TÎNĂRUL IBRĂILEANU (II)

                                                                    
                                                                                            

                                                                                                                                                    Antonio PATRAS
 


 

           Încă de la primele texte publicistice se manifestă în scrisul lui Ibrăileanu o pornire polemică, semn al inadecvării si aspiratiilor contrariate. Criticul va mărturisi, peste ani, că primul său articol a fost „o critică a unei poezii tipărite într-un ziar din Roman de o domnisoară”, prin urmare, afirmă autorul, „debutul meu literar a fost… critica literară agresivă” (Opere VI, p. 241). Era doar începutul campaniilor purtate întreaga viată. Dar la senectute, în corespondenta cu Zarifopol, nu se mai arată dispus să răspundă adversarilor. Obosit, nu mai vede în polemică decît o vulgară înclinatie spre artag, de care oamenii de elită trebuie să se ferească. Ibrăileanu încetase să mai fie „soldatul unor idei”. Cercul timpului întorsese din nou la sine o existentă de acum siesi suficientă. Scriitorul avea de dus alte lupte, în spatele cortinei.
Pe lîngă reflectiile pe marginea vietii afective, tînărul citează din Buchner si Max Nordau, filosofi ai materiei si ai fortei care lasă urme adînci în gîndirea criticului. Materia e factorul prim, în vreme ce constiinta a apărut ulterior, pe o treaptă superioară a evolutiei. Morala s-a ivit din experientă si s-a modelat în functie de mediu. Societatea si epoca îsi pun amprenta asupra omului si a evolutiei sale psiho-spirituale. Ca fiintă socială, individul nu manifestă numai tendinte egoist cumularde, fiind el însusi creator de institutii si legi în scopul limitării agresivitătii instinctului de posesiune, care stîrnise cîndva lui Hobbes reflectii amare. Asadar, statul e tot creatia individului.
Doctrina liberală este trecută sistematic prin filtrul lui Marx, citit cu aplicatie si, un timp, considerat singurul gînditor care a văzut just realitatea socială a secolului. Dezvrăjirea  survine însă destul de repede, gîndirea politică a lui Ibrăileanu îndreptîndu-se tot mai mult către solutiile echilibrate, liberal-democratice, spre sfîrsitul vietii cu o notă conservatoare, mai potrivită înclinatiilor temperamentale (singura formă de guvernare potrivită tării noastre i se pare monarhia constitutională).

Să rămînem putin la perioada anilor de lupte gazetăresti. Textele pe care le publică în „Munca”, dar si cele din „Evenimentul literar”, „Lumea nouă” sau „Curentul nou” dezvăluie preocupările tînărului socialist, discipol al lui Gherea, criticul care cerea artei să slujească un ideal social. În treacăt fie spus, Gherea reprosa operei lui Caragiale absenta unui asemenea ideal, ceea ce l-a determinat si pe Ibrăileanu mai tîrziu să vadă în autorul Momentelor un satiric intransigent si plin de ură fată de burghezi, crud pînă si cu copiii în înversunarea sa antiliberală (opinie, evident, excesivă, combătută de Zarifopol în cîteva articole publicate chiar în paginile „Vietii românesti”).
Pe lîngă Marx si Darwin, Ibrăileanu citeste acum pe cei mai în vogă psihologi ai momentului, privind cu vădit interes descoperirile din psihiatrie. Atentia acordată psihologiei nu este o întîmplare, avînd în vedere conceptia lui Ibrăileanu despre „tendinta” artei, recte despre atitudinea artistului fată de opera sa, viziunea despre lume, stilul etc. Cheia întelegerii unei opere trebuie căutată în personalitatea artistului, din care sufletul nu va fi fost o parte neglijabilă. Dar iată cărtile sale de căpătîi: Genio e follia (1864) de Cesare Lombroso, Précis de médicine legale, de Charles Vibert, La folie erotique (1891) de Benjamin Ball, Entartung, de Max Nordau, Esquisse d’une morale sans obligations ni sanctions (1885), de Guyau, Psychopatia sexualis de R. Von Krafft Ebing s.a.m.d. (apud Al. Piru, Prefată la vol. G. Ibrăileanu, Opere X, p. 10).
