Trei Năpaste cinematografice

                                                                                                                                                                     Stefan OPREA

Ca si alti scriitori români clasici si contemporani, I.L. Caragiale a fost si rămîne pentru cinematografie un important punct de sprijin si o sursă de inspiratie inepuizabilă. Am dezvoltat această idee în cartea noastră Scriitorii si filmul – o perspectivă cinematografică asupra literaturii române (Ed. Timpul, 2004, pp. 21-36), acum rezumîndu-ne la piesa Năpasta si la ecranizările realizate după ea. Începutul a fost in fel de furt literar, căci Haralamb Lecca (om de teatru, cu antecedente directoriale si regizorale la Teatrul National din Iasi), hotărînd să devină cineast, scrie un scenariu si realizează un film, semnîndu-l si ca regizor si intitulîndu-l Răzbunarea sau Pacostea: „o puternică dramă tărănească” anunta presa vremii. Nu se sufla însă nici un cuvînt despre faptul că sursa ecranizării fusese drama caragialiană. Filmul era produs de Societatea „Filmul de artă” Leon Popescu” si era interpretat de trupa Marioarei Voiculescu. Alături de marea actrită evoluau Ion Manolescu si Iancu Petrescu. Personajele aveau nume schimbate (Fira, Sandu, Florea în loc de Anca, Dragomir, Ion), situatiile erau usor amplificate cu scene noi, care însă nu îndepărtau scenariul de continutul piesei, decît, poate, prin îngrosarea excesivă a caracterelor si relatiilor. Premiera a avut loc la cinema „Clasic” din Bucuresti, la 24 iunie 1913 (cf. Ion Cantacuzino, Momente din trecutul filmului românesc, Ed. Meridiane, 1965, p. 44).

Îndată ce filmul a ajuns la Iasi, furtul a fost descoperit si denuntat. Într-un fel era normal ca iesenii să divulge acest abuz, întrucît ei îl cunosteau bine pe Haralamb Lecca, dar cunosteau si drama lui Caragiale, căci fusese publicată în „Convorbiri iterare” (XXIII, nr. 10 din 1 ianuarie 1890, cu dedicatia autorului pentru Doamna Anna T. Maiorescu) si reprezentată de mai multe ori: la 11 mai 1890 (cu Aristizza Romanescu, Grigore Manolescu si Gh. Cîrjă), apoi la 3 februarie 1894, cu Elena Lascu-Evolschi, State Dragomir si Ghită Dumitrescu – spectacol reluat în 1899 si în 1902. Furtul lui Haralamb Lecca a fost dat pe fată de Adonis Gr. Popov în publicatia „Arhiva”: „Domnul Haralamb Lecca a expus în vitrina firmei d-sale tragedia Năpasta, la cinematograf, sub numele de Răzbunarea (!). Toată desfăsurarea dramatică este aceea a piesei lui Caragiale. Doar că a mai adăugat tablouri care nu complică întru nimic, ori nu aduc nici o modificare originală Năpastei. E revoltător! Abia a murit Caragiale si a si fost prădat. Si de cine? De Domnul Haralamb Lecca, care perora într-un rînd împotriva cîinilor societătii”. (cf. Călin Căliman, Istoria filmului românesc 1897-2000, Ed. Fundatiei Culturale Române, Buc., 2000, p. 33). Si Valerian Sava (în Istoria critică a filmului românesc contemporan, vol. I, p. 62) semnalează această „compilatie nedeclarată”, adăugînd si opinia lui Mihail Sorbul (sub pseudonimul G. Soiman), care, mai putin surprins de compilatie, se referă mai ales la nereusita artistică a filmului: „D-na Marioara Voiculescu ne-a dat (în Răzbunarea lui H. Lecca) o tărancă care n-avea nimic tărănesc în ea. D-sa are asa de multe atitudini nefiresti, încît o sfătuim cu tot dinadinsul să se gîndească mai serios înainte de a se mai apuca să joace vreun rol pentru cinematograf”. (în „Seara” din 10 iulie 1913).

