DECLARÎND DELICAT TREBURILE OMENESTI CA NESERIOASE, NICU STEINHARD SE APROPIA TIPTIL DE SFINTENIE
                                                                                                                                                  Dialog cu criticul si eseistul Virgil NEMOIANU

 

      Cristian BADILITA Dragã domnule Nemoianu, multi dintre noi stim cã ati fost foarte apropiat de Nicolae Steinhardt în anii 60, imediat dupã iesirea lui din închisoare. Ati mai vorbit, ati mai scris de cîteva ori despre marele Dvstrã prieten, în Arhipelag interior, în Jocurile divinitãtii, în Traditie si libertate, în interviuri acordate diferitelor reviste din tarã... întrebãrile mele nu vor decît sã vã dea prilejul rememorãrii unui numãr de amãnunte biografice, si nu numai, care ar putea fi extrem de semnificative, la urma urmei, pentru conturarea unui portret spiritual Steinhardt cît mai fidel si bogat în nuante. Spuneti-mi, vã rog, care erau prietenii lui cei mai apropiati atunci cînd l-ati cunoscut?

      Virgil NEMOIANU Pe mine mã uluieste numãrul de oameni pe care i-a frecventat prin anii 80. La început nici nu credeam cã e adevãrat, apoi m-am convins cã nu erau minciuni sau legende. Eu, prin anii '60 stiam de familiile  Sora, Pavel, Pillat, fireste Paleologu, Negoitescu, Gigi Tomaziu (eu zic ca acesta era cel mai bun si vechi prieten al sãu: mã surprinde cît de rar e pomenitã editia lor comunã mateinã de prin '36!). De Amelia Pavel fusese vag îndrãgostit în prima tinerete (face aluzie la asta extrem de discret si în Jurnalul Fericirii), a fost probabil singura femeie care l-a atras vreodatã, am eu impresia. Poate gresesc eu, cãci îl vizitam pe nepusã masã. Erau apoi cercurile din anii '30, acum parte în strainãtate: dar mai era în relatii cu Barbu si Andrei Brezianu etc. Pentru mine atunci Nicu nu era „Marele frate Delarohia” ci pur si simplu  un admirabil intelectual care fãcea parte dintr-o retea de care eu, foarte tînãr, mã agãtam cu dragoste, cu disperare aproape. Vezi, aici e greseala care se face în toate directiile  de pildã, atacurile contra lui Cioran, Eliade si mai stiu eu cine. Acestia puteau spune sau face la 30 de ani sau la 20 de ani vrute si nevrute: retrospectiv se trateazã problema de parcã înfãptuitorii ar fi fost chiar fiintele depline, cu o operã, cu maturitate si senectute rotunjite etc. E absurd. Ei nu erau nimic si nimeni (oricum, foarte putin) la epoca respectivã. Analog cu Nicu Steinhardt, el nu era atunci încã o figurã spiritualã deplinã, ci un element din aceastã retea alternativã care ne permitea unora dintre noi sã respirãm.
     Unde locuia în Bucuresti?
     Pe cîte stiu, a locuit mereu pe Str. Ion Ghica 3, nu mai stiu la care etaj al blocului (as putea cãuta în agende mai vechi), chiar în spatele „Bisericii Ruse” (care mie tare-mi plãcea, dar el n-o prea frecventa pe cîte stiu), era o garsonierã, plãcutã, dar nu luxoasã.
     Cum a ajuns sã lucreze ca încãrcãtor si descãrcãtor pe o masinã de marfã? Alti colegi de lot îsi gãsiserã situatii mai bune…
     Nu stiu unde a lucrat. Motivul principal era lipsa de bani. Mai tîrziu a început sã publice, a primit si o micã pensie de la Uniunea Scriitorilor, cum se obisnuia, o sinecurã. Oricum, era atît de lipsit de bani, încît atunci cînd a avut un accident de circulatie si a fost blocat vreme de mai multe luni, Toma Pavel a luat initiativa ca un numãr dintre noi sã-l ajute bãneste, sã dãm pe lunã, cred, 50 de lei. Erau cei din familia Sora, din familia Pavel, eu, poate Nego, nu mai stiu exact. Oricum, iesea un soi de pensie ad hoc: asta a durat cam un an. Sanda Sora era „trezoriera”. îti arãta cît de greu îi mergea.
      Aveti cunostintã cum a reactionat familia lui aflînd de botez? Tatãl se astepta, i-a si spus-o la eliberare, cã ar fi fost uimit sã nu se fi botezat în închisoare. Dar ceilalti, cum au primit vestea?

