O carte cu totul deosebită, care are cel putin două linii de fortă, abil si doct urmate si devoalate, ne oferă Doamna Aurelia Rusu, avizată si recunoscută cercetătoare în domeniu, sub titlul Eminescu – Orizonturi succesive (Ed. Clusium, 2006, 204 p.). „Culegerea de studii reunite acum [este] un exercitiu de concepere, scriere, revenire peste ani si restructurare a unor conferinte, articole, eseuri, afinate prin experientele memoriei si confruntările ulterioare” (p. 6), ne pune autoarea la curent, pentru a ne scuti pe noi de mult mai plate formulări (ceea ce Domnia Sa o va mai face, motiv pentru care citatele vor abunda).
Una din preocupările recurente ale autoarei este aceea a punerii în circulatie cu acuratete a mostenirii culturale („Mostenirea se merită! Ea e adevărul si bogătia noastră etnică, e datoria respectării tuturor si datoria prezervării sperantei pentru generatiile viitoare” – p. 7), interventiile repetate constituindu-se într-o pledoarie pentru editarea stiintifică a textelor, tainele laboratorului de creatie eminescian (în cazul de fată) fiind aproape identice cu cele ale editării temeinice, înalt asumate, care duce la concluzii (descoperiri) uimitoare, ce schimbă fata cunoscută a lucrurilor. În acest sens: „Judecarea trecutului cu ochii prezentului, abolirea originilor si traditiei cărturăresti, irosirea sau punerea la rabat a eritajului este semnul lipsei de ratiune universală. În aventura mai mult financiară decît culturalizantă a epocii noastre, actul editării rămîne, în pofida oricăror interpolări, unul de solidaritate cu traditia si de preocupare fată de identificarea si identitatea sursei sau matricei fenomenului originalitătii literare, el vizînd, prin deshumările succesive, modificarea unghiului apreciativ si dislocarea opacitătilor socio-culturale si contribuind astfel la asanarea rupturii provenite din raportul perturbat al scriitorului cu realitatea care-l înglobează” (p. 8).
Formulînd, aforistic (cu trimitere explicită la „faptele” prezentului nostru): „Fuga de asa-numitul paseism sucombă în extravagant si grotesc” (p. 66), Aurelia Rusu devine retorică: „Este Eminescu un paseist si un lăudător al timpilor trecuti? Sau este gînditorul care ne incită, prin pasiunile si marile sale nelinisti, să nu ne băsmuim memoria istorică, ci, explicînd-o, să-i redăm dimensiunea ratională si eficienta formativă?” (p. 28). Si mai departe: „Viata, gîndită în relatie cu Răul; tragicul, în raport cu viata cotidiană si legea organizării comunitătii; spectacolul, ca etapă educativă si formativă a individului-cetătean sînt reflexul cîtorva dintre opozitiile constitutive ce-l preocupau pe Eminescu. Tentatia de a se apropia cît mai mult de originea Răului, pentru a-i evidentia parcursul si a-i contura finitudinea, este bazată în gîndirea reflexivă si operatia de reinterpretare a traseelor mitice, baladesti, de factură religioasă, a traditiilor si riturilor străvechi asupra înrădăcinării fiintei în lume si a pierderii sau angajării în preluarea mostenirii părintesti” (p. 57).
Am trecut astfel (asa cum face, de altfel, si autoarea), aproape pe nesimtite, la al doilea pilon de sustinere al cărtii – analiza de text, aplicată cu precădere la Gruie Sînger („Dacă prin substanta arhetipală Gruie Sînger este atasat miturilor arhaice si tipurilor de eroi tragici exemplari, prin caracterul liric al textelor si accentele biografice continute, proiectul dramei se înscrie în dimensiunea tragicului interiorizat; nu fabula, ci eroul central, prins în înlăntuirea situatiilor limită, destinale, constituind axul meditatiei filosofico-estetice eminesciene” – p. 68; „Acest proiect dramatic [Gruie Sînger], e drept fragmentar, dar cu atît mai incitativ si deschizător de perspective fecunde, denotă viul interes al lui Eminescu pentru spiritualitate în toate orientările si profunzimile ei. Parabolă a vietii omenirii si exercitiu poetic, în care e vorba de ceea ce e mai grav pe acest pămînt, textele dramei fac să răsune sau să rezume un întreg sistem de semne, sensuri si semnificatii prin care se perenizează urmele si traseele identitătii unei culturi” – p. 70), dar si la Doină, Doinită, sau la Revedere.
Măcar în treacăt, dacă nu avem spatiul necesar unor dezvoltări ideatice, trebuie să consemnăm recuperarea unui text eminescian din „Timpul” – Grădina botanică – nesemnalat de nimeni pînă acum, precum si dialogurile autoarei cu Alexandru Bantos si Mihai Cimpoi.
Cuvine-se a încheia, concluziv, cu rîndurile de pe coperta a IV-a a cărtii: „Cele cîteva «studii de caz» reunite în această carte urmăresc cu precădere raportul, esential pentru gîndirea artistică a lui Eminescu, dintre constiinta tragică a fragmentării prezentei omenesti si permanenta latent-cumulativă a timpului Naturii – istoricitatea, relatia dintre trecut/prezent/viitor, si interogatia melancolică articulîndu-se într-o singulară poetică a ciclicei, eternei reîntoarceri”.
În ceea ce ne priveste, un singur regret: că nu am avut răgazul de a ne apleca asupra acestui op esential, bine conturat, ceva mai devreme.