receptare vreo legătură cu antisemitismul? Iată cîteva întrebări incitante ce-si asteaptă încă, fiecare, răspunsul.
În România, ca mai peste tot în lume, de altminteri, istoria evreilor a fost, de la începuturi si pînă azi, cu adevărat dramatică. Priviti îndeobste ca niste străini indezirabili, dezavuati de stat si de biserică, ei nu s-au bucurat pînă la finele celui de al doilea război mondial de prea multe drepturi (în general, nu li s-a permis să aibă pămînt, să practice mestesugurile, să aibă functii administrative si militare, să participe la viata politică etc.) Oficial, nu li s-a recunoscut calitatea de cetăteni români pînă în 1923, iar nu după multă vreme, guvernul Goga-Cuza din 1937-1938 va dispune revenirea la vechea stare de lucruri. Mai mult, acest guvern a mai adăugat si alte măsuri discriminatorii, initiind o politică antisemită aberantă ce va atinge un climax în timpul dictaturii lui Ion Antonescu din perioada 1940-1944: urmărind „deparazitarea  neamului românesc” de toti evreii, maresalul va dispune treptat, în ceea ce-i privea pe acestia, revocarea din armată si din functiile publice, interzicerea căsătoriilor mixte, interzicerea dreptului de a lucra în întreprinderi, de a practica avocatura, medicina, jurnalistica, excluderea din scolile si universitătile de stat, evacuarea din sate si tîrguri în orasele mai mari, exproprierea, munca fortată, toate culminînd cu masacrele organizate de armata română în localităti din Moldova, Basarabia si Bucovina de Nord si cu deportările în masă ale evreilor din teritoriile ocupate în lagărele din Transnistria. Asa se face că populatia evreiască de pe teritoriul României Mari, numeric a doua din Europa (cca. 800.000 de oameni), se înjumătătise la sfîrsitul războiului. În timpul noii dictaturi comuniste după modelul stalinist, evident că majoritatea celor rămasi au preferat să emigreze, astfel încît astăzi comunitatea evreiască din România abia dacă mai numără cîteva mii de membri, majoritatea la vîrsta senectutii – se poate spune deci că îsi contemplă cu dezolare iminentul sfîrsit.
            Desi intelectualii evrei s-au bucurat, totusi, în general de un autentic respect din partea concetătenilor lor, nu se poate spune că discriminările si persecutiile i-au ocolit. Notoriu e în primul rînd cazul lingvistilor de faimă mondială Moses Gaster, Hariton Tiktin si Lazăr Săineanu, obligati să se expatrieze la finele secolului al XIX-lea întrucît li se refuzase cetătenia română. Numele criticului Ion Trivale, foarte apreciat de G. Călinescu în vestita sa istorie a literaturii, a fost omis pe placa comemorativă a monumentului eroilor români din 1916, probabil întrucît era evreu (i. e. ne-român). Felix Aderca era în 1937 un scriitor si un ziarist renumit si, pe lîngă aceasta, mai luptase si pe front în primul război mondial. Iată însă că noul ministru al muncii, fiul binecunoscutului ideolog si politician antisemit A. C. Cuza, dispune acum în mod arbitrar, pentru a-l forta să demisioneze, mutarea lui cu serviciul din Bucuresti la Chisinău, iar apoi în alt capăt al tării, la Lugoj (de notat că, dintre intelectualii români, cu exceptia lui Zaharia Stancu si Perpessicius, nici unul nu protestează în fata acestui abuz flagrant). După promulgarea, începînd cu 1937, a legilor rasiale de inspiratie nazistă, si scriitorii evrei, aidoma celorlalti coreligionari de-ai lor, au avut de îndurat privatiunile si umilintele pe care guvernele ce s-au succedat pînă în 1944 le-au impus acestui segment al populatiei (jurnalul lui Mihail Sebastian, publicat abia în urmă cu cîtiva ani, este o tulburătoare dovadă în acest sens). Unii, ca Paul Celan sau Norman Manea, de pildă, au fost chiar deportati împreună cu întreaga lor familie în Transnistria, spatiu al mortii de unde prea putini s-au mai întors (Paul Celan si-a pierdut acolo ambii părinti). O consecintă firească a acestei politici antisemite oficiale a fost expatrierea a numerosi scriitori evrei atît înainte, cît si după cel de al doilea război mondial, cînd, în conditiile noului stat totalitar, antisemitismul a continuat să se manifeste pe căi subterane.
