Cum doriti sau Noaptea de la spartul tîrgului de William Shakespeare (traducerea: Mihnea Gheorghiu), Teatrul National din Craiova. Adaptarea scenică, regia, scenografia: Silviu Purcărete. Muzica: Vasile Sirli. Distributia (în ordinea indicată de autor): Valer Dellakeza (Orsino, ducele Iliriei), Iulia Lazăr (Sebastian, fratele Violei), Mihai Arsene (Antonio, căpitan de navă, prieten cu Sebastian), Valeriu Dogaru (Un căpitan de navă, prieten cu Viola), Ion Colan (Valentin, curtean din suita Ducelui), Ilie Gheorghe (Sir Toby Belch, unchiul Oliviei), Nicolae Poghirc (Sir Andrew Aguecheek), Constantin Cicort (Malvolio, intendentul Oliviei), Angel Rababoc (Fabian), Valentin Mihali (Feste), Cerasela Iosifescu (Olivia, o contesă bogată), Romanita Ionescu (Viola, îndrăgostită de Duce), Iosefina Stoia (Maria, camerista Oliviei), Ion Butnaru (Muzicianul).

Nu stiu dacă atunci cînd a ales imensa hală de la Expo International ca loc de desfăsurare pentru spectacolul său în cadrul Festivalului de Teatru Clasic de la Arad – iritînd o mare parte din potentialii spectatori care (datorită numărului restrîns de locuri) au trebuit să renunte la cel mai important eveniment al manifestării –  Silviu Purcărete a tinut seama (si) de amănuntul că taman acolo, cu numai o săptămînă în urmă „se spărsese“ primul tîrg erotic din România, manifestare de oarecare succes în zonă si de cert impact asupra inhibitiilor ce însotesc îndeobste domeniul în mentalul colectiv românesc. Racordul devine, însă, vizibil si el amplifică slalomul imaginatiei spectatorului de teatru printre si asa destul de numeroasele semnificatii ale textului shakespearian, conducînd cu oarecare frenezie patinarea peste luciul ambiguitătilor lui. Elementul de continuitate – desigur în cu totul alt registru, mai rafinat si mai consistent – ar fi însusi domeniul. Acela al fabulosului erotic, al incursiunilor într-un univers fascinant si mereu ademenitor – solar pentru unii, tenebros pentru altii – în care paleta bogată în culori a lascivitătii si paroxismul trăirilor sînt duse pînă la limita patologicului, uneori chiar dincolo de aceasta. Si ca să epuizez rapid pe toti cei cărora amplasarea spectacolului le-a produs iritare, îi voi inventaria si pe acei spectatori – reali, de data aceasta! –  care au ocupat ultimele rînduri alocate publicului si care, datorită acusticii total improprii a sălii, au făcut serioase eforturi de acomodare auditivă pentru „a prinde“ replicile rostite de bravii actori craioveni. Cei care cunosc bine piesa au recurs la brain storming pentru a reconstitui (din fragmentele sonore cît de cît audibile) replici stiute, au parcurs destul de aproximativ pasii actiunii (aranjati într-o succesiune proprie de către directorul de scenă) si s-au refugiat în savurarea pe îndelete a luxuriantei vizuale, a miscărilor scenice perfect articulate si atent motivate, a luminilor care sculptează misterioase siluete, a somptuoaselor culori baroce atît de dragi regizorului, dar si în… compătimirea celor ce după actul întîi (la pauză) au renuntat la a mai urmări acest spectacol straniu. Pentru că – e de precizat din capul locului – stranietatea lui vine cumva din alt areal decît ne-am fi asteptat, e diferită de tot ce ne-a oferit Purcărete pînă acum în materie de originalitate teatrală; si totusi nu disonează cu stilul care l-a consacrat ca metteur en scčne de prim rang european. Un familiar al creatiilor regizorului, care – să presupunem – ar fi fost parasutat în sală fără să i se spună ce va urmări, poate jura după primele 10 minute că e o „montare Purcărete“. În primul rînd prin voluptatea cu care sînt povestite scenic întîmplările piesei. Dar si prin simtul detaliului, prin impactul vizual si sonor al fiecărei scene, prin coerenta întregului.