După ce-si însuseste un bagaj suficient de idei  luate din gînditorii cei mai luminati ai veacului (nu pot fi trecuti cu vederea nici Haeckel, Schopenhauer si Nietzsche, Spencer sau William James), devine socialist si se lansează în gazetărie cu aplombul omului încă neasaltat de incertitudini. După Al. Piru, socialismul tînărului Ibrăileanu ar fi constituit dintr-un „amestec din evolutionismul lui Spencer, transformismul lui Darwin, materialismul lui Moleschott, determinismul lui Taine si materialismul istoric al lui Marx plus realismul literar francez si rusesc, fenomenalismul lingvistic a lui Lambrior si romantismul protestatar al lui Eminescu” (Al. Piru, G. Ibrăileanu [Viata si opera], Editia a treia, Minerva, 1971, p. 70). În viziunea aprigului gazetar, lucrurile sînt cît se poate de limpezi, fără ambiguităti care să rănească ideea. Socialismul e, pentru el, „stiinta adevărată aplicată la cercetarea societătii” (ibid., p. 260), „indignarea sau sentimentul de justitie, fără nimic plebeian” (Opere II, p.  382). În diverse articole pledează pentru puritatea doctrinei si critică „darwinismul social” ca pe o aberatie: mediul natural nu trebuie confundat cu cel social, ultimul, prin excelentă, artificial. Tot acum formulează ideea că intelectualul trebuie să-si îndeplinească datoria fată de tărani, probabil sub influenta lui Stere, conceptie ce va sta mai tîrziu la baza doctrinei poporaniste. Răscoalele tărănesti, observă Ibrăileanu în această fază a activitătii sale, au un caracter social, nu national. Momentul istoric favoriza umanitarismul internationalist al socialismului, lupta pentru egalizarea claselor si democratismul rural etc. Factorul etnic va fi adus în discutie începînd abia cu 1906, în paginile revistei „Viata românească”, cînd contextul social-politic se schimbase si ideea natională agita mediul gazetăresc.
Acum, între 1890 si 1895, Ibrăileanu se impune ca jurnalist temut, cu o cultură ideologică bine asimilată (si nu atît de precară, am văzut, pe cît îi mărturiseste prietenului Musoiu, în scrisoarea din 1895, v. supra, Opere VI, 281), care-l ajuta suficient în confruntările pe probleme de doctrină. Sustine cauza celor multi din pur idealism, cu un entuziasm cognitiv ce-i ascute sensibilitatea disociativă si gustul pentru teoretizare.
Desi modalitatea cea mai caracteristică în care interpreta literatura era tributară metodei reductioniste a lui Gherea, discipolul nu pare deloc un simplu colportor, învătăcel orbit de admiratie, pentru că observatiile de amănunt sînt foarte originale si percutante, semn al unei inteligente vii si ascutite. În genul lor, demne de retinut sînt comentariile din studiul mai amplu cu titlul Psihologia de clasă, publicat în „Evenimentul literar”în mai multe numere.Ibrăileanu pornea initial de la o critică a cauzelor, care să evidentieze influenta mediului asupra psihologiei scriitorului. Ca orice individ, si artistul, pe lîngă datele temperamentale specifice personalitătii sale ireductibile, este modelat de apartenenta la o clasă socială sau alta: „...viata sufletească a oamenilor e conditionată, se deosebeste după clasa din care fac parte. (...) nu este altăceva decît efectul înrîurirei fenomenelor externe asupra creierului”(Opere V, 521). Ca si Gherea, Ibrăileanu caută să determine profilul psihologic al scriitorilor, dar si al personajelor din proza celor mai de seamă autori ai momentului, expresie a raporturilor sociale ce grupează indivizii pe clase. Astfel, criticul găseste că melancolia epocii are pricini sociale, fiind o urmare a ruinării micii burghezii autohtone (Opere X, p. 124). Respinge, apoi, determinismul biografic, desi nu neagă biografiei un rol esential în cercetarea istorico-literară. În textele sale, însă, apelul la biografie este minim. Mai importantă i se pare lui Ibrăileanu structura psihologică a scriitorului, pe care o deduce din operă. Dacă „orice operă literară în proză, cînd e serioasă, e si critică socială” (Opere II, p. 31), atunci si „criticul psiholog seamănă cu romancierul: după cum acesta creează un personaj, tot asa criticul psiholog face psihologia unui scriitor bazîndu-se pe opera acestuia si-l creează asa cum îl vede din operă”. Psihologia individuală trebuie confruntată, în mod necesar, cu psihologia de clasă. Spre a-si ilustra ideea, criticul ia în discutie romanele cele mai reprezentative, atunci, si anume Intim, de Traian Demetrescu, si Dan, de Al. Vlahută.