            Într-un climat general antisemit , firesc era ca si receptarea scriitorilor evrei să fie afectată. Astfel, de pildă, includerea dramei Manasse a lui Ronetti-Roman în repertoriul teatral al Nationalului bucurestean a provocat în repetate rînduri, începînd din 1906, violente manifestatii de stradă studentesti care au condus în cele din urmă, în 1913, la interzicerea spectacolului. Mihail Sebastian a devenit în 1933 obiectul unei campanii de presă incendiare (el va vorbi chiar de un adevărat „război provocat în cultura românească”) după publicarea romanului De două mii de ani…, care dezbătea tocmai problema evreiască din România. Felix Aderca dorea în 1937 „publicarea unor editii critice a operelor complete lăsate de scriitori, artisti, savanti evrei-români, eliminati azi din toate manualele didactice, din toate istoriile culturii române, din toate editurile” . În aceeasi perioadă, evreii promotori ai modernismului radical erau în permanentă tinta unor atacuri imunde în presa nationalistă, după cum îi mărturisea Sasa Pană lui Tristan Tzara într-o scrisoare din 13 iulie 1937: „Campania «contra literaturii noi si pornografice», «contra iudaizării literaturii române» continuă cu furie întetită în ziarele dreptei hitleriste: «Porunca vremii» (…), «Curentul» lui Pamfil Seicaru cu foiletoane semnate de Ion Sîn-Georgiu si N. Rosu (Ultimul a publicat de curînd un volum, Orientări în veac, în care huliganismul spumegă. Bineînteles, în fruntea celor înjurati vulgar sînteti dumneavoastră); «Universul» «marelui român» Stelian Popescu; Iorga a făcut să reapară vechiul său «Sămănător» care de astă dată se numeste «Cuget clar». E mai mult un muget abracadabrant de prostii rimate si cronici veninoase împotriva a tot ce e scriitor autentic, azi. Campania lui N. Iorga din «Cuget clar» si, zilnică, în «Neamul românesc», are concursul guvernului si al politiei. La concursul politiei a apelat si din incinta academiei Al. Brătescu-Voinesti cînd a cerut arestarea «pornografilor» H. Bonciu, Geo Bogza si Mihail Celarianu. Primii doi au fost chiar arestati” .
Chiar si în noua Românie democratică de după decembrie 1989 a fost posibil ca publicarea de către Norman Manea a unui eseu despre simpatiile legionare ale lui Mircea Eliade în ziarul american „The New Republic” să iste o polemică exagerată, în care vechile parti-pris-uri antisemite au răbufnit din nou, cu reînnoită virulentă. Să mai notăm că din multimea scriitorilor români de origine evreiască putini au fost cu adevărat omologati de critica si istoria literară, însă nici unul n-a devenit pînă acum canonic, desi nume ca Max Blecher, Tristan Tzara, Benjamin Fondane / B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Gherasim Luca, Norman Manea s. a. sînt mult mai cunoscute în afara granitelor tării decît multe altele.