Felul în care regizorul acordă atentie fiecărui personaj – care nu mai este un simplu ingredient al unei viziuni, ci e viziunea însăsi – provoacă în cazul spectacolului de fată o receptare dincolo de limitele conventionalului. Toti au o functie foarte clară în economia mizanscenei, dar în acelasi timp toti se prezintă dinaintea noastră  cu „un trecut“, pe care fiecare personaj îl „colorează“ cu propria-i substantă. Acest amănunt nu e deloc neglijabil, pentru că adevăratul eveniment teatral e numai o „fotogramă“ dintr-o peliculă a unei istorii la a cărei derulare integrală nu avem acces fizic. Ea (fotograma) trebuie să te facă să întelegi instantaneu ceea ce vezi, să intuiesti (din punct de vedere cultural) de unde vin personajele si să anticipezi ce va urma (ce se va întîmpla cu ele) după ce luminile se sting.  Dacă un spectacol nu-ti permite să ancorezi undeva în solul trecutului său si nu te incită să prelungesti existentele personajelor dincolo de cortina finală, ratează – după criteriile mele – cel putin unul din rosturile artei pe care o reprezintă; vulgar formulat: devine neinteresant.
În planul concretului strict, protagonistii acestei nopti de la spartul tîrgului devin niste „umbre pe pînza unei vremi a petrecerilor“, siluete care în mecanica scenică apar din toate cotloanele tocmai pentru că în dinamica simbolurilor vin de pretutindeni – naufragiati si stăpîni, liber-cugetători si servitori, femei sofisticate si cameriste puse pe sotii, intendenti orgoliosi si cavaleri săraci cu duhul, căpitani de navă si artisti/bufoni. Sînt un univers închis si (aparent) suficient siesi. Ei îsi fac aparitia din cele mai ciudate colturi ale scenei, de sub mesele aranjate într-o anumită succesiune, din frigider, din containerul de gunoi, ori (mai ales) prin geamurile si prin usile corpurilor masive ale unei biblioteci acum inutile, golită nu numai de cărti ca obiecte în sine, dar si de spiritul lor ordonator. Disolutia e aici. Letargia decadentă amenintă să acapareze totul. Pînă la extinctie mai e un singur pas. Pînă la animalizare – doar jumătate de pas. Se exultă o ireversibilă dezagregare a spiritului care agată în năvodul ei tot ce „biblioteca“ – ca simbol universal al spiritului – nu a putut salva. Astfel că ipostazele sincopei morale, ale derutei, sînt diverse.
Una ar fi coborîrea în dezmăt si betie. Campionul ei absolut, Sir Toby Belch, face risipă de mijloace pentru a-si convinge companionii că orice rezistentă la desfrîu e inutilă. Totusi, acelasi Sir Toby e singurul care mai are sclipiri de inteligentă, îi mai arde de farse si îi umileste – cu voluptate ghidusă! – pe prosti. Ceea ce e semn bun. Tot el e însă cel pe care zorii celei de-a douăsprezecea nopti îl găsesc cu teasta zdrobită. Ceea ce ar trebui să stîrnească îngrijorare într-o comunitate normală. Pe lîngă acest apetit ludic, Sir Toby, ca orice chefliu, are si sensibilitate muzicală: în timpul mesei ultra-matinale la care îsi tratează companionii cu omletă (prăjită chiar sub nasul spectatorilor la un aragaz real), îi cere bufonului „cîntă-ne ceva“.
