432, FILMUL "PĂLMUIT" LA CANNES

  Au trecut multi ani de cînd n-am mai văzut atîta popor la cinema; parcă se spărsese conducta lumii bune din Iasi. Se căuta o invitatie sau un bilet în plus! Eveniment, ce mai încoace si-ncolo! L-a produs Cristian Mungiu cu filmul său „Patru luni, trei săptămîni si două zile“ – acest regizor si acest film care, pentru prima dată în istoria cinematografiei românesti, au cucerit cel mai mare premiu la cel mai important festival international: Palme d’Or la Cannes!
Cu cinci ani în urmă, Cristi ne atrăsese atentia asupra valorii sale de creator profund si original cu „Occident“, primul său lungmetraj artistic, iar acum ne oferea confirmarea, o confirmare de care concitadinii săi aveau nevoie pentru a putea spune: da, este! Căci asa sîntem noi: nu ne recunoastem valorile pînă ce nu ne spune străinătatea că le avem. Asa se explică faptul că scenaristul si regizorul Cristian Mungiu e mai cunoscut în lumea largă decît în tara lui si în orasul lui natal; ne-o spun numeroasele participări si premii la festivaluri internationale, ne-o spun retelele de difuzare, la fel de numeroase, care i-au preluat filmele, ne-o spun marile publicatii de specialitate prin comentariile lor elogioase etc.
„Patru luni, trei săptămîni si două zile“ e primul act dintr-o serie anuntată sub titlul „Amintiri din epoca de aur“. Vorbeste, deci, despre trecut, cum vor vorbi – e limpede – si următoarele (cîte?) filme ale regizorului. Descifrăm aici un program de creatie al cărui moto implicit ar fi: „Cine nu-si cunoaste trecutul nu-si întelege prezentul…“ Reiese că după ce va termina tot ce are de spus despre trecut, Cristi va plonja în „prezentul de aur“, în care va sonda cu aceeasi acribie si în care – cu inteligenta si puterea de observatie deja probate – va descoperi temele si subiectele caracteristice. Asteptăm cu răbdare si încredere.
Asadar, un film despre „epoca de aur“, despre teroarea indirectă atît de specifică si atît de diabolic implementată. Două studente, foarte bune prietene (cît de frumos, de simplu si de profund vorbeste Mungiu despre prietenie!), trăiesc cu o intensitate aproape paroxistică mica lor dramă: una dintre ele rămîne însărcinată si trebuie să avorteze. Legea însă pedepseste cu asprime asemenea faptă. Calvarul prin care trec cele două studente e miza dramatică a filmului si prilejul dezvăluirii de caractere si de stări de lucruri specifice unei societăti degringolade moral, indiferente fată de soarta individului. Scenariul scoate în relief caracterele din magma acestor stări de lucruri cu precizia cu care se extrag esentele dintr-o materie tulbure. Talentul literar al lui Cristian Mungiu (autor si al scenariului) îsi dă măsura tocmai în acest demers al surprinderii atmosferei generale, de fond, în care evoluează caracterele si relatiile dintre personaje. Iar regizorul Cristian Mungiu stie să creeze tensiunea dramatică, pe care o potentează mizînd permanent pe stări si relatii. Tot dramatismul filmului, toată tensiunea se concentrează asupra personajului Otilia (exceptional interpretat de Anamaria Marinca). Otilia e motorul care poartă actiunea de la început pînă la sfîrsit; cealaltă fată, Găbita, „vinovata“, e numai pretextul, punctul de plecare. Otilia organizează efectuarea avortului, caută camera de hotel necesară, îl caută pe cel care va face operatia, domnu’ Bebe, se luptă cu acesta – o brută profitoare! – si face sacrificii incredibile pentru a-l convinge si pentru a-si salva prietena. Tot ea va sterge „urmele“. Ce secventă socantă, aproape insuportabilă în naturalismul ei, e descoperirea, în baie, a fetusului! Cîte nuante se citesc pe fata actritei, cît cutremur în fiinta ei si, în acelasi timp, cît control  si cîtă stăpînire de sine într-o situatie limită! Mai ales aici, Anamaria Marinca îsi arată exceptionalele  calităti de dramă. Urmează secventele – la fel de dramatice – de fugă spre un loc în care să arunce „pachetul“. Acum, încremenirea din secventa anterioară se transformă în alertă dramatică. Constiinta vinovătiei devine dublă: Otilia se site vinovată fată de lege si are reactii de animal hăituit, dar în acelasi timp se simte vinovată în plan moral, căci duce spre lada de gunoi o virtuală fiintă umană. Cîtă constiintă atîta dramă! Rareori am văzut într-un film astfel de concentrată tensiune dramatică, atît de bine purtată de o actrită si atît de inspirat pusă în valoare regizoral. Imaginea (Oleg Mutu) e si ea, mai ales în aceste secvente, excelentă, avînd contributii decisive la tensionarea si ritmurile actiunii, asumîndu-si si, în acelasi timp, potentînd dinamica stărilor interioare ale personajului. Otilia aleargă prin noapte ca printr-un labirint periculos, strînsă din toate părtile de ziduri de întuneric, pîndită de ochii reci ai becurilor care parcă o urmăresc, speriată de zgomotele stridente ale străzii, care parcă îi strigă: stim ce faci! Strict cinematografic, aceste secvente rămîn un model de adecvare creatoare a imaginii la viziunea regizorală si la evolutia actritei, întru realizarea unui demers de creativitate filmică. De altfel, asemenea izbutite secvente sînt multe în filmul lui Cristian Mungiu si ele i-au hotărît recunoasterea de care s-a bucurat.