            În 1941, în plină dictatură fascistă, apărea Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent a lui George Călinescu, veritabilă Biblie a criticii românesti, care se poate spune că a fixat în linii mari canonul literar autohton. Climatul epocii a influentat fundamental, se pare, conceptiile autorului, dat fiind că lucrarea se încheie cu un capitol despre „specificul national”, în care se pot recunoaste imediat vechile prejudecăti rasiste, devenite între timp locuri comune; printre altele, aflăm si următorul portret-robot al scriitorului de origine iudaică: „Evreii, putini printr-o proportie firească, prezenti si la noi ca în toate literaturile, rămîn un factor dinafara cercului rasial, făcînd puntea de legătură între national si universal. (…) În literatură ei sînt întotdeauna informati, colportori de lucrurile cele mai noi, anticlasicisti, modernisti, agitati de probleme. Ei compensează inertia traditiei si o fac să se revizuiască. Umanitarismul lor sincer modifică în sensul unei viziuni crestine de sus un spirit de conservare ce poate să degenereze în obtuzitate. Aceste însusiri sînt legate de tipicele iritante cusururi: dezinteres total pentru creatia ca scop, «trăirismul» exagerat, negarea criticii (de care noi, rasă constructivă, avem trebuintă), umanitarismul împins pînă la negarea drepturilor si notelor noastre nationale. Prin această lipsă de tact, la noi ca si oriunde, evreii atrag asupră-le, periodic, toate fulgerele” . În ceea ce-i priveste pe scriitorii evrei recenzati în paginile cărtii, e de remarcat că autorul, cu toate că le reprosează mereu tendentionismul iudaic, cerîndu-le să rămînă pe teritoriul estetic, le judecă opera tot după criterii ideologice – din perspectiva nationalismului autohton – , deplasînd fatalmente discutia de pe tărîmul estetic pe cel politic. G. Călinescu pune semnul egal între personajul literar (o fictiune) si autorul său, reprosîndu-i acestuia din urmă ideile celui dintîi. Astfel, de pildă, analizînd romanul Moartea unei republici rosii de Felix Aderca, pe care-l defineste drept „o sumă de meditatii antinationale puse în gura căprarului Aurel”, el îsi permite să corecteze „erorile de gîndire” ale autorului: „Ca mai toti scriitorii evrei, F. Aderca este obsedat de umanitarism, pacifism si toate celelalte aspecte ale internationalismului. (…) Fanatismul antinational al evreilor (nationalisti pentru ei însisi) duce la manifestatii de lipsă de tact, care sînt în fond niste erori de gîndire, fată de care mintea cea mai liberă de prejudecăti se simte iritată. (…) De fapt, mentalitatea aceasta bizară este numai a evreilor si aici stă si tragedia lor. Ei nu pricep că instinctul national e o coordonată fundamentală a sufletului nostru ca si teritoriul. Ei sustin punctul de vedere al unui popor nomad, indiferent si dispretuitor de toate popoarele” . Dacă evreii manifestă dispret fată de toate popoarele, firesc e ca românii să nu-i mai tolereze în mijlocul lor. Iată cum încheie ilustrul critic comentariul romanului Profeti si paiate de Emil Dorian: „Românilor li se recunoaste doar calitatea de «popor ospitalier si bun», ceea ce e în fond o slăbiciune, căci asemeni tuturor natiilor civilizate, românii trebuie să manifeste un sănătos egoism, curmînd definitiv orice imigratie” .Despre romanele Moartea tineretilor si Noptile domnisoarei Mili ale lui I. Peltz, afirmă în altă parte că acestea „continuă să analizeze cu o monotonie si cu o vulgaritate din ce în ce mai sporită starea de nesănătate fizică a rasei” . Romanul Subiect banal al lui Ury Benador e analizat după aceeasi grilă rasială: „Eroul, muzicantul Ludwig Holdengraeber, e aci un evreu, deci un individ rasial neurastenic, bănuitor si analitic, iar seducătorul un crestin pe care gelosul îl primeste în casă cu acel sentimentalism ebraic în care intră în bună proportie si aspiratia tipică la evrei de a fi acceptati în intimitatea nesemitilor (explicabilă prin nevoia de a se simti respectabili), precum intră si un usor instinct de promiscuitate si nu putină perversitate sexuală” . Rezultă asadar că pentru G. Călinescu (la fel ca pentru oricare ideolog nationalist din epocă) între