      Familia nu a fost indignatã. Erau alte chestii, vederile lui politice. De pildã, avea o verisoarã mai îndepãrtatã în America. Aceasta, aflînd în 1964 ca el este de partea lui Barry Goldwater în alegerile americane, deci reaganist avant la lettre, l-a numit dement si a iesit trîntindu-i usa, apoi, pe cîte stiu n-a mai dat semne de viata. Dar îti arãta si sinceritatea lui Nicu Steinhardt, care, în fond, din strict interes material ar fi trebuit s-o „crute” pe o atare pretioasã rudã!

      În anii ‘60, ’70 se gîndea deja la cãlugãrie?

      Pe cîte stiu, nu se gîndea, oricum mie nu-mi spusese nimic. Am aflat de gest dintr-o scrisoare primitã în America (plus poza în rasã cãlugãreascã). Textul era mai mult glumet: „uite ce poznas sunt, batã-mã sã mã batã” (adicã pe tonul asta, nu cu aceste cuvinte), „dã-i-o tu si lui Toma”.
     Acuma, poate cã ideea încoltise, doar mergea mereu la Bisericã, cunostea preoti etc. (cred cã l-a cunoscut si pe Calciu), discuta chestii religioase etc. Se gîndea si la latura „practicã”. Mi-a zis odatã: ce-mi pot face astia ,autoritãtile adicã, or sã zicã, e, iaca, un scrîntit mistic, un maniac bisericos sau cam asa ceva.
     Suferise în anii 40 din cauza cã era evreu, cum am citit undeva, dar fãrã dovezi si mãrturii limpezi?
     Pe cîte stiu eu n-a suferit deloc. Mã rog, a fost scos de la Fundatii si chestii din astea relativ minore. în România era o lege, ca orice minoritar care a luptat în primul Rãzboi Mondial si urmasii sãi vor fi tratati integral ca români completati, fãrã nici o scurtare a drepturilor.
     Regimul Antonescu a respectat cu sfintenie aceastã lege. Tatãl lui Steinhardt fusese ofiter în rãzboi, bunicul lui Toma fusese si el la Mãrãsesti chiar; astfel cã Doru Pavel (tatãl lui Toma, avocat distins si convertit între timp la catolicism o datã cu mama sa) a putut sã-si practice meseria în tot rãstimpul anilor '40, inclusiv sã apere frecvent comunitatea etc. Oscar si Nicu Steinhardt, tot asa, n-au avut de suferit nimic serios, pe cîte stiu eu, nici bãneste mãcar.
      Dar de anii de puscãrie vorbea? Se plîngea de suferintele îndurate?
      Nicu era discret (cu mine cel putin) despre anii de puscãrie. Am avut însã experienta directã. Am fost la procesul Negoitescu, o întirziatã adãugire la cel Noica-Pillat. Era un contrast colosal între figurile emaciate, nobile, de icoanã, ale puscãriasilor si figurile porcine, animalice, imbecile (literalmente) ale judecãtorilor. Noica a fost cam umil, cocîrjat, dar a vorbit frumos. Paleologu a fost de o elegantã dezinvoltã care m-a lãsat într-o admiratie mutã. A mai fost Paul Dumitriu si nu mai stiu cine. Nicu a vorbit vioi, chiar nitel insolent. Cu totii i-au luat apãrarea lui Nego, astfel cã pînã si acest tribunal militar aberant a fost silit sã amîne procesul. Singurul care a vorbit contra lui Nego a fost Nicu Balotã, admitînd cã împreunã au
     ascultat posturi de radio strãine si au fãcut comentarii anti-comuniste. Am aflat ca N. Steinhardt a fost îndelung torturat înainte de proces, spre a fi persuadat sã vorbeascã contra lui Nego. Nu a cedat. I-am pus odatã timid întrebarea cum de a rezistat? A rãspuns (modest? smerit? onest?) cã: uite, eu am slaba rezistentã la durere. Cum mã torturau, cum lesinam.
     Mã trezeam, o luau de la capãt, iarã lesinam. Dupã o vreme au renuntat.
      Avea vreo pãrere despre Ceausescu?
      Nu cred cã avea nici o pãrere specialã. Pentru el toti acesti stabi erau o apã si-un pãmînt.
      Atîtia oameni ar fi putut pleca din Romania si n-au plecat, de pildã, Noica, Cretia, Steinhardt însusi. De ce credeti cã n-a rãmas în Occident, desi a iesit de mai multe ori?
     Interesant. Sigur, eu nu l-am cunoscut în '44-'48, speculez deci: cred cã din încãpãtînare. De asemeni, dupã iesirea din puscãrie: aici tot speculez, dar cu bazã mai solidã: categoric, au intervenit elemente religioase. în plus, mai era un aspect. El tinea în asa mãsurã la libertate încît esential era sã POAT? circula (mãcar ocazional), sã meargã la Chevetogne, sã vadã prieteni emigrati din generatia lui etc. Deci, tocmai a nu pleca, a putea functiona în ambele pãrti devenea foarte important.
     Am pomenit adineauri de atitudinea foarte întelegãtoare a familiei la botezul sãu. Care era atitudinea lui tîrzie fatã de confratii evrei si fatã de iudaism, în general, religie pe care o cunostea foarte bine si despre care publicase, în anii ’30, douã admirabile eseuri, în colaborare cu Em. Neuman?