Iar dacă simtul de orientare (morală? justitiară? artistică?) al lui Sir Toby s-a scurs sau nu, odată cu sîngele, din teasta-i sfărîmată, e o chestiune ce, cu sigurantă, ne va fi spusă de Purcărete într-un viitor spectacol. Pînă atunci asistăm cu încîntare (ca la fiecare rol ce-i defineste cariera), la încă un recital Ilie Gheorghe, la o nouă demonstratie de fortă actoricească – în care se disting precizia gestului, intuitia relationării cu partenerul, plierea vocii pe replică, adaptarea la conditiile scenice. Dar si un inefabil simt al măsurii ce diferentiază (în artă) „maestrul“ de „meseriasul“ foarte bun. Demonstratie care face din personajul său un centru de interes (si de greutate) al spectacolului.
O altă ipostază a derutei e exacerbarea erotismului primar. Insatietatea sexuală cronică, ce pune stăpînire pe tot ce mai înseamnă viată în tărîmul Iliriei, nu poate fi rezolvată la focul mocnit al ceaiurilor dansante ori al vizitelor protocolare princiare, dar nici în tavernele mohorîte ori pe străzile (populate de cîini) ale ducatului. Pare că biblioteca e granita – impunătoare încă – a acestui tinut de unde ratiunea a fost surghiunită odată cu cărtile. Iar cînd acest hotar este călcat (accidental, prin vointa stihiilor naturii – semn providential?) de intrusii Viola si Sebastian, ei devin principalul magnet al pasiunilor. Sînt investiti de imaginarul colectiv al băstinasilor cu o supradimensionată încărcătură erotică, cu speranta restaurării unui primat al virilitătii. Aceasta, în contrast cu trupurile lor firave, tinere si efeminate, care – tocmai pentru a spori ambiguitatea impulsurilor afectiv-erotice – capătă contur prin distribuirea a două actrite – foarte bune aici, Romanita Ionescu si Iulia Lazăr – ce formează un cuplu simetric si multiplică în mintea spectatorului confuzia. Sau, poate, îi lasă acestuia libertatea de a alege „ce doriti“ din  forfota scenică („as you wish“ – al doilea titlu al piesei).  Dacă la lectură stîrnea contrarietate travestiul Violei, acum se adaugă întrebarea „de ce o actrită în rolul lui Sebastian?“ Pentru că…
Tot de simetrie e vorba si în cazul distribuirii lui Valentin Mihali (Feste) si Angel Rababoc (Fabian), în slujitorii devotati ai Oliviei. Ei stau tolăniti sub masă (cînd nu se miscă în tandem prin scenă), se mîngîie provocator, îsi aruncă priviri încărcate de dorinte, îsi dezvăluie ostentativ picioarele goale de sub paltoane lungi si ponosite.  Ei sînt cuplul ce răspunde simetriei Viola – Sebastian si ne sugerează o posibilă explicatie a distribuirii celor două actrite în rolurile fratilor naufragiati. Cubul magic – aparent perfect – are pe toate fetele cîte o culoare. Androginitatea totală e păstrată, suma contrariilor e aceeasi, asocierea lor individuală, însă, e surprinzătoare. Viata e mai complicată, mai pestrită, deci trebuie făcută o simplă miscare, o mică rotire a unui plan pentru „a strica“ uni-ul steril al tuturor planurilor. Iar reusita acestei „rotiri“ se va vedea abia în actul secund, atunci cînd toate „fetele“ se intersectează si, într-un anume fel, lucrurile se asează.         
Singura care nu are corespondent în această oglindă a erosului, oferindu-ne si oferindu-si o imagine hidoasă (dezarticulată, bicefală, deformată, autosuficientă – vezi jocul glisării ei pe peretele reflectător) e Olivia, cea în vinele căreia sîngele (albastru, să nu uităm!) clocoteste. Corespondent al ei (pînă la aparitia lui Cesario-Viola), Ducele Orsino – pretendent amînat sine die, candidat cu sanse nule la mîna contesei – rupe simetria relatiilor amoroase. Aparitia lui Valer Dellakeza în rolul Ducelui dă consistentă refuzului Oliviei, îl explică scutindu-l de nevoia argumentatiei. Orsino se afundă molatic în fotolii somptuoase, somnolează inofensiv (în timp ce subalternii săi îl fugăresc pe intrusul Antonio cu un ciocan urias, instrument-metaforă a tentatiei anihilării alteritătii în societătile închise), savurează gurmand frisca privilegiilor princiare, suspină adolescentin de se aburesc ferestrele, dar… nu apare niciodată în oglinda pasiunilor Oliviei. Dellakeza e aici un fel de unchi Vanea (vi-l amintiti în montarea lui Mircea Cornisteanu de acum cincisprezece ani?) care, în final, acceptă hotărîrea destinului. Întelege că e mai profitabil să se multumească cu iubirea devotată a servitorului său Cesario-Viola, care, poate mai putin spectaculoasă/focoasă, îl va lecui totusi de tristete, îi va sătura „dorul acesta fără satiu“ .   
