SVETLANA PALEOLOGU MATTA

          Nu e usor a gîndi istoricitatea operei literare, a sensului si a valorii ei dincolo de biografisme, psihologisme si diferitele tehnici. Căci oricare ar fi instrumentul lor euristic la scara civilizatiei noastre, fiinta operei si forta geniului rezistă actului criticii prin structura lor transcendental frumoasă: „Critici voi, cu flori desarte”, spune Eminescu...
         Natura faptului literar rămîne pentru totdeauna insuficient interogată si prin asta prea putin lămurită, căci sîntem nevoiti a ne întoarce spre invizibil, adică spre imaginatia poetică, a cărei functie e capitală. Fiind o meditatie creatoare, imaginatia este prin ea însăsi, după Kant, o „artă ascunsă”. Ea îl însoteste vesnic pe Eminescu. Drumul care duce prin această lume ascunsă a imaginatiei, devenită a doua natură si rămînînd o pură enigmă chiar de la originile ei, ne expune nenumăratelor incertitudini si ezitări. Citindu-l pe Valéry, Heidegger afirmă: „Dacă e adevărat ce ne spune Paul Valéry despre poem – această lungă ezitare între sunet si sens – atunci audierea atentă a poemului, si mai ales gîndirea care prepară această audiere, ne fac să ezităm si mai mult decît asupra poemului însusi”. În continuare, Heidegger conclude că, totusi, această ezitare este exactă, căci ea a primit de sus si în modul său propriu destinatia sa si, deci, nu mai este sovăielnică.
         Rămîne însă faptul că întelegerea genialitătii creatoare, cum e cazul lui Eminescu, este o sarcină infinită, căci ea scapă legilor din jurul ei. Imanentă acestei sarcini, hermeneutica intră astăzi în joc cu marile întrebări ale gîndirii umane într-un spatiu nou. E un spatiu al redescoperirii umanului prin recurenta acestuia în manifestarea sacrului. Fată de mecanizarea modului actual de viată, reaparitia sacrului îl reintegrează pe om într-un ansamblu selectiv si transactual. Revenirea la sacru ne face să căpătăm un autentic sentiment al valorilor care se desprind de nevoi particulare pentru a se transforma în universalitate si perenitate.
         O reflectie interesantă, la scară planetară, asupra unei societăti multiculturale si multietnice, este datorată medicului si filosofului de la Houston (Texas), H.T. Engelhardt. Reprezentant al bioeticii internationale si autorul volumului The Foundation of Bioethics (1986), Engelhardt implică sferei eticii un sens kantian transcendental, ceea ce are drept consecintă o viată trăită pe două planuri: unul istoric, al rădăcinilor si miturilor traditiei, în care se înscrie mai ales geniul poetic – precum Eminescu – si altul al relativizării acestor lumi printr-o libertate tehnostiintifică si operatoare cu imperativul realizării a „tot ce e posibil”. Postmodernitatea tehnostiintifică consistă tocmai în această libertate si manipulare, extinse si spatiului cosmic. (Se proiectează deja împădurirea cu păduri transgenice a planetei „rosii”, Marte). Asemenea manipulări riscă să favorizeze nu atît armonia socialitătii în lume, cît o foarte inegală repartitie a puterii, ceea ce se întîmplă deja. În universul evolutionist de astăzi lupta si distrugerea par a avea mai multe sanse de dominare decît creativitatea spiritului... Totul continuă, în esentă în planul uman, ca în piesa lui Sartre, Huis-Clos, unde trei morti sositi în infernul modern nu-l pot părăsi pentru că el este necesar...