     Reactiile la evrei (din cîte am putut eu sã le cunosc) n-au fost negative; oameni din lumea literarã cum ar fi Crohmãlniceanu de pildã au continuat sã-l simpatizeze. Existã o scrisoare deschisã a lui cãtre (uite, nu mai stiu cine, prieten evreu din Israel) care s-a publicat prin anii '80 într-o micã revistã a lui Mirodan de acolo, în care Nicu „se apãra” sau se justifica, în calitate de evreu pentru crestinare. Eu o pãstrasem, dar cum naiba s-o mai regãsesc? Era interesantã, usor humoristicã, bine argumentatã, amicalã, reiesea cã se considera evreu în continuare etc.
     Într-o discutie cu mine explica (una din putinele ocazii cînd l-am vãzut încurcat, ezitant) anti-semitismul din România printr-un soi de incompatibilitate a calitãtilor temperamentale a douã grupuri etnice, o mai rãspicatã eticã a muncii la evrei si alte cîteva lucruri de acest fel.
     Se simtea deosebit de români ? Ce-i plãcea în primul rînd la români?
     Foarte greu de spus dacã se simtea altfel decît românii. Mie cel putin nu-mi arãta nimic de acest fel. Ce-i plãcea la români e perfect, dar perfect clar mai ales din eseul despre Scrisoarea pierdutã: idilismul, iertarea, nepãsarea.
     De cîteva ori a stat la mînãstirea ecumenicã de la Chevetogne. Vã amintiti ce teologi catolici si protestanti îl interesau?
     Sînt convins cã citea, dar nu pot sã-mi aduc aminte, nu vizualizez nici un titlu de carte pe raft. Ce vãd cu ochii mintii sînt un numãr mãrisor de Biblii în diverse limbi si versiuni. Eu i-am trimis în anii '80 un volum Balthasar Herrlichkeit, pe care sînt sigur cã l-a citit cãci am vãzut referinte ulterioare în diverse scrisori trimise de el.
      Ce modele culturale avea? Despre cine vorbeati cu el mai des?
      Vezi, Nicu era în fond un anticanonic.
     Nu în sensul actual, destructiv, el îi dispretuia pe Derrida, pe canonicii anti-culturali si antiliterari. Evident cã iubea si respecta marii scriitori clasicii francezi si latini, Dickens, Balzac, realistii sec. 19. Dar avea în acelasi timp o mare întelegere si mult gust pentru scriitorii „populari” vodeviluri, romane usurele, teatru de bulevard. Asta îl enerva pe Negoitescu si parcã, odatã, am vãzut cã si Al. George l-a admonestat public pentru aceste preferinte. Din combinatia Religie+scriiturã popularã iesea simpatia lui enormã pentru Chesterton. De fapt, acesta era în adevãr iconic pentru el, prin stil, prin paradox, prin ludic ca apologie spiritualã etc.
      Ce-a însemnat Steinhardt pentru Dvstrã în anii 60?
     Pentru mine si pentru altii Steinhardt în anii '60 nu prezenta ceva special. Dar era colosal de important cã fãcea parte dintr-o categorie, dintr-un grup chiar ce era mai apropiat de vîrstã ca noi, nu intrase încã în istorie cu totul, sã zicem asa. Dar fãcea parte din continuitatea istoricã, era o punte cu trecutul care se cerea zor-nevoie obliterat cu totul, ras de pe fata pãmîntului, transformat în zonã a rãului total. El, Sora, Cercul Literar, altii, erau încã tineri (40/50 de ani) dar TR?ISER? efectiv în lumea aceea, erau vii si creatori. Apoi (nu în ultimul rînd) erau o colosalã sursã de informatii, de culturã, erau o universitate alternativã, puteau da indicatii cine e bun, cine e prost, puteau da îndrumãri si sugestii de lecturã. Apoi, tot asa, nu în ultimul rînd, se putea discuta, conversa cu ei, uneori în contradictoriu, oricum erau o scoalã a dezbaterii, a dialogului liber, o curãtare de clisee si de automatisme. Toate astea erau coplesitor de importante pentru mine, dar si pentru altii.
      Cum era temperamental?
      Plînsul si rîsul fãceau parte din emotionalitatea lui. La asta as adãuga o dragoste mare pentru muzicã. Pentru Mahler, de pildã. A fost extatic cînd l-a vãzut pe Karajan dirijînd la Sala Palatului, pentru el o combinatie de aristocratism si de finã muzicalitate. Vezi, asta tinea tot de atasamentul lui pentru Europa de la finele sec. 19 si începutul sec. 20. Proust, de asemenea.
      Avea sentimentul ratãrii, mai ales dupã anii pierduti în închisoare?
      Nu, deloc n-avea sentimentul ratãrii, nici urmã de asa ceva.
     Atasamentele prietenilor mai vechi si mai tineri îi erau perfect suficiente.
      I-ati sesizat vreun tic? Cum se îmbrãca?
