Nicolae CRETU
 
 

    În Obiecte cosmice, ciclu inedit din Alfa (1967), în Oul si sfera (1967), Laus Ptolemaei (1968) si Necuvintele (1969), dominantele poeziei lui Nichita Stănescu rămîneau în linia deschisă de 11 Elegii si nu de acele pagini în care – i se întîmplă si asta – autorul bate pasul pe loc, doar „repetîndu-se”, mai palid, pe el însusi e vorba, ci de piese lirice antologice, care filtrează, modulează, sublimează altfel (dar nu mai putin memorabil decît în Elegii) aceleasi mari teme interioare, adînci, cu adevărat obsedante, generatoare de reliefuri motivemic – expresive inconfundabil ale sale. Între „lucrurile, exacerbare a vidului” si rugi „pentru plictiseală, pentru spleen”, cîntecul – Menhir, ori al „osului” – „fibula ninsă” a lui a fi, ca si Somnul cu fierăstraie în el sînt ale unui Andru plîngînd, grav, marcat de universalul bilant al „absentelor”: „cuvinte pentru nici o ureche ridic”. „Păsări,”, aripi, zboruri, dar si „pietre”, înăltări de la spaima de trezirea în „alt” trup la ruga pură, austeră (Confundare), presimtirea usoară în cîte un Ritual de iarnă, încă luminos, a „Nordului” de mai tîrziu, a Măretiei frigului, „îngerii poeziei” si dialogul cu Presedintele Baudelaire… Pretextul ludic din acest final la Omul si sfera rămînea însă evident dominat de îngrijorările pe tema „limbii poezesti”, cum si „joaca  “ poetului, onomatopeică („drrum si bum!”), aparent si doar „secvential” copilăroasă, nu poate nici „îndulci” si nici acoperi, asociat „bătăii inimii”, Urletul lumii, ascultat de liricul „suflet de broască testoasă”. Rostirea poetică nu mai tine să placă, să seducă, să încînte, mult mai rarele armonii de cîntec cedează prim-planul unui lirism atît de grav si de auster în accentul dat unui dramatic fond existential încît prozaicul si dizarmonicul, ca si asumata „urîtire” progresivă a „alfabetului” în care se scrie de acum imaginarul poetic stănescian îi sporesc rezonanta, una – în piesele de vîrf – niciodată suspectă de calofilie. Modelul cosmic ptolemeic este „reabilitat” metaforico-simbolic, antropocentric, de poetul mai vechii Laudaei omului, căutătorul de „sens al întregului”, fascinatul de Aleph, si pornitul Împotriva cuvintelor. Si tot el îl „ceartă” pe „bătrînul”, pe „cerescul” Euclid pentru „postulatele neomenesti” ale lumii în care „crezuse”, „nesăbuit”. Trecerea spre altceva, spre ludicul elegiac, încă din Laus Ptolemaei începe să se simtă: ipostazele acestuia vor marca spiritul de ansamblu al volumelor din a treia, ultima, perioadă de creatie, deschisă de În dulcele stil clasic (1970), dar semnele schimbării erau ceva mai vechi.

„Fir-ati pomilor, să fiti/ foarte albi si zugrăviti/ pe fulgul de geană smulsă/ din norii cu fată cursă”: asa sună un Cîntec de scos apa din urechi al celui căruia „niciodată” nu i „se face dor de idei,/ ci numai de lucruri”. Sublimare în „cîntec” a unei neîmpăcări cu limitele si cu paradoxala îngreuiere („fier”) a „vorbei cea cu trup de aer”, a oximoronicei „litere cu rîs de vaer”: „Ah, să cadă peste mine/ frigu-n boaba de ciorchine,/ cum decade dusă-n vin/ via vie, în declin,/ căci mai bine-ar fi să mor/ decît să îmi fie dor/ si mai bine-ar fi să pier/ decît să îmi fie fier/ vorba ridicată-n cer/ vorba cea cu trup de aer/ litera cu rîs de vaer…” Muzica verbală e una stilizată pe tipare de doină cultă, „litera”-i stănesciană se încarcă de un spirit ce urcă în ea dinspre rădăcini folclorice: „Numai greutatea-i grea/ numai roata se-nvîrtea/ în ieri si-n alaltăieri…/ Suflete, mai bine pieri”. Altundeva, în acelasi volum în care nu centralitatea ptolemeică a Terrei e cîntată, ci aceea a omului-subiect („eu”) liric: „Pomule, copacule/ ai inimi cu miile/ si umbre, cu sutele –/ nu te latră cîinele.