Nicolae Florescu
Domnule Redactor Sef,
În „Convorbiri literare”, nr.5/2007, la rubrica intitulată „Convorbiri polemice” s-au publicat Cîteva precizări ale lui Eugen Simion (p.145 -146) în legătură cu articolul „Jurnalul literar”- continuă, semnat de Liviu Grăsoiu în nr.1/2007 al acestei reviste. Eugen Simion, considerînd că într-o recenzie la editiile Petru Manoliu, Io, Stefan Voievod, Leontin Jean Constantinescu, România între seceră si ciocan, si Octavian Vuia, Aduceri aminte, vol. II, toate alcătuite de subsemnatul în 2006, se „mistifică într-un mod grosolan adevărul” atunci cînd recenzentul „ vorbeste de relatiile celui din urmă” – adică ale mele – „cu Institutul «G. Călinescu» si, implicit, cu mine” , prin urmare, cu dînsul, cel cu precizările, deschide o penibilă punere la punct, în patru puncte, care de fapt, ca la Pristanda, sînt cinci, fără nici o legătură cu editiile comentate, sau măcar mentionate, redusă doar la afirmatiile paragrafului introductiv al respectivului text incriminat.
Cum Eugen Simion se întreabă, oarecum de la bun început, usor „turmentat”, „cu ce să încep?”, evitînd să indice că sînt în mod direct si nu „implicit” vizat în asa-zisele sale „precizări”, nu-mi rămîne decît să fac abstractie de abilitătile „polemice” ale comentatorului în cauză, adevărate sărituri si oscilatii în cadru, si să solicit tot pentru virtualul drept la replică, invocat si de dînsul, publicarea, la fel, pe puncte, a unor necesare corecturi, spre o mai clară definire a realitătii scăpate de sub controlul prezentului acad.
1. N-am avut si nu am nici un fel de „relatii” cu publicistul, profesorul, editorul si academicianul Eugen Simion. Cîndva, mi-a adresat rugămintea să-i împrumut, spre documentare, o carte, atunci fără circulatie, despre care scrisesem si vorbisem în public, în cadrul unor colocvii sibiene. I-am împrumutat-o, bineînteles, si nu mi-a mai restituit-o. Nu cred că afirmatia sa se referă, însă, la acest incident. În rest, sînt nevoit să precizez, încă o dată, totalul meu dezinteres pentru scrisul său critic, molîu si ocolit de idei. Nu-i apreciez, de asemenea, nici „coordonarea” aproximativă de dictionare, în care greselile de informatie si interpretare abundă tocmai în fisele redactate de acadul în cauză, asa cum se întîmplă si în seria abuzivă de „prefete” cu care însoteste, în ultimul deceniu, mai ales, editiile altora.
Mărturisesc, oarecum jenat, că nu păstrez în biblioteca mea cărtile d-sale, desi ar trebui să am toată compasiunea pentru cei „aproape 50 de ani de cînd – mentionează dsa – fac critică literară” . De unde, poate, se vede că în critică nu-i de ajuns întotdeauna compasiunea.
2. Desi nu am nici o legătură cu „problema” pe care, nu stiu din ce motive, Eugen Simion simte nevoia să o asocieze numelui meu, referitoare la concursul său pentru dobîndirea functiei de director al Institutului „G. Călinescu”, concurs, după cum spune „confirmat de Prezidiul Academiei Române”, îmi manifest o simplă curiozitate profesională si civică, în functie de care tare as tine să aflu, conform transparentei mereu mentionate în timpurile noastre, cum s-a desfăsurat acest concurs pentru un post de la care Dan Grigorescu, cu mai bine de doi ani în urmă, a fost în mod „administrativ” nevoit să demisioneze, acceptînd o sanctiune pe care nimeni nu a înteles-o atunci, si unde, pînă în ajunul concursului a figurat interimar filosoful, specialist în presocratici, celebrul secretar de stat la Culte si reputatul acad., „vicepresedinte”, cu comitii sau fără, Gheorghe Vlădutescu.
Mă opresc cu enumerările si revin la „cestiune”. Precizez că le-am făcut doar în scopul lămuririi demersului de aici al lui Eugen Simion. Si întreb si mă întreb. Cine a aprobat directia interimară si cine a acceptat, la fel, demisia directorului găsit pe scaun?