      Nu, n-avea nici ticuri, nici nu cãuta sã se îmbrace în mod special. Poate în prima tinerete da, era mai mult stil de dandy în el, Matei Caragiale, Oscar Wilde chiar etc. îi plãcea traditia aristocraticã, din cauza asta era de partea sudistilor în rãzboiul de secesiune. Cînd l-am cunoscut eu se îmbrãca îngrijit, corect, nici sãrãcãcios, nici elegant. Apoi, era foarte cumpãtat în mîncare si bãuturã. Dar familia Tomaziu, cînd a locuit la ei, pe str. Vaugirard din Paris, a rãmas uluitã de portiile copioase de… macaroane goale (!) pe care le consuma; asa mi-au povestit.
      În fine, ati putea face un mic inventar, desigur incomplet si subiectiv, al calitãtilor si „defectelor” pe care le avea?
      Acuma, despre calitãtile lui Steinhardt as putea vorbi enorm de mult.
     Cred cã întîi de toate te izbea voiosia, voia-bunã, felul deschis, prietenos, direct în care intra în relatii cu oamenii. (Partea asta cu „modul direct” poate tinea si de generatie, cãci la fel am fost izbit de oameni ca Papu, Eliade, Noica: intrau „direct în materie”, ca sã zic asa, nu mai erau toate acele îndelungate tatonãri, atingeri, bãnuieli cu care pesemne comunismul ne obisnuise pe noi, ceilalti). Era o dragoste de viatã si de oameni neobisnuitã pentru mine. De pildã, oricît m-as gîndi nu-mi pot aminti de „dusmani”, de oameni pe care sã-i fi vorbit de rãu. Detesta comunismul, dar nu pe comunistii individuali. îi plãcea sã glumeascã, sã rîdã, pentru asta n-avea nevoie în prealabil de un context de mîncare si de bãuturã, de pildã, cum e cazul de obicei în România. Pe urmã, o calitate pe care n-o bãnuisem, pe care am descoperit-o cu totul întîmplãtor era pietatea filialã. îl ajuta pe tatãl sãu (foarte bãtrîn si micut la acea datã) sã se spele, îl bãrbierea cu mîna lui, asta fãrã ostentatie, dar si fãrã jenã. Eu sunam la usã la cine stie ce orã absurdã, el îmi spunea: Vino Nemo, vino, si continua sã-si vadã de treabp. Pe mine astfel de lucruri m-au impresionat enorm.
     Defecte? Probabil cã da: era nitel cabotin, îi plãcea popularitatea, vroia sã fie simpatizat, aproba cu usurintã, nu era selectiv la prieteni si la cunoscuti. Dar parcã astea tot dintr-un soi de bunãtate, usor deraiatã, proveneau.
     Mai era si o anume superficialitate, încrederea în sursele indirecte. Dar asta venea din eruditie si din interesul aproape universal. îl interesau si chestiuni de stiintã/credintã, îl interesa politica si „o gîndea”. Dintre cunoscutii mei poate numai Titus Mocanu avea o judecatã politicã si o întelegere a evenimentelor cît el. Sigur, în relatia cu Manole Neuman, el era aproape sigur partenerul minor.
     Totusi, a tine la Guizot, a-l admira, era pe-atunci o mare raritate în România, dovedeste multã inteligentã politicã. Apoi, îl intrigau diverse miscãri marginale. Mã tot întreba curios ce cred despre „îngerii iadului” (o modã de motociclisti anarhisti si semi-criminali pe la finele anilor '60 si începutul anilor '70 în America): eu îl dezamãgeam zicînd cã nu-i nimic de capul lor. Se bucura cã celebrul dr. sudafrican Barnard (primul care a fãcut transplanturi de inimã) nu s-a bãgat în chestii politice, n-a fãcut declaratii în acest sens. Altãdatã le-am povestit lui si altcuiva cum o expeditie condusã de un fost cosmonaut american a gãsit pe Muntele Ararat rãmãsite a ceea ce ar fi putut fi o navã compatibilã cu ce stim despre arcã. Am adãugat: mi-a
     pãrut bine; credinta mea nu se bazeazã pe astfel de lucruri, dar uite-asa, de-al dracului! Nicu a fost absolut entuziasmat de spusele mele, a rîs cu mare poftã, m-a aplaudat: da Nemo, exact asa, cã bine spui, asa, de-al dracului!
      I-am citit vara asta toate cãrtile de dinainte de ’89. Contin toate marile teme (curajul, nobletea, omenia, frumosul tangibil, accesibil, dragostea pentru autorii „minusculi”, în sensul de „gingasi”, si pentru cei pe nedrept cãzuti în uitare) plus stilul acela în perioade baroce, cu epitete viu colorate, pestrit etc. Steinhardt a publicat, dupã iesirea din puscãrie si pînã la moartea sa, mai multe volume si decît Noica, si decît Al. Paleologu. Cum va explicati cã a rãmas totusi un „marginal”, un scriitor care n-a ajuns la nivelul popularitãtii celorlalti doi, producînd, repet, cãrti valoroase, unele mai slãbute, mai neînmplinite, dar totusi foarte valoroase în context?