Am motivat, cred, suficient de ce am vorbit mai ales despre Anamaria Marinca. Trebuie spus însă că întreaga echipă de actori folosită de regizor evoluează la o cotă artistică superioară. Laura Vasiliu (Găbita) si-a purtat personajul cu multă discretie, avînd un joc controlat pînă la nuanta fină, iar Vlad Ivanov (Bebe) compune impecabil un personaj odios, născut din mizeria morală, din violenta si iresponsabilitatea „epocii de aur“. Un grup de actori – Luminita Gheorghiu, Adi Carauleanu, Ion Sapdaru, Emil Coseru, Georgeta Burdujan, Teo Corban (cu exceptia celei dintîi, toti de la Teatrul National din Iasi) au contributii de bună profesionalitate la împlinirea unor secvente secundare dar cu rol important în dinamica stărilor personajului central si în curgerea actiunii. Semnificativă în acest sens e secventa petrecerii din casa părintilor lui Adi, în care toti interpretii citati realizează scurte crochiuri de personaje caracteristic epocii. Secventa e de retinut si pentru modul cum e filmată – cu cameră fixă, fără căutarea unor unghiuri de efect. Imobilitatea cadrului corespunde perfect stării aceluiasi personaj central, Otilia, care, în mijlocul veseliei generale, rămîne permanent încremenită sub povara gîndurilor ei de vinovătie si de spaimă. O clipă am avut senzatia că regizorul face o trimitere – cel putin ca imagine, căci de o înrudire de sensuri nu poate fi vorba – la „Cina cea de taină“.
A fost întrebat Cristian Mungiu de ce a folosit atîtia colaboratori moldoveni (căci, într-adevăr, majoritatea acestora sînt originari din zona Moldovei: în primul rînd regizorul si interpreta principală, Anamaria Marinca – ieseni, Laura Vasiliu – nemteancă, Vlad Ivanov – botosănean, Oleg Mutu – basarabean, plus grupul de actori de la Nationalul din Iasi). Ce să răspunzi la o asemenea întrebare pornită,  evident, din orgoliu bucurestean? Cristi a dat singurul răspuns logic: pentru că sînt buni. L-au confirmat si aprecierile presei străine. Comentatorul de la „Tagesspiegel“ de pildă nota, comparînd filmul nostru cu al altor regizori prezenti la Cannes: „4 luni, 3 săptămîni si 2 zile este de 432 de ori mai captivant decît cea mai nouă peliculă a lui Fincher si trezeste de 432 de ori mai multe sentimente si reactii decît magicul film al lui Wong – doar printr-o poveste puternică, narată în mod direct si aproape în timp real si ale cărei roluri au fost distribuite minunat“. (subl.n. St. O.). Iar „Screen Daily“ adăuga: „Anamaria Marinca si Laura Vasiliu nu fac nici un pas gresit, controlîndu-si remarcabil rolurile“.
Reamintind că pentru premiul cel mare de la Cannes au mai concurat: Gus Van Sant, Joel si Ethan Coen, Quentin Tarantino si Emir Kusturica – toti detinători de exceptionale trofee internationale, inclusiv Palme d’Or – nu o fac decît pentru a sublinia (dacă mai era nevoie) adevărata dimensiune a succesului lui Cristian Mungiu si al cinematografiei românesti, înscrisă, în sfîrsit, după „lupte seculare“, în circuitul valorilor mondiale.
În ceea ce priveste viitorul filmului, rămîn foarte optimist. Bazîndu-mă pe cele două premii FIPRESCI pe care regizorul nostru le detine deja (pentru „Occident“ si pentru acest minunat „432“), am certitudinea unui Glob de Aur si speranta unui Oscar.
Vom mai vorbi despre toate acestea în ianuarie viitor si în martie sau aprilie.
S-auzim de bine!