3. Are dreptate Eugen Simion că nu din „persecutie” am fost nevoit să mă supun „legislatiei în vigoare” cînd am ajuns la „vîrsta pensionării” si am fost „atins de această fatalitate”, la cei 62 de ani si 7 luni pe care îi împlinisem cu doar o zi înaintea înmînării adresei semnate de presocraticul Gheorghe Vlădutescu, pentru interimatul său directorial, cu privire la situatia activitătii mele viitoare pe lîngă Insitutul „G. Călinescu”. Cum, probabil, putini din cei ce citesc „precizările” lui Eugen Simion cunosc faptul că functia de cercetător stiintific principal gr. I este echivalentă, din păcate, conform „legislatiei” tării, celei de prof. univ., iar aceasta are un statut care îti dă dreptul să activezi, fără „dreptatea” intermediarilor, pînă la vîrsta de 70 de ani, mă întreb, uluit, cum a functionat aceeasi „legislatie” a tării în cazul concursului de acum zece luni al lui Eugen Simion, si, iarăsi, din simpla curiozitate, cînd începe, oare, în cazul său, după biata „legislatie”, starea de pensionare.
4. Surprinzător, Eugen Simion este „aproape gata să-i multumească domnului Liviu Grăsoiu” pentru că îi oferă posibilitatea să lămurească public „această istorie”, adică cea a „idiosincraziilor, mascaradelor, injustitiilor” si „proceselor” pe care Institutul „G. Călinescu” a ezitat să le discute pînă acum, „dintr-o decentă elementară”, atîta vreme cît eu as fi determinat „denunturi pe internet”, „injurii în presă”, „scandaluri publice” , adică „tot tacîmul” cu intentarea unei întregi serii de procese. Nu vi se pare că în strategiile si „precizările” acestei fraze se insinuează un aer vetust de calomnie si de denigrare la adresa mea si a „Jurnalului literar”, indirect? Iată, conform cu actele juridice pe masă, care este realitatea:
a) Nu eu am dat în judecată, ci „reclamanta Casa oamenilor de stiintă” din administratia Academiei Române, al cărei presedinte, bineînteles, era Eugen Simion, a deschis proces (dosar nr. 3078 /2004, 14 mai) împotriva pîrîtei „Editura Jurnalul literar, avînd ca obiect pretentii comerciale si evacuarea”. Pretentiile se ridicau la valoarea de 100 000 lei, iar evacuarea venea în contradictie chiar cu aprobările initiale ale conducerii Institutului „G. Călinescu”, pe baza notei contractuale, căreia instanta „Judecătoriei sectorului 5, Bucuresti” a admis „exceptia lipsei capacitătii procesuale de folosintă a pîrîtei” si a anulat cererea reclamantei, întrucît în acest act, datînd din 27 februarie 2004 si semnat de Dan Grigorescu, se preciza: „Am considerat că revista, purtînd numele periodicului condus cîndva de G. Călinescu (pe care din punctul de vedere al aspectului tipografic, revista actuală l-a preluat) si fiind editată de Societatea literară „G. Călinescu”, condusă de cercetători din Institut (I.C. Chitimia, Cornelia Stefănescu), poate functiona din nou în incinta Institutului. Am considerat, de asemenea, că aprobarea initială a tinut seama de faptul că activitatea redactiei nu aduce nici un prejudiciu muncii de cercetare si îndeplinirii obiectivelor Institutului”.
b) Prahoveanul plebeian Eugen Simion, după modelul caragialescului Agamită Dandanache, încurcă zurgălăii, ba mai mult decît atît îl pune si pe Ion Simut în „România literară” să-i bată strasnic cu parul.
Ca urmare a cîstigării procesului cu evacuarea Editura „Jurnalul literar”, a cărei redactie era formată doar din patru persoane, dintre care două salariati ai Institutului, am cerut conducerii Institutului si Academiei Române (lui Eugen Simion, în spetă) să mi se ridice sanctiunea prealabilă cu care fusesem gratulat. Directorul interimar Gheorghe Vlădutescu mi-a trimis în 3.09.2004 următorul răspuns, potrivit căruia fusesem sanctionat cu avertisment scris, în 16.03.2004, întrucît introdusesem în spatiul conferit redactiei de conducerea Institutului „persoane străine unitătii”, adică cele două care îndeplineau functia tehnică pentru aparitia „Jurnalului literar” , fată de care instanta anulase orice revendicare. Neridicarea sanctiunii arbitrare vine, desigur, în deplina respectare a „legislatiei tării”. Nici pînă astăzi, la precizările pe care le amendăm, Eugen Simion nu vrea să accepte că „Jurnalul literar” si editura nu sînt proprietatea mea. Sună rău zurgălăii în luciditatea directorului de astăzi al Institutului „G. Călinescu”.
c) Epopeea dezinteresată si „legală” în regimul stabilit abuziv de Eugen Simion, profitînd de atributiile sale administrative, de presedinte al Academiei Române, a continuat cu un al doilea proces, care, evident, a avut si un recurs, si procesul si recursul apartinînd, de asemenea, initiativelor respectivului for academic si presedintelui său, atunci în functie, la care, desigur, a fost asociat si directorul interimar de la Institutul „G. Călinescu”, vicepresedintele Academiei, Gheorghe Vlădutescu, cel cu presocraticii.
