Povestea „facerii” unei cărti temeinice, în cazul nostru, al românilor, este mult mai lungă decît ceea ce, în alte părti, ar intra în domeniul firescului. Si nu ne referim aici numai la procesul de elaborare – al scriitorului – care nici nu se cade să fie grăbit, dat peste cap (asa cum multi „autori” de modă nouă, care nici măcar limba maternă n-o stăpînesc ca lumea, încearcă să ne facă a crede că „se cuvine”), ci la ceea ce se întîmplă „după”. Eudoxiu Hurmuzaki (cine a mai auzit de el?), cel care a pus bazele impresionantei colectii de documente românesti din arhive străine ce îi poartă numele, a mai si alcătuit, în limba germană, avînd ca punct de plecare tocmai pomenitele scripte, un op intitulat Fragmente din Istoria Românilor. Lucrare de pionierat la vremea respectivă, evident depăsită de ulterioarele lucrări de sinteză, începînd cu cea a lui A.D. Xenopol, ea este încă pretuită asa cum se cuvine, de acad. Alexandru Zub, de pildă, care constată: „El [autorul] este primul istoric român care a produs o sinteză pragmatică deplină si o teorie a istoriei demnă de luat în seamă” (Discurs istoric si ego-istorie (Discursuri de receptie), în „Academica”, XVI, mart.-apr. 2006, p. 62). Titu Maiorescu, evaluînd cu obiectivitate Fragmente..., a considerat că merită să determine traducerea si publicarea în româneste a unui prim volum de către Mihai Eminescu (în 1879), urmat la ceva vreme de altele două (în 1900), care poartă semnătura lui Ioan Slavici. Si iată că de atunci, de mai bine de un secol, ultimele două volume ale opului rămîn în continuare doar apanajul cunoscătorilor de limbă germană, pentru că nici o instantă culturală românească nu a catadicsit să le aibă în vedere! (La vremea respectivă, Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice si Academia Română au fost cele care au tipărit integral opera, în limba germană, la Bucuresti, între 1876-1886).
Exemplul acesta, care nu este unic în cultura românească, ne-a fost readus în memorie de o proaspătă lucrare, intitulată Discursurile lui Eudoxiu Hurmuzaki în Dieta Bucovinei, cu subtitlul Din viata parlamentară a Bucovinei în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Institutul Cultural Român, Bucuresti, 2007, 368 p.), semnată de profesorul de la Cernăuti Ilie Luceac (stabilire de text, prefată, note si comentarii), care a reusit să învingă inertia facilului si să ne ofere, după eforturi de 10 ani, un corpus de documente care ajută la limpezirea unei perioade din istoria românilor bucovineni (1861-1873), confruntati cu probleme inerente statutului de provincie a Imperiului Austriac (care, nici acesta, nu trecea printr-o fază fastă a evolutiei sale). De ce i-au trebuit 10 ani dr. Ilie Luceac să ne pună pe masă volumul cu pricina? Si aceasta este o poveste pilduitoare (si amară).
Cele 26 de discursuri inedite puse acum în circulatie (pe lîngă alte două tipărite la 1861) se află la Biblioteca Academiei Române din Bucuresti, mai mult de jumătate dintre acestea fiind scrise cu caractere gotice. Bineînteles că în capitala României nu s-a găsit vreun cunoscător de gotică de mână (!?), asa încît manuscrisele au fost transportate la Cernăuti (pe ce cale?, cu ce eforturi?), unde regretata prof.univ. Zinovia Peniuc le-a transcris în germana modernă, de unde au făcut cale întoarsă, pentru a putea fi aduse pre româneste de doamna Catrinel Plesu. Frumos, nu?
Dar să revenim la prezenta editie, elegantă, cu text bilingv (german si român), cu ilustratii sugestive (si izvoditoare de nostalgie), cu rezumate în germană, română, rusă si engleză, cu o amplă prefată de 50 de pagini a lui Ilie Luceac, din care prinde contur figura lui Eudoxiu baron de Hurmuzaki (1812-1874), ca om, ca istoric si ca om politic. „Aceste discursuri – adevărate filipice – sînt un model de abilitate politică si de elocventă oratorică”, ne spune la un moment dat prefatatorul, iar cîteva exemple credem că nu sînt de prisos, demonstrînd paleta largă de cunostinte si de imagini sugestive de care dispunea cel care a fost, timp de multi ani, Căpitanul Tării. Asadar: „Formatiunile organului de stat se aseamănă întrucîtva cu formatiunile geologice ale scoartei pămîntului, peste care au trebuit să se aseze multe aluviuni pînă să se depună stratul superior de pămînt rodnic” (p. 135). Apoi: „Copacul care nu poate suporta si cîte o rafală de vînt, nu poate avea decît o existentă precară. La fel de precar ar fi si un organism constitutional liberal încă neatins de vîntul si de intemperiile politice, neotelit în lupta care îl pune în încurcătură la orice adiere, pentru care fiecare nor este un pericol si fiecare furtună politică o catastrofă” (p. 235). Sau, cu ocazia deschiderii Dietei: „După ce Imperiul a vorbit, a venit rîndul să dea cuvîntul tărilor. După exprimarea unitătii, care sterge particularitătile, urmează exprimarea diversitătii, care refractează unitatea prin raze de culori diferite. Imaginea de ansamblu trece pe planul doi si cedează rolul principal componentelor” (p. 101).