Apărut la Editura Cartier în martie 2010, ultimul volum de poezii al Irinei Nechit – Copilul din masina galbenă – înregistrează un alt tip de discurs liric fată de volumele anterioare, semn că autoarea nu se vrea prizoniera unei singure formule si că nu ezită în a experimenta cu folos estetic. Alcătuită din trei cicluri – Călimara, Masina galbenă si Cine va lătra după – cartea contine în cea mai mare parte poezii - scurt-metraj, care presupun o componentă epică, un scenariu în miniatură ce functionează ca (pre)text în ansamblul textului, liric în fond. Marii maestri ai formulei sînt, fără îndoială, Mircea Ivănescu si Matei Visniec, autori consacrati de „comentarii epice” ale sinelui, ca să modificăm partial bine intuita sintagmă a lui Hermann Broch. Asa încît asistăm la întîmplări zilnice, la o desfăsurare cuminte a cotidianului, la călătorii cu trenul, la eviscerarea unui gîndac de o viespe, la plimbări prin mari orase ale lumii, sub desfăsurarea epică ascunzîndu-se freatic un poem în tonalităti diverse, emanatia unui spectator care uneori e nevoit să mai si urce pe scenă.
Călătoria, toposul unificator al volumului, se petrece fie în timp (o benefică invazie a trecutului, într-o lume la imperfect, dar si o „imposibilă întoarcere” ca în Cine va lătra după, poemul despre casa „mostenită cu tot cu umbre”), fie în spatiu (o căutare pe orizontală a lumii si, implicit, a sinelui), fie în ambele dimensiuni deodată, ca în poemul ce dă si titlul volumului.
Prima constatare la îndemîna oricărui cititor (cu avertismentul dintr-un Monolog apartinînd altui volum: Nu-mi vui printre cuvinte/ nu-mi trezi foile) si care defineste intonatia fundamentală a acestor creatii este că avem de-a face cu poezia unui sine discret, nu cu emanatia unui eu dilatat, irupînd peste marginile textului. O poezie mai ales despre ceilalti, chiar o poezie cu personaje ca mama, tatăl, o tînără viitoare călugărită, un copil care aminteste pe alocuri de Goe, pînă si un tîntar care zădărniceste lectura din lirica franceză a vocii poetice. Eul este prezent fie ca altcineva (femeia lunecoasă din baia plină cu aburi sînt eu) si chiar ca altceva (în O să uite vîntul, o să uite ploaia ritualul linistirii este prezentat gradat, de la Ca pe un copil o să-l mîngîi din prima strofă la Ca pe un copil îmi voi mîngîia capul din final), alteori definit prin ceilalti, ca în Viscol, unde eul este atent la cei din jur si aproape deloc la sine: trec prin toate camerele si verific/ dacă nu a murit nimeni/ dacă s-au trezit toti si au văzut troienele. Acelasi eu apare apoi fatal înstrăinat, ca în O împuscătură, unde asistăm la o vivisectie-demitizare a marelui subiect si deopotrivă obiect al liricii: eul nu mai este depozitarul unor mari revelatii, dimpotrivă. Printr-o moarte pregătită, o sinucidere estetizată se ajunge la esenta nevăzută altminteri a fiintei, la marea trecere care nu e nici pe departe asa cum s-ar/ ne-am astepta: ceea ce văd nu seamănă cu o poartă de aur/ nici cu o usă înaltă nici cu o coroană/ din ramuri de brad. Singura dorintă înainte de ultima suflare – sper să nu-mi revăd viata ca într-un videoclip – e urmată de un refuz categoric al dramatismului, înlocuit cu un cinism irigat dinspre Ecclesiast: toate imaginile astea m-ar face/ să plîng si acum nu e momentul./ cei de dincolo de gaura mirosind a teavă a fum/ mă asteaptă să le aduc vesti bune/ eu însă le voi spune cu vocea mea guturală:/ nimic nou sub soare.
Discursul oblic este o marcă a acestei poezii de o neobisnuită discretie pe alocuri, ca în Acoperisul, unde poeta anulează confesiunea dar sporeste nota dramatică a textului prin scenariul construit detaliat, pînă la ostentatia derizoriului, pentru a-si recunoaste în final, în surdină, singurătatea de proportii: „si e singurul om pe care l-am văzut azi/ printre fulgi”. Asadar povestea devine un preambul extins al unei mărturisiri telegrafiate, oroarea de lamentatie si de persoana întîi resimtindu-se în destule exemple.