// Numai inima mea – una/ într-una mi-o latră luna”. Si după reluarea refrenului („Pomule, copacule/ ai inimi…” etc.), un final de face-ŕ-face al autumnalei alegorii vegetale (ciclică „moarte” către o renastere) cu, „necăzută” si „întreagă”, omenească, „inima mea neagră”: „Dar cînd toamna dă în iarnă,/ inimile ti se darmă/ de din verde către galben/ cum văzui la domnul carpen./ Numai inima mea neagră/ necăzută stă si-ntreagă”. Stabilitate prin ani, a unui amar nevindecabil în rotatia anotimpurilor, lied comparabil cu eminesciana Revedere. „Jocul” poetului era, deocamdată, acesta, al stilizării pe „tiparele” si în spiritul/ tonalitatea unei „doine” care întoarce fondul grav, existential, al unui astfel de lirism către o cvasi-“terapie” incantatorie: poate încă prea aproape de, prea convergentă cu atmosfera si dictiunea mai vechilor cîntece înfiorate si ele – însă fără nici urmă, pe atunci de „ecou” folcloric – de emotia lui a fi ca „trecere”. În schimb, , în unele poeme din Necuvintele eul liric e „actor” si „narator” al unei mici „comedii”-parabolă încetosată a confruntării cu ghidul nebun, „la Spielberk, sus, / în închisoare”: „ghidul a-nnebunit si ventriloc/ smulge din el un fir de foc/ cu care îmi aprinde auzul, văzul,/ cu bot de cal îmi paste-ovăzul/ cu cioc de barză îmi împunge/ interioara, nevăzuta cruce./ Cu cotcodacuri de găină/ mă ciugule si mă alină –/ cînd trec prin burta ghidului/ ca într-o pungă a vidului”. Imaginarul grotesc al torturii este de un efect hiperbolizant si ambiguizant, simultan: „iar asudata mea meninge/ mi-o vede ghidul si mi-o linge./ Plec alb. Uscatu-n mine latră-/ La poartă un bufon de piatră./ M-aplec. Este si nu-i./ Îl pup. Beau apă chiar din gura lui”. Titlul spune bine polaritatea-matrice, menită să dea thanaticului o refractie amar-ludică: Bufonul si moartea. Exasperarea ontologică poate deveni si „un dor de nu mai pot/ să m-azvîrl pe horn, si să ies prin cămin,/ si-ntins pe podele să stau ore-n sir/ cu urechea lipită de scînduri”, mod-situat, parcă, undeva între Kafka, Ionesco si Beckett – al unei „melancolii atavice”. O „privire” metaforizantă înregistrează un soi de pantomimă alegorică, de „standard” al mortii „agreabile”: „Era privirea trecînd prin somn/ ca printr-un inel de fier./ În usă, portarul cu epoleti,/ ajuta elegant să se dezbrace/ sarpele, de piele,/ pietrele, de ele însele./ Vinul era destul de bun./ Moartea era agreabilă./ Prin aer plonjau,/ unul după altul, schiori celebri/ împroscîndu-mă cu zăpadă” (Era o muzică presată). Figuratia simbolic rezumativă, aerul de mondenitate sînt, desigur, aproape ca la Emil Botta, cu aceeasi glisare între teatralitate si alegorie, dar fără retorica subminată ironic a autorului Întunecatului April. „Jocul” stănescian este înselătoare „îndulcire” a unei nevindecabile nelinisti, nu vorbire sub mască histrionică, stilizată „dandy” etc. Libertătile ce si le ia acum „limba poezească” a autorului Necuvintelor sînt maxime,  de pildă pe „tiparul” anaforic „Sînt asteptat de”… „către o ventuză”, „de un smarald, de perlă/ de boala scoicilor”, „de ghilotină/ de frînghia lucindă de săpun” din Arta poetică: „Să mi se dea dreptul la jeg,/ dreptul la porc, dreptul la cîine […]// Să mi se dea matul de zeu/ umplut cu rău miros, duhoare” etc., sub semnul unei vointe de a contraria, de a brusca înrădăcinate reflexe ale lecturii poeticitătii, ceea ce i-a adus si reactii critice negative, ori măcar derutate de astfel de răsturnări. Un Cîntec în doi avea ceva insolent-provocator în ilogismu-i amintitor parcă, întrucîtva, de bufonada verbală si gestuală a cetei lui Cirivis, din Capul de rătoi a lui G. Ciprian: „Noi nu vrem să fim geniali,/ noi vrem să fim trimbulinzi/ între nori, de sus în jos/ lungiti, ori scurtati prin oglinzi./ Noi vrem să ne strîngem în brate/ Toată ziua, toată luna pătrată,/ prin acel aer cu picioare verzi,/ intimidîndu-l o dată”. Tonul si contextul nasc o fantasmă de sens pentru inventia lexicală „trimbulinzi” iar avalansa de epitete „deraiază” în fluxul unei sintaxe ilogice, de limbaj pur ludic: „Si încă o dată, si încă o dată,/ noi nu vrem să fim geniali,/ noi vrem să fim trimbulinzi –/ tristi, palizi si grei generali/ mari, lungi, ascutiti, decorati,/ morti, dusi, rătăciti, seculari/ si pe deasupra          de toate, uitati […]/ asemenea generalilor mari/ lungi, înalti, decorati, portocalii,/ greoi, goi, ososi, suferinzi,/ noi nu vrem să fim geniali,/ noi vrem să fim trimbulinzi”. Triumf deplin al unei verve ludice – celălalt versant al limbajului poetic stănescian, de un tonic avînt, cu atît mai impetuos cu cît e mai absurd „legat”.