În dosarul nr. 2101/2004 din 3.03.2005, deschis la Tribunalul Bucuresti, sectia a cincia civilă, se consemnează darea în judecată de către respectivele foruri academice, „avînd ca obiect drepturi de autor” a pîrîtei, Societatea de Istorie literară „G. Călinescu” în ideea că, Editura „Jurnalul literar”, din subordinea acesteia, si-a permis să tipărească trei cărti care, au fost realizate în cadrul planului tematic al Institutului G. Călinescu: editia critică a revistei Caete de dor, vol. III, Istoria literaturii latine de N.I. Herescu, vol. I si Alexandru Busuioceanu, Un roman epistolar, vol. I. Instanta a putut constata că aceste lucrări coordonate stiintific de Nicolae Florescu în cadrul sectorului pe care îl conduceam fără a primi vreo retributie financiară pe măsura indicată de post, s-au efectuat pe baza unui contract încheiat între respectiva Societate de istorie literară G. Călinescu, ca executant, si Ministerul Culturii si Cultelor în calitate de finantator (Contract nr. 65/ din 24.11.2003) pe baza avizului acordat de directia Institutului G. Călinescu (cererea a fost înaintată în 10 septembrie 2003). Hotărîrea definitivă a Tribunalului Bucuresti (initial Academia solicitase si despăgubiri de 30 milioane lei, la care a renuntat la recurs) sună astfel: „Respinge ca neîntemeiată cererea modificată formulată de reclamantii Academia Română si Institutul de Istorie literară G. Călinescu, în contradictoriu cu pîrîta Societatea de Istorie literară G. Călinescu.
Mi se pare obligatoriu să mai înstiintez cititorii, eventual, ai corecturilor de fată, că Instanta a luat act si de faptul că nu au fost solicitate de către cel chemat în judecată „cheltuieli de judecare”. În plus, atrag atentia asupra unui fapt incalificabil, ce nu are nici un fel de legătură cu legislatia tării si reflectă exact dimensiunea morală a forului academic condus de acest presedinte cu 50 de ani de activitate critică, care nu se rusinează să semneze cu un nume jumătate real, jumătate pseudonim, precum Eugen Simion: „interzicerea editării si publicării de lucrări de cercetare stiintifică din domeniul istoriei si literaturii române”, prin urmare echivalentul desfiintării unei institutii culturale care nu aduce nici un prejudiciu muncii stiintifice si obligatiilor ce revin în raport cu aceasta, Academiei Române si institutelor ei de cercetare.
d) Nu vreau să mă refer aici decît la procesele ce tin de „Jurnalul literar” si editura lui. Nu amestec conflictele personale cu un administrator rău voitor si nedemn ce au determinat necesare corecturi juridice în functie de prejudiciile ce mi-au fost produse personal.
5) Recenzia lui Liviu Grăsoiu nu priveste problema Dictionarului General al Literaturii Române în curs încă de aparitie. E greu de explicat de ce Eugen Simion aduce în discutie în legătură cu numele meu o lucrare la care am colaborat si colaborez si despre care am ridicat pînă acum destule obiectii de ordin stiintific. Crede Eugen Simion că asa se acoperă prin lovituri nedibace, dovezile jenante de superficialitate stiintifică si de nepregătire academică pe care i le-am precizat în ultimii ani în paginile „Jurnalului Literar”?
Tin să mai specific un lucru în încheierea acestor corecturi. Din 2003 si pînă în prezent, în „Jurnalul literar” am comunicat toate abaterile abuzive întreprinse de Eugen Simion în pozitia de acad. prezidential sau directorial, împotriva „Jurnalului literar” si a editurii sale. Nu fac acum altceva decît să indic si actele juridice eludate de îndîrjitul povestitor prahovean. O simplă răsfoire a colectiei revistei în cauză poate fi edificatoare.
Vă rog să primiti asigurarea deosebitei mele consideratii, odată cu regretul că pierdem atîta timp si spatiu ca să denuntăm un caz de amnezie academică.