Apreciind conceptia despre viată a lui Traian Demetrescu, scriitor care îsi mărturisise în repetate rînduri simpatia pentru tărani si pentru clasele sociale defavorizate, exegetul constată neconcordanta cu viziunea „reactionară” a romanului. În ciuda umanitarismului pe care îl propovăduieste cu diverse ocazii, literatura autorului se face vinovată, în opinia publicistului, de absenta idealului social. Protagonistul romanului în discutie, ciocoi cu o accentuată mîndrie a clasei sociale din care face parte, vede tăranul ca pe o fiintă inferioară, animal de povară, fără capacitatea de a rationa: „Traian Demetrescu ne spune că tăranul e un animal, care n-are măcar nici senzatii (p. 44) si care-i  fericit din pricină că nu stie ce-i fericirea! (p. 55) Atunci, evident că si tăranul face parte dintre lucrurile neînsufletite ale naturei (p. 44) si, prin urmare, tăranul fiind ca un copac sau ca un bolovan, domnul din «pătura cultă» se simte între tărani ca în pustiu, «departe de lume», în singurătate” (Opere X, p. 109).
Interesant, ceea ce reprosează acum Ibrăileanu personajului masculin, purtător de cuvînt al autorului însusi, i se va putea imputa mai tîrziu si lui Emil Codrescu. E vorba de erotizarea naturii sub influenta narcozei amoroase: „Apoi luna, florile, pădurile, stelele, rîurile, păsările au pentru d. Demetrescu un folos deosebit, special. Acestea sînt voluptuoase, seamănă cu ochi, cu sînuri, buze, surîsuri, mîni, picioare si ale părti ale femeii, îi amintesc femeile „iubite în eternitatea (!) cîtorva nopti”, dar si de fetisism, boală de tot rusinoasă, indiciu peremptoriu al degenerării: „Sînt oameni cari, la vederea unui călcîi, a unui părete alb si altor obiecte însufletite si neînsufletite, simt «fiori voluptuoasi» si chiar ajung să facă… ceea ce fac băietii închisi în institute (vezi Ch. Vibert, Précis de médicine legale, pp. 341, 342). Tot pe aceste pagine, Vibert citează între cei ce suferă de «aberatiunile cele mai curioase ale simtului genital» si pe aceia care simt «un farmec înfiorător la apropierea unei femei” (vezi Intim, p.  83)…» (Opere X, pp.109-110).
În treacăt fie spus, Ibrăileanu însusi vorbeste (în Amintiri din copilărie si adolescentă) despre atractia fată de femeie pe care a resimtit-o din fragedă copilărie, odată cu primele impresii tezaurizate de memoria afectivă: „Rar om să fi fost mai dispus la amor decît mine! Amor care idealizează, care face scumpă pe fiinta iubită, care lasă o melancolie intensă la despărtire!... Si acesta din cea mai îndepărtată copilărie” (Amintiri..., EPL, Bucuresti, 1966, p. 269). Amintirile sotiei nu fac decît să confirme mărturisirea criticului. Elena Ibrăileanu citează la tot pasul vorbele ilustrului bărbat, scrise cu acul în misterioasele unghere ale memoriei sale: „Iată ce-mi scrie mai tîrziu: La vie toată vremea m-am gîndit că si d-ta ai fost acolo de atîtea ori, că ai stat în casa aceea, că te-ai plimbat pe cărările acelea... si asta mă umplea de melancolie ucigătoare. Era acolo o pălărie a d-tale, care pentru mine lua caracterul unui idol, pălăria ceea îmi era scumpă, cum scumpe îmi sînt toate cîte se ating sau sînt în legătură cu d-ta” (Amintiri despre Ibrăileanu, vol. 2, Iasi, Junimea, 1976, p. 174).