Eliberată de propriile-i limitări si tipare în Laus Ptolemaei si Necuvintele, lirica poetului „vira” ulterior, definitiv, spre un ludic elegiac de „formule” si tonalităti multiple, alternante nu doar de la o piesă la alta, ci chiar si în acelasi text, nu rareori, în În dulcele stil clasic. „Din această carcasă de cal îmbătrînit/ înainte de vreme,/ un suflet de licorn ametit/ îsi scoate-o potcoavă-n pone”: fabulos-simbolică înnobilare a metaforismului „îmbătrînirii” în emblematica imagine de „licorn ametit” si visător, mai întîi, si de la aceasta la „Vai, nechezatul dogit, i-ha, i-hav”, de „cal mult bolnav” (Din această carcasă). Dialogul cu îngerul acuzator (Al meu suflet, Psyhée), asociindu-l pe acesta cu profuziunea „aurului”, îi atribuie vocabule de o asprime trivială („A venit îngerul si mi-a zis: – Esti un porc de cîine,/ o jigodie si un rît./ Pute iarba sub umbra ta care-o apasă;/ mocirlă se numeste respiratia ta!”, apoi „viermi/ îti vor forfoti în nări, în bot, în rît, în trompă!”), urmate de fiecare dată, ca si la „îndepărtarea” din final a „îngerului”, de acelasi răspuns al său la întrebările („– De ce i-am strigat, de ce?”) ce i se pun: „Fără pricină mi-a răspuns, fără pricină…”, fals „răspuns” de fapt. Confruntarea-„dialog” e una de monologică, schitată psihodramă, „dramatizată” dialogal, asa cum si Pierderea cunostintei prin cunoastere articulează un autoportret „mitologizant” într-o „naratiune” cu „rude ridicate la cer” si „zarvă de lei transparenti”. Poemul devine, nu o dată, „spatiul-scenă” al unor asemenea metaforice „spectacole”. Titlul volumului e, evident, o capcană ironică, ea însăsi parte a „jocului” unei atare poetici. „Dintr-un bolovan coboară/ pasul tău de domnisoară/ Dintr-o frunză verde, pală/ pasul tău de domnisoară”: În dulcele stil clasic? Nici gratia, nici luminozitatea unui asemenea „stil” nu sînt de găsit în astfel de lieduri, în care „pasăre amară” si „roscată fundă” par să se submineze reciproc. Părelnică „reciprocitate”: căci „îngerul” fumător (pe fundalul ploii „cu albus, cu gălbenus” de ouă sparte), Doamna Verde Camforă” si „«S» e rece azi din sînt” nu fac altceva decît să lase „întrevăzut” fondul elegiac al ludicului lui Nichita Stănescu, căci „Smulgere de limbă este/ prea frumoasa mea poveste” (Lepădare de copii), iar cantabila N-ai să vii nu poate avea decît o singură „destinatară”, Moartea însăsi, nestiutoare de timp si de „moarte”, eternă „domnisoară”, de nimeni posedată, devreme ce, invers, ea ne posedă în cele din urmă pe toti: „N-ai să vii si n-ai să morti/ N-ai să sapte între sorti/ N-ai să iarnă, primăvară/ N-ai să doamnă, domnisoară”. Inventiv gratioase alunecări lexicale si semantice – da, dar dincolo de ele e tot suflarea rece a neantului, „îmbătrînirea” initialei supremului verb („Sînt”, focus al Elegiilor de odinioară): „«S» e rece azi din sunt”. Altă matematică sau Molima (din Măretia frigului, 1972) vor prelungi formule mai vechi ale ludicului elegiac, ca si oximoronicul Nod 1, ori tulburea alegorie din Semn 4 (din Noduri si semne, 1982), „prozaizarea” ironică, vidă de sens, putea dinamita parodic un ritm interior, retoric, nu prozodic, al „discursului” poetic, ca în Pusca (din Operele imperfecte, 1979). Dar nici una din aceste „linii” ale ludicului elegiac la Nichita Stănescu nu depăsea, nici nu egala acea treaptă a lui atinsă în Na-i să vii, atît de subtilă captare a sensului grav în dezinvolt, gratios „joc” al rostirii lirice din În dulcele stil clasic.