Perna este o altă confesiune indirectă care se deschide subiectiv abia în partea a doua, aproape cu pudoare, de parcă poeta s-ar afla într-o constantă fugă de sine: eu îmi îmbrătisez perna mai strîns/ prin cîmpie trece trenul de noapte/ (...) mai bine lămureste-mi în putine cuvinte/ de ce nu-mi aud inima cînd dorm.
Ce poate însemna actul poetic pentru cineva care-si denuntă si acuză „viata de hîrtie”? Desigur că tot o formă de înstrăinare si încă una fără aura traditională de noblete: o durere străină tîsneste din porii mei/ în rotocoale de cuvinte, pentru ca altundeva să întîlnim aproape o anti-artă poetică (eram un embrion sănătos care nu scria versuri), exprimarea lirică numărîndu-se printre bolile nefaste ale lumii. În chiar primul text al volumului literele adevărate caligrafiate în copilărie sînt puse în antiteză cu versurile din creier, care vor supravietui, desi nu mai au atributul adevărului. Dar, fără îndoială, poezia poate avea si un efect terapeutic pe care poeta nu întîrzie să-l recunoască, exemplară în acest sens fiind Gîtul meu parfumat: Degetele mortii îl apucă în fiecare noapte/ mirîndu-se cît e de subtire/ oh gîtul meu plăpînd sub ce văluri să-l ascund/ să nu se mai vadă urmele degetelor de gheată// (...) Cum să-l apăr de frig/ ce cîntec ar trebui să se nască în beregata mea/ încît pielea tremurătoare să se întindă/ si gîtul meu să strălucească/ în lumina felină/ încă o toamnă.
Găsim apoi în acest volum o poezie a răului biologic, le mal de la vie, cu tot ce presupune acesta, mai ales boala si moartea. Vino mai des si Drumul sîngelui descriu enuntiativ neputinta, capitularea fortată în fata unui dusman de neînvins, decrepitudinea fiintelor dragi, singurătatea dinaintea mortii si, în consecintă, destrămarea treptată a lumii: Pregătiti-mi o capcană să mă odihnesc în ea/ să dorm patruzeci si opt de ore fără să mă gîndesc/ la picioarele umflate ale mamei. Într-un încăpătînat joc al sortii, mama si fiica încearcă să ascundă evidentele în ciuda faptului că inima ei arată pe ecran/ ca un iepure speriat.
Poem de o certă reusită estetică, pe aceeasi coordonată a miscărilor zilnice inevitabile, Grasă în birou, cu un titlu studiat prozaic si grotesc, descrie într-un monolog precipitat prezenta mortii printre întîmplările fiecărei zile: cea care vorbeste este o autoare de necrologuri – „eu stau la cald si scriu” – constatînd banalitatea mortii rezultată din repetitia fără cusur. Asadar, o altă demitizare a marii treceri, lipsite de mister si chiar de încărcătura dramatică obisnuită, la banalitatea vietii adăugîndu-se banalitatea mortii. În M-a găsit si aici vedem spectacolul coabitării linistite cu cei dispăruti, într-un alt context este denuntată aceeasi repetitie supărătoare – din nou si-a murit un prieten si ai venit noaptea tîrziu/ urias mototolit la usă, într-o nesfîrsită si de la un punct încolo plictisitoare dinamică a vietii si a mortii: chiar asa va trece si toamna asta/ cu plimbări lungi după înmormîntări si cu priviri tăvălite prin glod/ chiar asa?. Imaginarul thanatic va culmina cu recomandarea unui „cimitir cochet” si descrierea unor cadavre vii în După disparitie nu dispar. Cu lapidaritate si limpezime de haiku, moartea e definită drept „viata fără mine”, în Cine va lătra după, poemul căutării timpului pierdut, o meditatie melancolică pitită sub descriptie. Si totusi, pe lîngă solutia existentială cinică, efect al derizoriului paralizant – oricum ziua trebuie să te misti pentru ca noaptea să ai un somn sănătos – există insule solare, luminoase, construite mai ales din amintiri, rezultînd o poezie intimistă, o poezie a rădăcinilor ca sursă a plinătătii fiintei. Ca-ntr-un scenariu psihedelic, pacea de proportii cosmice dintr-un poem precum Copilul din masina galbenă echilibrează fericit sugestia destrămării din destule texte, dramatismul si iritarea vocii lirice părînd acoperite de zăpada cu atributele ei onirice si curative (în fond, zăpezile de altădată).