Să nu confundăm totusi, ne îndeamnă atentul exeget, conceptia scriitorului cu cea a personajelor sale fictive. Cum se explică însă diferenta imensă dintre ele, pînă la opozitie? Credinta autorului să fie oare la antipodul mesajului vehiculat de opera sa? Criticul găseste imediat cauzele aparentei contradictii: generatia scriitorilor din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea a fost marcată de eminescianism, de unde si pesimismul filozofic al tuturor „proletarilor intelectuali”, mai toti simpatizînd însă cu socialismul, singura doctrină care le promitea o viată mai bună. Dar oare nu e pesimismul, asa cum observă Ibrăileanu adesea, expresia defensivă a setei de viată? Dacă asa stau lucrurile, arta cea mai decadentă ar putea camufla o ideologie melioristă. Dar nu este arta, prin esenta ei, „reactionară”? Ambiguitatea, semantismul obscur si plurivalent justifică pe deplin răspunsul pozitiv. Nu mai insistăm.   
Detalii sugestive aduce comentariul celuilalt roman. Întîi, exegetul combate pe Xenopol, care spusese că Dan e predispus la nebunie din nastere, si arată foarte convingător că Vlahută îl consideră, dimpotrivă, victima societătii. Ideea o va dezvolta ulterior în teza de doctorat (Opera literară a dnului Vlahută, 1912), în care subliniază importanta sensibilitătii excesive a eroului si a egoismului său amoros în declansarea dramei. Ca orice „proletar intelectual”, Dan „nu întelege viata si mecanismul societătei în care trăieste. (...) Dan nu are un ideal măret si de aceea nevoile vietei îl sfarămă, căci idealul lui e  bunul trai, pe care, repet încă o dată, el si-l închipuie că se poate împăca, în societatea noastră, cu cinstea si libertatea” (Opere X, p. 127).
Foarte drastică e, aici, critica familiei si a societătii capitaliste. Lui Ibrăileanu i se pare, nu stiu de ce, că modul în care priveste bărbatul femeia e tipic burghez. Iar „familia burgheză face cu neputintă afinitatea sufletească, de aceea, în amor s-ar părea că sexualitatea trebuie să joace rolul principal” (ibidem, p. 147). Pentru bărbat, femeia, chiar în calitate de sotie, nu e decît obiect de plăcere. Fapt dovedit de episodul în care Dan cere Anei să facă amor imediat după moartea tatălui ei. Cîtă degenerare! Manifestarea brutală a instinctului sexual e condamnată cu indignare, ca si în alte locuri. Amorul dintre cei doi „era numai de carne” (ibidem, p. 153), fapt ce justifică pe deplin înstrăinarea sotilor. Sanctionînd cu asprime egoismul bărbatului, criticul conchide că amorul, „ca produs social, atunci va fi trainic, cînd afinitatea sufletească se va întemeia între două suflete care se vor misca concordant cu pulsul evolutiei omenesti” (ibidem, p. 148) si prezice disolutia familiei burgheze, pusă pe seama „rolurilor sociale deosebite a sotilor, care înstreinează sufletele, si din pricina chiar a acestor suflete însesi” (ibidem, p. 149).
Asadar Vlahută, intelectual cu vederi progresiste, e totusi incapabil de obiectivare, ca artist. El „nu are nostalgie decît pentru propriul său trecut”. De aceea, în Dan, nota subiectivă transformă fictiunea într-o penibilă confesiune autocompătimitoare. Timizi în iubire, mai toti eroii romanelor de dragoste din epoca lui Vlahută, în genere săraci si pesimisti, se îndrăgostesc de femei dintr-o clasă superioară, fiice de boieri. Nota romantică e vădită. Dar vîrsta romantismului a trecut si eminescianismul tine literatura pe loc, într-o inferioritate care trebuie depăsită.