*

Eminescu a trăit profund aceste „două planuri” în poezia si în politica sa, pe care geniul lui artistic le lega, căutînd fericirea aici, pe pămînt. În viziunile lui, ca si la Dewey, o aplicatie educativă socială extinde prezentul, care trece si prin trecut, spre viitor. Ori, ca la Santayana, frumosul în lume are patria lui de spirit. Este „vechiul adevăr”, cum ar spune Hölderlin, poet solar, care revine, „înnoit si înviorat de tinerete”... (Hyperion). La Eminescu în fapt totul este o vesnică întinerire, natura ca si iubirea: „Hai si noi la craiul, dragă / Si să fim din nou copii...”. Dacă aceste aspecte sînt „depăsite”, „revolute”, „consumate istoric”, atunci se comite o mare eroare si falsificare a adevărului, o reducere si o mutilare a întelegerii naturii umane în ce are ea peren si vesnic viu. Este o gravă omitere a suferintei, ca experientă eternă care ne transformă în profunzime:
         „O durere asa de-adîncă
Îmi străbate cînturile
Că si azi le-ngînă încă
Valurile, vînturile”.
         Durerea si frumosul, inseparabile, îmbogătesc spiritul uman, îl însănătosesc, îl purifică si-l orientează în actiunile sale spre etic. Aceste fapte, care sînt „normale”, fac să se vadă patologia de astăzi. Dacă Eminescu ar fi trăit astăzi, el ar fi fost probabil apropiat spiritului lui Peirce ori Scolii din Chicago, această mare scoală a gîndirii interdisciplinare, încarnată de H.G. Mead. Functia filosofiei consistă pentru Mead în a interpreta stiinta care îi este contemporană (cum a si făcut Eminescu la „Timpul”), pentru a afronta si rezolva obstacolele si noile probleme. Omul, care este o fiintă biologică, este continuu spiritualizat si moralizat, construindu-si un univers material care este si o lume morală – nu duminicală si nici fariseică, ci ca o metafizică a socialitătii. Emergenta vietii schimbă mereu aspectul lumii într-un eveniment nou, care este în acelasi timp si ordinul nou si cel vechi. Ne gîndim iar la motivatiile lui Eminescu în lupta lui politică. Ca si Mead, care nu a putut decît ilumina aceste spatii noi, fără a fi avut putinta să le deschidă, si viziunile lui Eminescu – cu corecturile si adecvările necesare – ar trebui reinterpretate, într-un fel liber si creator, cum fac si gînditorii americani. Ei implică valorilor existente ceruri mereu noi, la un nivel mereu înnoit, ca si cum s-ar naste un „nou trecut”. Eminescu ar trebui văzut în lumina noilor spatii, care nu au fost decît partial întelese si partial acoperite de cliseele pompoase ale unor interpreti care în fapt îl deserveau. De altfel Nietzsche, care rămîne baza incontestabilă a gîndirii de astăzi, vorbea în felul următor de conditiile devenirii istorice umane:
         „... numai cînd omul este destul de puternic ca să folosească trecutul spre beneficiul vietii, si pentru a reface istoria cu elemente vechi, numai atunci omul devine om” (Consideratii inactuale).

*

Aceste consideratii sînt foarte „actuale”, confirmate astăzi si de structurile noastre genetice cunoscute mai bine. Procesul umanizării este desigur foarte complex. Artistii poate au reusit să-l sugereze mai palpabil, căci alături de „noutătile” cele mai extravagante, sau mai actuale, ei au si nevoia unui „absolut” al altor vremuri care eventual ar trăi în ei. Un tablou al lui R. Rauschenberg, Bachs Rochs, 1990, este o operă în care Poarta Brandenburgică apare ca simbolul zidului din Berlin. Dar prezenta uriasă a coloanelor antice, de o semnificatie greu de sesizat, ar fi poate un indiciu al nevoii unei lumi lărgite, în care istoria contemporană cu traumele ei să fie ca si „salvată” de o lume a „trecutului”. Căci ea a cunoscut o grandoare inegalabilă prin perfectiunea formei ca expresia libertătii personale si a legii morale absolute înscrise în fiinta umană. Sufletul artistului, în plină realitate electronică, scapă oricărei pătrunderi analitice prin spatiile lui vaste si invizibile. Tehnicitatea excesivă va diminua poate în noul secol, lăsînd spatiu si creativitătii, fiinta umană neputînd trăi decît într-o plenitudine pe care arta cu legile ei specifice, descoperite de fiecare artist, le înscrie într-o finalitate fără scop, cum spunea deja Kant. Numai aceste două aspecte unite, utilitar si ideal, duc la înflorirea fiintei umane. Este uimitor că geniul stiintific cel mai reprezentativ al secolului XX, Einstein, declara într-un discurs pronuntat în onoarea lui Max Plank: „Sufletul cu care un om lucrează în acest cîmp (...) seamănă cu acela al unei persoane religioase ori înamorate: cercetarea cotidiană nu se naste dintr-o intentie ori dintr-un program, ci direct din inimă” (din Principles of Research).