Avem apoi în noul volum al Irinei Nechit o poezie a răului social si politic, o Realia care descrie la condition roumaine, un fel de marcă înregistrată a unui spatiu provocat (eufemistic vorbind) de istorie. Una dintre cele mai tragice interogatii în acest sens se regăseste în Masina galbenă, unde eul, deopotrivă privitor si călător între două tări care formau în timpuri firesti o singură tară, nu poate ocoli o evidentă: „cum se numeste rîul acesta/ Prut sau Lethe?”. Desigur, fără ca poeta să rostească vreun răspuns sau să-si continue interogatia, sugestia acestei uriase metafore istorice este că viii si mortii se află si de o parte si de cealaltă.
Din această Realia fac parte sărăcia si frigul (zece oscioare chircite într-o pereche de ciorapi romînesti), trenurile murdare, florile de metan, evadatii din închisoare care, în cele din urmă, preferă să se întoarcă după zăbrele pentru o mîncare caldă, troleibuzele cu ferestre înghetate, libertatea mimată. Sarcasmul nu poate lipsi dintr-un asemenea scenariu, în esentă o comedie politică - rusia trimite peste noi o armată de nouri/ afară ninge cu fulgi europeni - si, desigur, economică: să nu risipim fondurile de la fmi/ nici pe cele de la bm.
Realitatea insalubră este contaminată de limbaj: Un cîine va veni să-mi lingă de pe fată/ un verb lichid (verbul a plînge)./ Ce-ar fi să-mi vînd o lacrimă în Occident? dar substituirea nu se poate realiza pînă la capăt, imperiul liric nu mai cucereste toate spatiile vitale. Prozaizarea este, prin urmare, o formă preferată de camuflaj în textele Irinei Nechit, sentimentalismul este refuzat aproape ostentativ, eul se vrea dez-mărginit în sensul obiectivării, al ietirii din spatiul îngust al subiectivitătii, desi nu poate eluda întotdeauna expresia directă. Prin poetica banalitătii - si în privinta scenariilor si în privinta formulei discursive – autoarea transpune o viziune asupra lumii alcătuite din lucruri mărunte, din experiente similare, fără nici un fel de orgoliu al alesului: nici poetul nu mai e un ales, nici limbajul poetic nu caută să fie diferit de emisiile verbale cotidiene, încît asistăm la o regală a derizoriului, însă si cu efecte mai putin reusite estetic în texte precum Cu mănusi albe sau Omuletul meu.
Nu poate fi ocolită realizarea unor imagini, unele în tusă suprarealistă – uterul mamei e numit metaforic „oceanul meu personal”, o călimară iese din pavaj, tropii conferind un surplus de concretete discursului: oasele mele se tînguiesc luminează ca niste ramuri înghetate; întunericul dospea sub copaci ca un aluat negru/ în corpul meu fermentau niste voci răgusite; din ochii pustii si se prelingea clarul de lună. Starea de panică, prielnică eruptiei lirice, este si ea descrisă plastic într-un monolog autoadresat: Nu vrei să recunosti că ceea ce te chinuie acum e o presimtire/ Si orice presimtire pare o siluetă de om/ care lasă o umbră desirată pe asfalt.
Ambiguitatea inerentă lirismului ce mizează pe o anumită stilizare este prezentă în doze reduse, dar suficient cît să lărgească unele semnificatii. Pe lîngă ironia ubicuă si grotescul inevitabil, semnul distinctiv al tonalitătii poemelor este cinismul, asa cum îl depistăm într-un poem precum La crăpături: îmi hiperbolizam viitorul/ cînd deodată de sus îmi căzu pe umăr/ un găinat de cioară înfrigurată/ oh, e pentru prima oară cînd scriu/ despre excremente. Astfel că avem de-a face cu o voce lirică ce se vrea martor al lumii (privelistea/ îmi circulă prin sînge ca morfina), visîndu-se un regizor impasibil, numai că desprinderea nu-i reuseste pînă la capăt si unele fragmente îi trădează implicarea, ca în Vreau să mă transform, mami, unde, în mijlocul scenariului construit cu migală si insistentă asupra gesturilor mecanice, răbufneste discursul nemijlocit: parcă as avea ceva împotriva secundelor/ împotriva fractiunilor de secundă/ nimeni nu le-a văzut nu le-a pipăit/ nu le-a capturat în eprubete nu le-a mirosit/ si totusi ele există/ ca niste insecte cu trompe cu elitre cu ace cu antene/ cu milioane de picioruse alergînd peste tot/ mai ales prin intestinele mele.