      În România se alcãtuiesc clasamente de timpuriu. Dacã cineva e trecut pe primul loc, e foarte greu de dislocat mai tîrziu. Si în ziua de azi sînt oameni care continuã sã creadã cu încãpãtînare în Petru Dumitriu, Zaharia Stancu, Marin Preda, Nicolae Breban etc. Asta e o primã explicatie. A doua este tocmai maniera jucãusã a lui Nicu, el scria despre de toate, nu era un „canonic”, nu avea morgã deloc. în România asta nu se prea iartã. Noica era un solemn, nu? Paleologu un aristocrat. Nicu trãia în culturã dar n-o lua chiar atît de în serios, probabil tocmai pentru cã se îndrepta subteran spre spiritualitate. Atunci nici „judecãtorii” critici nu-l „luau în serios” în egalã mãsura. Era nesistematic, se plasa într-o falsã frivolitate, pe care cei mai multi o socoteau frivolitate. Din scrierile lui Nicu reiese cumva idea despre „neseriozitatea treburilor omenesti”. Atunci „criticii” trãgeau concluzia: aha, deci omul e neserios. De fapt ei nu întelegeau cã, declarînd delicat treburile omenesti ca neserioase, Nicu se apropia tiptil de sfintenie.

     Ce amintiri puternice v-au rãmas întipãrite în suflet?

     Probabil cã cel mai tare mi-au ramas în minte niste scene la care nici n-am asistat. Eu eram în Anglia si predam la Londra si Cambridge. Anca, sotia mea, a fost nevoitã sã se întoarcã în tarã, însãrcinatã, cãci autoritãtile engleze n-au fost de acord ca ea sã nascã în Albion. Nicu venea periodic în vizitã la ea si apoi îmi scria (acele scrisori cred cã s-au pierdut) impresii, foarte frumoase si încurajatoare: cum Anca e curajoasã ca o marchizã din preajma Revolutiei; cum e voioasã si fireascã si nu-si ia aere languroase si misterioase etc. Apoi, dupã ce bãiatul s-a nãscut, venea din cînd în cînd, Martin plîngea cînd îl vedea, Nicu purta deja barbã si zicea cã din cauza asta copilul plînge, se sperie, lucru care-l amuza peste mãsurã si mi-a tot scris despre aceste mici scene si în America. Era o umanitate în chestiile astea pe care greu s-o mai vezi egalatã.
 

     Interviu realizat de Cristian Bãdilitã

(Washington-Rouen oct. 2002)