         Am intrat, probabil, într-un secol în care ratiunea va ceda din hipertrofia ei acelei „frumoase puteri erotice” de care vorbeste poetul Pierre Jean Jouve. Numai ea poate combate robotizarea si dezumanizarea, si să reînvie grandoarea conditiei umane. Căci desi fragilă si precară, ea este încoronată de „ordo amoris”, în termenii lui Max Scheler, o fortă primordială ca participare la cosmos:
         „Si dacă norii desi se duc
         De iese-n luciu luna,
         E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna”.
Nu Neil Armstrong ne înseninează inima, ci îndepărtatul „astru” cu seninul misterelor care îl însotesc.

        
*

Omul fiind un „animal încă nestabilizat” după Nietzsche, subzistă o mare sperantă a unor miracole care se pot petrece în noi. Ele s-ar datora însăsi realitătii noastre biologice, al cărei mare viitor l-a arătat Konrad Lorenz, purtătorul premiului Nobel pentru cartea sa Reversul oglinzii (1973/1975). Aparatul nostru fiziologic, în special cel al genomului, intervine prin schimbări si interactiuni în evolutia culturii omenirii, si ea un „sistem viu”.
         Rămînînd în biologie, ne raportăm la un medic ceh, G. Kazda, ex neuro-chirurg, rămas profund devotat vocatiei sale medicale. Bazat pe „grandoarea faptului”, el interpretează datele anatomice, fiziologice, biologice, biochimice, în uriasa lor complexitate, într-un sens revelator-filosofic. Viziunea lui concerne în special sistemul limbic, aflat sub cel cortical. Fără apărare, sistemul limbic pare ca si predestinat a fi sediul afectivitătii, al bucuriei pure, al credintei, al armoniei cu universul. Aici, în limbic, spune medicul ceh, ar fi „urma lui Dumnezeu”... Arhaic si rămas în urmă fată de cel cortical (dezvoltat extrem de mult si poate prea repede), sistemul limbic, imuabil si fix, ar putea totusi, numai el, vindeca si face miracole. Dragostea, care e limbică, operează efectiv miracole, asa cum ne arată trăirile poetilor...
         Aceste fapte par a merge în directia acelei „socialităti” si a neo-pragmatismului inimii. Dacă acest primat asupra vointei ratiunii (care este corticală) este considerat drept „utopia” lui Rorty (G. Hottois), această utopie s-a si realizat deja. În parte, si ca o urmare, este abundenta economică americană, care se extinde asupra ansamblului planetei... Ea este datorată uriaselor achizitii tehnologice care schimbă în Occident ansamblul organismelor comerciale, sociale, stiintifice – bioingineria schimbă viitorul corpului omenesc (vaccine genetice, organe sintetice etc.), „globalizarea” comercială (în care intră si China) face fuziuni uriase prin „mariaje” între întreprinderi, arhive electronice stochează materiale din toată lumea – o editură „Logos”, propusă de centrele elvetiene si regiunea milaneză, va traduce texte, mai ales literare, din toate limbile, pentru toate tările lumii. Ziarele devin electronice precum si cărtile – la Salonul Cărtii din Geneva a si apărut prima carte electronică, „Kafka”!