Olivia zace complet inertă, la început acoperită de un văl negru, doliu de sub care – în general –  nu se mai poate spera nimic. O contesă bogată pare că se va stinge neîmplinită erotic, ceea ce e un scandal. O femeie la apogeul fertilitătii sale îsi ratează menirea, ceea ce e o catastrofă. Zorba, locuitor peste veacuri al unei alte Ilirii, spune că o femeie care doarme singură e o rusine pentru toti bărbatii de pe suprafata pămîntului. Pasionalitatea ei de femeie tînără si frumoasă este reprimată la început de o resemnare cehoviană, de un abandon (temporar?) al feminitătii gratioase care îsi cere drepturile, de acel morb al disolutiei atît de familiar nouă. Sexualitatea amenintă să se dizolve odată cu timpul, cu spatiul, cu cărtile, cu teritoriul acesta agresat de mări în furtună. Furtună exterioară, care trebuia să vină pentru a aprinde furtuna interioară a Oliviei, pentru a o scutura de straiul cernit al jelirii fratelui defunct. Ea încearcă să-l siluiască – la propriu – pe Cesario-Viola, transformînd într-o clipă negrul morbid al vestimentatiei sale în negrul senzual al pasionalitătii date în clocot. Dar esuează si tensiunea nu se descarcă. Cerasela Iosifescu joacă impecabil trecerea (translarea stărilor), trezirea vitalului în Olivia, momentul schimbării mood-ului. Prin venirea ei în trupa craioveană;,face un pas semnificativ pe calea investirii în teatrul cu miză, în teatrul de performantă. Proximitatea scenică a atîtor actori rodati în contactul cu regizori valorosi, într-un colectiv care de mult nu mai stie ce e provincia culturală, o stimulează vizibil si o ajută să depăsească „avantajele“ statutului de vedetă de televiziune ori de actrită la „Nottara“.
Si acum vin la rînd ipostazele caraghioase ale obnubilării spiritului. Cu cele două variante posibile: cea benignă – Sir Andrew Aguecheek si cea malignă – Malvolio. Întotdeauna disolutia, închizînd orice fel de cale axiologică – tabla de valori nu mai e operantă – deschide culoarul spre parvenire tuturor impostorilor. Malvolio adulmecă oportunitatea. El îsi doreste cu ardoare să schimbe statutul de subaltern cu confortul aristocratic, ca posibil sot al contesei. Farsa pe care chefliii casei, cunoscîndu-i slăbiciunea, i-o pun la cale îsi atinge scopul. Constantin Cicort infuzează un aplomb comic de bună calitate aparitiilor sale. Are un umor sec, foarte british, prin care întelegem că prostia se prezintă cel mai adesea sub masca sobrietătii, în gesturi austere si solemne. Prostul întotdeauna se ia în serios. Pe sine, ca si pe ceilalti. Spre deosebire de Bufon, care zeflemiseste tot ce-i cade în cale, dar adevărurile rostite de el de multe ori ustură. Excelent pe această linie – Valentin Mihali.
