UN MARE CĂRTURAR
 

                                                                                                                                                                     Aurel-Dragos Munteanu

 

      articol scris cu prilejul mortii lui Mircea Eliade (1986), cenzurat de redactia „Luceafărului” si mentionat în scrisoarea de demisie din PCR (1988)

Opera lui Mircea Eliade este prea bine cunoscută, atît la noi, cît si pe alte meridiane, pentru a mai avea nevoie de o prezentare. Omul muritor s-a retras în posteritate, lăsîndu-ne încă o dată coplesiti de atîtea pierderi, îndurerati de gîndul că o parte din cărtile sale au rămas nescrise. Un scriitor care pleacă dintre noi este întotdeauna o „pierdere ireparabilă”, un dispărut înainte de vreme. Niciodată nu si-a împlinit toată opera, iar vestea că profesorul Eliade lucra în ultimul timp la un dictionar al miturilor si religiilor universale ne făcea să asteptăm plini de încredere o lucrare importantă, menită să-i întregească marea constructie a mintii si energiilor sale, începută în urmă cu peste cinci decenii. Rămîne să fie continuată de elevii si colaboratorii săi, fiindcă Mircea Eliade, care si-a venerat profesorii, dedicîndu-le cărti dintre cele mai importante, a fost el însusi un creator de „ucenici” în ale cărturăriei, cum ar fi spus un rugător de chilie. Pravila lui cuprindea atît lucrarea zilnică, la masa de scris, cît si dialogul viu cu oamenii tineri, pe care-i îndemna să abordeze cele mai dificile teme de gîndire.

Mircea Eliade era de fapt un enciclopedist, în frumoasa traditie a culturii române. A fost scriitor, jurnalist si polemist cu pregnantă intelectuală, strălucitor si paradoxal (“Tot ce nu e ridicol e caduc”, spunea odată), trăitor si investigator de practici spirituale din Orient, mai apoi istoric al religiilor, dacă nu chiar fondatorul acestui domeniu, cel putin din punctul de vedere strict academic si universitar. Histoire des croyances rămîne fundamentală în acest sens. Eruditia sa incomparabilă l-a făcut apt să se pronunte asupra tematicii spirituale dintre cele mai diverse, de la vedantism la samanism, de la misticii medievali pînă la tantra (cea mai pătrunzătoare contributie stiintifică în acest domeniu, studiul lui Agehananda Bharati, de la Universitatea din Portland, mentionează în prefată că a fost initiată sub îndrumarea lui Mircea Eliade), de la orfism la inspirati de factură neoprotestantă. A avut modele de mare anvergură, de la Hasdeu si Papini, dincolo de cei doi profesori ai săi, cărora le mărturiseste adeseori gratitudinea. A lucrat cu Tucci, pe care l-a făcut personaj în Santier si în Isabel si apele diavolului, iar orientalistul italian, dispărut si el de curînd, l-a pretuit toată viata. L-a cunoscut bine pe Gershom Scholem, iar în jurnal povesteste cît de incitante au fost întîlnirile cu profesorul de istorie a traditiilor orientale. Alături de aceste mari spirite, profesorul Mircea Eliade a strălucit, orientînd în mod hotărît problematica studiilor sale către un domeniu care i se părea hotărîtor pentru vocatia cea mai adîncă a omului constient de sine.

Oriunde s-a aflat în cursul vietii sale atît de neobisnuite, Mircea Eliade a trăit cu obsesia conditiei sale de român. Cărtile scrise în India si mai apoi în Occident au bogate referinte românesti, iar beletristica sa a fost întotdeauna gîndită în limba noastră. Numeroasele sale caiete de jurnal vor fi constituit probabil una din cele mai atente foi de observatie a vietii sociale si intelectuale românesti din acest secol. Practicînd multă vreme un jurnalism activ, Mircea Eliade s-a simtit solidar cu lumea românească, căreia i-a trăit destinul în toate ipostazele sale. Mai mult decît orice a pretuit însă cultura noastră populară, căreia i-a dedicat înainte de război un studiu fundamental, iar după mai multe decenii o carte cunoscută azi pe toate meridianele. Universitatea Chicago a înfiintat o „Catedră Mircea Eliade”, ceea ce constituie un act de recunoastere a valorii stiintifice a unui român care si-a cinstit conditia si nu si-a ignorat niciodată îndatoririle de fiu al patriei sale. Am fost si eu, în urmă cu un deceniu si jumătate, în chilia sa întesată de cărti, iar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost lipsa de ostentatie a marelui profesor. Reticent pînă la timiditate, cu tot imensul prestigiu care-l însotea peste tot, Mircea Eliade se interesa de literatura din tară si de scriitorii generatiilor mai tinere, citind tot ce găsea. Se bucura de orice fenomen de înnoire intelectuală, de orice insurectie artistică, la fel cum făcuse si gazetarul din deceniul al patrulea, solidar cu generatia lui. Literatura era o formă de trăire (de aici nuanta „trăiristă”, cu totul alta decît cea peiorativă, implicată de unii critici răuvoitori!), un atribut la care a îndemnat pe toti prietenii săi (cine îsi mai aminteste de splendidul volum de versuri semnat „Mihail” de către Haig Acterian, un pseudonim sub care apare si personajul cu aceeasi identitate din romanul scris pe drumul către India?)

În urma lui Mircea Eliade rămîne o operă inestimabilă si un exemplu moral, o conduită de mare intelectual, care se cuvine pretuită si urmată de toti cei care l-au iubit si l-au admirat.