Peste 15 ani, adică în 1928, se va realiza o altă ecranizare după Năpasta, de data aceasta autorii fiind Ghită Popescu si Eftimie Vasilescu, care nu mai subtilizează sursa originară. Nu s-a păstrat însă nici o secventă din acest film (care purta titlul piesei); un incendiu a distrus firma „România-Film” care produsese filmul si întreaga peliculă s-a făcut scrum. Au rămas doar datele mentionate de presă, adică distributia: Ecaterina Nitulescu-Sahighian (Anca), Ghită Popescu (Ion), N. Manolescu (Dragomir) si Ion Cosma (Gheorghe). Au rămas si cîteva mentiuni critice, pe care istoriile cinematografice (inclusiv cele deja citate) ni le oferă si din care reiese că filmul era cu totul nereusit, compromitînd ideea de film national. Scria Camil Petrescu (în „Universul” din 16 dec. 1928): „Cînd se stie cu ce greutate cei ce au avere la noi dau banul pentru întreprinderi artistice, rămîi uimit de darul de a convinge al amatorilor de regizorat, dar, în acelasi timp, simti că asemenea încercări neizbutite sînt de natură să compromită tot viitorul filmului românesc, prin neîncrederea pe care o aseamănă”. Nu întîmplător e folosită sintagma „amatori de regizorat”, căci atît Ghită Popescu, cît si Eftimie Vasilescu, semnatari scenariului si regiei, erau doar operatori de meserie.

Dar, cum e firesc să se întîmple, vine si vremea cînd valoarea deosebită a dramei caragialiene e pusă în luminile ecranului. Regizorul de teatru si film Alexa Visarion este autorul unei asemenea izbînzi. După ce, în 1978, realizase un film deosebit, Înainte de tăcere, ecranizare a nuvelei În vreme de război, el abordează Năpasta (1982), propunîndu-si si reusind o sondare în adîncimile abisale ale personajelor, cercetînd complexitătile psihologice ale acestora si încercînd astfel – după propria-i mărturisire – un dialog al filmului cu literatura universală de tip tolstoian si dostoievskian. Patima mistuitoare a Ancăi de a-si verifica propria convingere asupra vinovătiei lui Dragomir si de a răzbuna uciderea primului ei sot este potentată la maximum în filmul lui Alexa Visarion, care urma si dezvolta astfel ideea avansată de Eugen Lovinescu conform căreia Năpasta „porneste de la o problemă sufletească”, este „o dramă pornită dintr-un postulat psihologic”, Anca si Dragomir „fiind simple expresii psihologice”. Cei doi sînt „exponentii unor sentimente abstracte, Anca întruchipînd răzbunarea, iar Dragomir remuscarea. Regizorul nuantează însă precizările criticului: dorinta de răzbunare a Ancăi se împleteste subtil cu o mare durere provenită din imposibilitatea de a-l uita pe Dumitru, iar Dragomir nu e doar un personaj chinuit de remuscări – pe el îl mistuie, în aceeasi măsură, suferinta de a nu putea cîstiga inima femeii pe care o iubeste cu patimă si, totodată, e urmărit permanent de o cumplită spaimă. Formidabila lui izbucnire din secventa în care izbeste cu barda în peretii casei nu-i altceva decît încercarea disperată de a se apăra de această spaimă a omului vinovat de crimă. Apoi, prezenta celui ucis, a lui Dumitru – care apare din cînd în cînd (dar nu ca o umbră incertă, hamletiană, ci ca un om real) – nu-i altceva decît concretizarea puternicei spaime pe care Dragomir o trăieste. Alexa Visarion merge aici împotriva afirmatiilor lui Eugen Lovinescu, care zice că „remuscarea lui Dragomir nu e dramatică, iar eroul trece pe planul al doilea în interesul nostru”. În cartea noastră citată mai sus, ne-am referit mai pe larg la acest tratament regizoral, după cum ne-am referit si la complexitaea personajului Anca, asa cum ni-l înfătisează filmul. În viziunea lui Alexa Visarion, Anca – chiar dacă e „răzbunătoare per excelentiam” – nu e redusă la aceasta, ci e privită ca o fiintă complexă, cu trăsături psihologice surprinzătoare, iar în relatiile cu celelalte personaje ea cîstigă o superioritate în primul rînd de ordin moral. Nici o clipă ea nu apare ca răzbunătoare în sine, ceea ce ar face-o într-adevăr rea si antipatică; ba chiar, în final, ea pare a regreta năpasta care a dat peste Dragomir (cînd acesta e legat si dus de politie, ea îl strigă pe nume, cu o evidentă durere). Oamenii sînt mai complicati decît ne apar la prima vedere si oricît i-am cerceta tot mai rămîn în ei taine încă nedescoperite – asta a vrut să spună regizorul în filmul lui cu tonalităti de tragedie antică.

 

1 iulie 2012