         Si totusi, criza morală  si „riscurile fericirii universale” (Titu Popescu) perpetuează vechiul conflict al contradictiei fiintei umane. Este dualitatea ei, o situatie „între două” cum spunea Pascal (cer/pămînt, real/ireal, ignorantă/stiintă, bine/rău...). Tehnostiinta de astăzi, bazată pe rigoarea calculului logico-matematic, este produsul ratiunii. Cînd J. von Neumann a schitat în 1944 primul calculator modern, el a fost influentat de structura si functionarea neuronului uman. Acesta se adaptează lumii complexe înconjurătoare printr-o cantitate colosală de informatii (J.M. Robert, Comprendre notre cerveau, 1982). Si masina si creierul sînt dotate deci au aceste „orologii interne”. Ordinatorul însă nu poate imita sistemul nervos central, care nu este programat, memoria lui fiind cu totul altfel organizată, adică „delocalizată”. Dar mai ales „creierul uman este informat de propria lui existentă”, constient de propria lui functionare, pe cînd stocajul nelimitat informatic, care poate si judeca, nu are această constiintă. Constiinta rămîne acel miracol al luminii naturale în om, pe care nu o găsim nicăieri în altă parte.
         Dar lucrul si mai important, dacă nu chiar cel mai important, nu constă în viteza fabuloasă a inteligentei artificiale, ci în lipsa ei de creativitate. Numai omul este creator si în fapt fericit numai cînd creează, chiar dacă într-un mod modest. El creează pentru a comunica emotiv si afectiv cu aproapele său. Asta se întîmplă mai ales la artisti si la poeti. Creativitatea lor este realul devenind imaginar, ireal, invizibil. Este lumea lui Eminescu: „Vezi, închipuirea/ în veci îmi e tovarăs”... Dacă imaginatia este corticală (această sinteză a priori a elementelor diverse, ca functie fundamentală si transcedentală a omului, după Kant), afectul este limbic. Nimeni nu poate pătrunde în aceste procese complexe în care zeci de miliarde de neuroni produc interactiuni în structurile creierului. Acum o sută de ani, psihologul francez A. Binet evoca acele „mii de senzatii, de imagini, de idei, de miscări si de pasiuni, de infinite stări de constiintă fată de care descrierile noastre cele mai atente nu sînt decît scheme de o grosolană simplitate”. Nu putem aproxima aceste procese de creatie decît prin faptul că fiinta umană este depăsită de propria ei fiintă... De aceea cuvîntul poetic în elevatia lui, indiferent de loc si timp, va trăi mai departe, deschis naturii vesnice, ca si propriului său fond misterios:
         „Ne-nteles rămîne gîndul
         Ce-ti străbate cînturile
         Zboară vesnic îngînîndu-l
         Valurile, vînturile”.
         În fizica modernă, cu baza de plecare de la Newton, revolutionara capacitate de la Maxwell la Einstein a punerii în relatie a tuturor fenomenelor universului, prin simboluri matematice de înaltă abstractie, a dat teoria relativitătii generalizate. Si totusi Einstein este cuprins de un sentiment de religiozitate cosmică în fata grandorii naturii, care nu i-a livrat secretele sale.
         Oare poate cuvîntul poetic, cu gîndul lui care „îndumnezeieste” (Eminescu), merge putin mai departe? În ce măsură ne aflăm aici într-o lume a iluziei, în sensul lui Nietzsche (vitală, prezentă în artă si nu în stiintă), ori a utopiei irationale, strălucitoare, în căutarea fericirii? Nu se poate sti... Certă este însă nevoia de celălalt. Nevoia iubirii si a comunicării cu semenii. Ele sînt structuri fundamentale, ca si constiinta trecutului si dragostea natională. Ele nu sînt un obiect, ci confinele propriei noastre vieti. Eminescu purta figura Basarabilor în structurile lui genetice. La fel Waterloo era pentru Fabrice del Dongo (personajul lui Stendhal), nu ceea ce văd istoricii, ci un eveniment care se petrecea în el. Faptele empirice (cu vivandiera, cu furtul calului) dublau constiinta sa transcendentală, fără a se confunda cu aceasta. Raportul nostru social este în genere această transcendentă. Eminescu a trăit-o în scrierea articolelor lui... Ceea ce-l anima, era credinta cvasi iratională în umanitate, în fapt în neo-umanismul care se prepară deja.
         Încheiem cu mesajul geniului national lăsat posteritătii, mesaj născut dintr-o suferintă de neînchipuit, de care numai unele genii sînt capabile: „Si dacă ziua vîrstei de aur si a adevărului nu va sosi niciodată, chiar dacă ziua iubirii reciproce nu va veni, e bine să se creadă în venirea ei cîndva”.