Scena scrisorii e un spectacol în sine, la care se rîde copios. Mimica, gesturile, intonatiile, privirile luciferice care cad peste epistola de amor ticluită, grija pentru detaliu fac din această creatie actoricească un moment de referintă în reprezentarea scenică a acestei piese la noi, unul de vîrf  în cariera lui Cicort. Cam tot pe aceleasi coordonate (uzînd de mijloacele unei teatralităti minutios formulate) mizează si Nicolae Poghirc. El face un Sir Andrew care suferă de naivitate, de o întîrziere mintală ce nu îl ajută să parvină sau să se „descurce“, dar nici să aibă disconforturi (morale sau de altă natură) prea mari. Determinarea cu care scrie – chiar si în pauza spectacolului – scrisori de desfiintare a contracandidatului, insistenta cu care o asediază pe Olivia, apelînd la calul troian Sir Toby, lejeritatea cu care banii i se scurg printre degete, lasitătile naturale, perplexitătile nebuloase, toate îi compun un profil simpatic si amuzant.   
Asadar, Iliria lui Purcărete e un spatiu unde spiritul a fost înlocuit de frisonul cărnii, un spatiu în care tirania sexului se dovedeste imposibil de eludat, insinuîndu-se la început sub forma unei nostalgii maladive si paralizante, pentru a creste către un grotesc incontrolabil spre final, cînd toti însurăteii poartă voaluri de mirese. Dar aceasta nu ne mai contrariază, ne apare ca optiune perfect coerentă din punct de vedere regizoral: toti asteaptă (inclusiv Orsino!) să fie fecundati, să fie dominati (eventual condusi, guvernati), tocmai pentru că spiritul masculin-ordonator lipseste din Iliria lui Purcărete. Personajele nu mai au temporalitate, dar nici identitate erotică ferm conturată  Ambiguitatea nu ocoleste pe nimeni, dar nimeni nu mai stă să-si analizeze impulsurile. Toti se lasă traversati de ele si speră în consecinte fericite. În risipirea confuziei, în fond. Se dezvoltă gradat acea febrilitate care (sustinută si prin acordurile pianului la care cîntă Ion Butnaru, prin culorile calde ale lemnului, prin lumina vesperală  învăluitoare, mereu investită cu semnificatie) explodează la spartul tîrgului. Zăgazurile se rup cu furie dar – contrapunct de o pudoare desăvîrsită – unul din personaje cere în scena paroxismului „Heblu!“ Un strop de ratiune a mai rămas dincolo de zidurile fortului, mutate parcă mai aproape de noi în actul secund.  Schimbare de perspectivă, interesantă în sine, dar si de climă pentru că începe să plouă torential în Iliria.
Muzica originală (dar familiară, de inimă albastră) a lui Vasile Sirli predispune la decadentă, la amantlîk nostalgic si rafinat în aburi de petrecere, la anestezierea oricărei reactii de împotrivire la simturi.  Marsul măgarilor (măgarul – ca simbol al virilitătii într-un alt eseu scenic purcăretian) contrapunctează cu accente grotesc-burlesti actiunea si evaluează exact numitorul comun, cumva derizoriu, al sexualitătii decerebrate. O sexualitate căreia, „de cînd te-a lovit năpasta“ – duce sau valet, bărbat sau femeie –  nu i te poti sustrage.
Cred că, prin acest spectacol, Silviu Purcărete si coechipierii lui craioveni s-au aruncat în bratele Thaliei cu o frenezie a voluptătii regăsite după opt ani de fortuită depărtare, cu pasiunea unor amanti care au cunoscut multe momente de extaz împreună. La această nouă aventură, nu mă îndoiesc, acei multi-putini fanatici din stal – „pervertiti întru artă teatrală“, „voyeuri“ profesionisti (precum piticii asexuati ce străjuiesc Iliria si urmăresc tăcuti zbuciumul pasiunii oarbe) care stiu pe de rost Decameronul, Phaedra, Ubu…, Danaidele, Orestia sau Titus… – vor răspunde cu aceeasi măsură. Adică se vor abandona, pret de o seară (sau de o noapte!), plăcerii teatrale celei mai rafinate, cu sentimentul împlinirii unui vechi ritual.