E drept însă că sinteza ludico-elegiacă fusese, totusi, anticipată,, întrevăzută poate, încă din Frunză verde de albastru, exceptională reusită din Oul si sfera (1967): „Si-am zis verde de albastru,/ mă doare un cal măiastru,/ si-am zis pară de un măr,/ minciună de adevăr,/ si-am zis pasăre de peste,/ desclestare de ce creste,/ si secundă-am zis de oră,/ curcubeu de auroră/ […]/ si am zis unu de doi/ si zăpadă de noroi/ […]/ mă doare un cal măiastru,/ pe care mă tin călare/ cu capul la cingătoare,/ cu călcîiul la spinare/ si cu ochiul în potcoave,/ si cu inima-n silabe […]”. Frapantă, spectaculoasă (pentru unii, socantă chiar) „dezorganizare” a oricărei logici, fie ea si „poetică”, a discursului liric, adus la o intensitate „confesivă”, dezvăluitoare, de „doină” supremă, personală, îngemănare de vietuire (a fi) si „rostire” („si-am zis” = a scrie), inseparabile. „Frunză verde de albastru,/ mă doare un cal măiastru,/ văd în fată mov si verde,/ culoarea care mă perde”: „sunet sus”, legat de „a fi si a nu fi”, acea esentă a omenescului ca trecere, sublimată într-o spunere ce nu numeste direct. „Si-am zis aripă cu pene/ ca să zbor cu ea prin vreme,/ si-am zis măr ca să zic sîmburi,/ si-am zis pom ca să zic scînduri,/ si-am zis nord ca să zic suduri/ si dulceată ca să sudui,/ si-am zis inimă de piatră/ si cîntec la tot ce latră,/ si potcoavă/ la octavă,/ si uscată la jilavă,/ tot le-am potrivit pe dos/ pe un fluieras de os,/ din osul de la picior/ care-mi cîntă cu fior,/ si din osul de la mînă/ fluierînd o săptămînă,/ din osul de la arcadă/ recea lumii acoladă/ peste două oase mari/ unde stau ochii polari”. Imaginea si imaginarul poetic, metafora si sugestia ca limbaj „ascuns” al atîtor tînjiri ontologice, oximoronicul cîntec – toate izvorînd din fiorul generat de „recea lumii acoladă”, vegheată de thanaticii „ochi polari”. Poezia-incantatie si „lămurire” în cîntec a „trecerii”: „Si-am cîntat din coasta mea/ din vertebre ca o stea,/ de-a-ncălecare pe-o sa,/ pe o sa de cal măiastru,/ foaie verde de albastru”. Poate că himera „calului măiastru” al poetului este sinteză – emblematică – de zbor brâncusian („Măiastra”), liberă, solară, detelurizată Înăltare si mitologicul, înaripatul Pegas.

Ludicul elegiac nu este în creatia lui Nichita Stănescu nici o meandră ori o „paranteză” de respiro si variatie a lirismului său grav, de un intens dramatism al constiintei ontologice, nici doar o seducătoare „aventură” a unor căutări în ordinea expresiei poetice, ci o coordonată revelatorie a modului si spiritului propriu unei mari individualităti creatoare, angajată în chiar miezul adînc al tensiunilor ei fecunde, proprii acelei subtile distilări gratie cărora versul si „cîntecul” sale, lirice, devin proiectia dematerializată si perenă, de Mit, a însesi esentei omenescului: „Foarte greu mă primesc/ să fiu cum sunt./ Locul ceresc/ e sub pămînt./ Iar pămîntescul/ mănîncă de foame cerescul”.