Incomprehensiunea artistică a interpretului e exclusă: Ibrăileanu afirmă de nenumărate ori că perspectiva din care priveste lucrurile nu e una estetică, ci psiho-sociologică. În materie de literatură preferă însă, ca orice socialist, cum spunea el însusi undeva, realismul, iar dintre genuri, fireste, romanul. Comentariile sale scot la iveală acum, consecvent, filosofia scriitorului si a personajelor din operele fictionale, psihologia si atitudinea în fata vietii. Inteligent, criticul nu face confuzie între literatura „cu teză” si literatura „cu tendintă”, prima fiind mai degrabă operă de oratorie, în care mesajul autorului pune în umbră creatia vietii, adică, mă rog, a iluziei vietii. În celălalt caz, literatura impune de la sine o anumită „tendintă”, recte atitudinea scriitorului fată de propria operă, conceptia sa artistică, viziunea asupra vietii.
Format într-o epocă de tranzitie, marcată de prestigiul pozitivismului, criticul iesean a privit initial literatura ca fenomen secundar, demn de luat în seamă numai în măsura în care oglindeste o psihologie de clasă ori un comportament social caracteristic. Nu trebuie uitată influenta mediului, care determină totdeauna psihologia creatorului si specificul operei. Pe Maiorescu îl taxează acum, pe nedrept, un „ignorant al tuturor cunostintelor cucerite de stiinta modernă” (Opere V, p. 473), punînd la stîlpul infamiei „teoria sa estetico-metafizică”. Desi criticase aspru pe Aron Densusianu, care denigrase pe Eminescu si vedea în opera genialului poet numai expresia degenerescentei, impetuosul Cezar Vraja, pseudonimul de atunci al lui Ibrăileanu, cade si el în păcat uneori, de pildă atunci cînd vorbeste despre „puterea uriasă a talentului” lui Vlahută, care ar fi întrecut chipurile „cu mult pe maestrul său”, anume pe Eminescu.
Înflăcărarea gazetărească pune în umbră, în astfel de momente, gustul literar, simtul estetic. Dealtfel, autonomia esteticului, pentru care luptase Maiorescu, i se pare un postulat absurd, fără legătură cu realitatea artei. Din cauza aceasta a si trecut el drept un continuator cuminte al lui Gherea. În ciuda reprosurilor pe care i le-a adus, Lovinescu nu credea nici el în autarhia esteticului, altfel nu ar fi stabilit cu atîta rigoare factorii care îl „limitează”, adică de care depinde (v. Mutatia valorilor estetice, în Istoria literaturii române contemporane). Acestia sînt, în primul rînd, mediul si „rasa”, ultimul termen desemnînd caracterul etnic, fără nici un înteles biologic. Polemica dintre cei doi critici se reducea, în ultim resort, la o chestiune de limbaj si de preponderentă a elementelor determinante în stabilirea verdictului.
Ibrăileanu credea în legile evolutiei, pe care le aplica si faptului de cultură. Privind literatura ca pe un organism, a respins influentele străine care nu reprezentau, în opinia sa, un factor de progres. În esentă, criticul părea convins că la noi nu sînt încă îndeplinite conditiile care să facă posibilă aparitia unui curent baudelaireian sau a unor romancieri de tipul lui Anatole France sau Proust. Realitatea a dovedit contrariul. Cu toate acestea, în ciuda „teoriilor”, pe Sadoveanu ajunge să-l interpreteze într-o manieră surprinzător de modernă. Autorul Baltagului ar fi, în viziunea sa, „un dionisiac ce nu seamănă deloc cu Creangă”, în pofida „materiei” comune. Nu e un „tărănist”, sau un imitator banal. Seamănă cu Anatole France si e un scriitor de înaltă si complexă intelectualitate, observă Ibrăileanu, anticipînd opiniile de mai tîrziu ale lui Alexandru Paleologu. În plus, prin uimitoarea sa imaginatie reuseste să inventeze „o lume paralelă”. Ceea ce nu înseamnă că ar fi subiectiv si că ar vorbi despre sine. Nu, nici gînd! Sadoveanu e obiectiv, ca si Tolstoi, pentru că „nici unul din personajele sale nu e imaginea autorului lor” (v. Mihail Sadoveanu, în vol. Scriitori si curente). Dar toate personajele par legate ombilical de un unic creator. Sadoveanu are, prin urmare, o personalitate accentuată, care transfigurează în chip propriu lumea reală.