evrei si români (ei si noi) există o diferentă ireductibilă / prăpastie insurmontabilă, care tine de rasă si asa se face că, desi îi tolerează în Istoria sa, e natural să nu le acorde în fond niciodată un credit prea mare. Dacă ne raportăm însă la contextul politic în care a apărut cartea, sîntem nevoiti să concedem că autorul a dat totusi dovadă de curaj si onestitate incluzîndu-i în ea si pe autorii evrei, fapt ce i-a atras, fără doar si poate, nu putine neplăceri. Să nu uităm că în scurt timp tuturor evreilor din România li se va interzice oficial să mai publice sau să-si pună în scenă textele dramatice, iar operele lor deja editate vor fi retrase din librării si trecute într-un nou Index librorum prohibitorum. Iată ce scria Mihail Sebastian în jurnalul său la 5 noiembrie 1942: „Un ordin al Ministerului Propagandei dispune scoaterea cărtilor de autori evrei din librării si biblioteci. Am văzut azi la „Hachette” două imense tablouri tipărite cu litere mari: Scriitori evrei. Sînt, desigur, si eu acolo, afisat ca un delincvent, ca un criminal: numele părintilor, data si anul nasterii, lista cărtilor. Lipseau doar semnalmentele. (…)” .
            În perioada comunistă, problema evreiască a devenit un subiect tabu, astfel încît dacă în istoriografia oficială nu s-a pomenit nicicînd de un Holocaust românesc, nici în istoriile literare nu s-a vorbit deloc despre evreitatea scriitorilor în cauză si despre influenta acesteia asupra receptării lor în epocă si după aceea. Asa se face că un reputat critic evreu ca Ov. S. Crohmălniceanu, de pildă, în lucrarea Literatura română între cele două războaie mondiale, analizînd contextul politic al perioadei interbelice, nu suflă un cuvînt despre climatul antisemit din ce în ce mai sumbru spre finele deceniului al patrulea si despre persecutiile rasiale accentuate de la un an la altul, pînă la dezlăntuirea în timpul regimului Antonescu a unei adevărate „demente”, fără limite si fără control, după cum nota Mihail Sebastian în jurnalul său (de altfel nu întîmplător, probabil, acest document socant, la fel ca atîtea altele, a putut fi publicat abia după încheierea epocii comuniste). Însă dacă oficial se pretindea că discriminările fuseseră definitiv abolite, practic ele continuau să existe, fie datorită perpetuării în subteran a vechii atitudini xenofobe, fie datorită delicatetei acestui subiect, fără îndoială iritant pentru multă lume (s-a ajuns la o formă de discriminare mai subtilă, prin omisiune, prin ignorarea completă). E imposibil să nu remarci absenta cu desăvîrsire a scriitorilor evrei din manualele scolare apărute în această perioadă si locul cu totul nesemnificativ pe care li-l acordă istoriile literare. Din nefericire, nici pînă astăzi lucrurile nu par să se fi schimbat prea mult în această directie, astfel încît chestiunea revizuirii valorilor îsi află măcar la acest capitol deplina legitimitate.

Note:


„L’antisémitisme est plus qu’une opinion en Roumanie, c’est une passion dans laquelle se rencontrent des hommes de tous les partis, les répresentants de l’orthodoxie et, on peut ajouter, tous les pazsans valaques et noldaves.” – remarca în 1900 A. Henry, ambasadorul Frantei la Bucuresti.

Apud Marcel Aderca, Felix Aderca si problema evreiască, Editura Hasefer, Bucuresti, 1999, p.121.

Scriitori români în arhive străine, corespondentă din Paris trimisă de Henri Béhar, în „Manuscriptum”, Bucuresti, Nr.4, 1982, p.158.

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, editia a II-a revizuită si adăugită, Editura Minerva, 1988, p.976.

Ibidem, pp.791-792.

Ibidem, p.851.

Ibidem, p.794.

Ibidem.

Mihail Sebastian, Jurnal (1935-1944), Editura Humanitas, Bucuresti, 1996, p. 481.