Dar un artist cu o puternică personalitate nu poate fi altfel decît obiectiv. Totusi, „cu sau fără vointa sa”, el „îsi exprimă în opera de artă si conceptia sa asupra vietii, fiindcă artistul, ca orice om, nu poate să nu aibă o conceptie asupra vietii”. „Tendinta” nu trebuie confundată cu „subiectivitatea”! Care este, atunci, rolul criticului, dacă el este un critic „complet”? Unul singur: „să revele această conceptie si să o evalueze” (Opere IV, p. 210). Pledînd, asadar, încă de timpuriu în favoarea „criticii complete” (concepută, mai tîrziu, ca un sistem complex, din perspectivă larg antropologică), numită alteori, în spiritul veacului, „stiintifică”, Ibrăileanu nu a manifestat de la început un interes sustinut pentru literatură, despre care credea că poate fi înteleasă si explicată întotdeauna prin factori psihologici ori sociali.
            Nici cînd se considera, cu mîndrie, un simplu discipol al lui Gherea, Ibrăileanu nu a făcut confuzie între etic si estetic, si nu a subordonat etnicului celelalte valori, întelegînd teoria atît de discutatului „specific national” în termeni suficient de relativizanti, ce admit destule nuante. Cînd se va ocupa cu aplicatie de literatură, Ibrăileanu va folosi din plin experienta dobîndită ca gazetar. Începea un nou secol: publicistul iese din scenă pentru a face loc profesorului si, apoi, criticului, a cărui personalitate domină autoritar viata literară vreme destul de îndelungată. Zece ani de tăcere au pregătit noua intrare în scenă, care s-a produs nu din interesul personal, si nici din dorinta afirmării de sine: „Eu care mînjesc atîta hîrtie sufăr totusi de boala asta, care e în legătură, desigur, cu lipsa de vointă. N-am scris nimic zece ani. A trebuit să fiu împins, să devin soldat al unei cause, pentru ca să scriu.(...) Dar «ambitia» n-am avut-o niciodată, nici n-am înteles-o!” (G. Ibrăileanu, Opere 6, p. 310).
Totul a fost posibil prin coincidenta fericită a intereselor politice cu frumoasele idealuri umanitare ale cîtorva intelectuali. Banii liberalilor, cu care a luat fiintă „Viata românească”, au sustinut cauza tărănească. Noile conditii social-istorice făceau să se afirme tot mai acut ideea natională. Acum, cel putin pînă la primul război mondial, Ibrăileanu nu are rival în critica românească. Perioada interbelică, cînd literatura noastră se sincronizează efectiv cu marea literatură europeană, e dominată de figura lui Lovinescu.       
Partizanul poporanismului si al artei cu tendintă nu avea cum să cîstige lupta cu adversarul său, sustinător al autonomiei esteticului si al modernizării literaturii prin sincronizarea cu modelele occidentale. Ceea ce îl dezavantajează din start pe amfitrionul de la „Viata românească” este, am mai spus-o, limbajul, nu ideea. Începînd cu 1906, anul cînd apare revista de care si-a legat numele (si care a fost de departe cea mai însemnată publicatie culturală din primul sfert al veacului trecut, adunînd semnăturile celor mai bune condeie ale momentului, indiferent de optiunile estetice sau politice), Ibrăileanu se afirmă, asadar, în arena publică, însă nu ca simplu comentator al literaturii, liber să scrie după bunul plac, cît ca director de opinie si îndrumător cultural, militant al unei cauze pentru care luptase încă din tinerete.