TÎNĂRUL IBRĂILEANU (I)

                                                                    
                                                                                            

                                                                                                                                                                       Antonio PATRAS
 


 
           De ce sînt scriitorii români, si mai ales criticii, atît de discreti cu viata lor intimă? E vorba, bineînteles, de numele importante, de prima mînă. Să fie cultura noastră, cu adevărat, una a pudorii, cum crede Eugen Simion, specialistul numărul unu în literatura subiectivă? Istoria literară nu consemnează cazuri memorabile de exhibitionism iconoclast, si nici confesiuni violente, socante. Spune multe, spre exemplu, atitudinea fată de jurnal, gen exaltat de scriitorii din generatia lui Eliade, autenticisti excedati de „formule”, dar si de altii, pînă în vremea noastră, cînd scrierile autobiografice cîstigă un public nu foarte numeros, dar de bună calitate. Criticii s-au arătat mult mai rezervati, din motive diverse, majoritatea neîntemeiate. Desi Maiorescu a scris un monumental jurnal, faptul rămîne fără ecou. Nici un alt critic nu a consemnat în caiet nimicurile cotidiene pe o perioadă atît de îndelungată si cu atîta consecventă. Efortul edificării interioare si al modelării personalitătii e uimitor, într-adevăr. Însă... ce dezamăgire! Pe mii de pagini, aproape nimic despre emotii si sentimente, despre trăirile interioare, consemnate cîteodată, dar lacunar, hieroglific. Omul este ceea ce vrea să fie. Jurnalul maiorescian, exercitiu spiritual auster, nu lasă loc analizei eului. Maiorescu nu e Amiel! E drept, cine ar putea fi? Bizarul elvetian nu a găsit la noi nici un admirator atît de pătimas încît să-i tălmăcească, măcar fragmentar, opera. Nicidecum să-i urmeze exemplul. Maiorescu, sublima exceptie, nu face decît să confirme regula: scriitorul nu e decît ceea ce face; el nu are, nu trebuie să aibă viată personală.
Dar Călinescu spune că scriitorul român, prozatorul îndeosebi, nu are nici idei. Confundă realitatea cu simpla contingentă si, în loc să clasifice, selectează aleatoriu evenimente fără rezonantă. Absenta corespondentei private, lipsa de respect si de pretuire fată de femeie, iată alte bile negre pe care le arată criticul culturii si civilizatiei noastre, viguroase, dar rudimentare. Ibrăileanu nu crede altceva cînd vorbeste, în acord cu teoriile sale, despre imposibilitatea aparitiei unor scriitori ca Proust sau Anatole France în literatura noastră, din cauza stadiului evolutiei socio-culturale. Dacă viziunea aceasta organicistă nu mai convinge pe nimeni, constatarea nu e chiar lipsită de adevăr. „Analiza”, preocuparea psihologică, ambitia cunoasterii de sine caracterizează un anumit mediu si o categorie aparte de oameni, de regulă intelectuali deprinsi să ducă o viată care să permită luxul reflectiei. Dreptate a avut însă Lovinescu: sincronizarea cu modelele occidentale producîndu-se initial prin imitatie integrală, faza diferentierii a dus la aparitia unei literaturi originale, si „de analiză”, în ciuda inadecvării la mediu. Camil Petrescu e un scriitor de talie europeană care practică firesc, ca un virtuoz, analiza psihologică. Are însă oroare de confesiune si, cu toate că notează regulat într-un caiet niste impresii răzlete, nu pune nici un pret pe îndeletnicirea aceasta si consideră jurnalul „o debara a spiritului”. Lui Călinescu, cel putin într-o anumită privintă, nu-i putem da dreptate. Scriitorul român are idei, slavă Domnului, destule. Dar despre sine tot nu vrea să spună mare lucru.
Să nu generalizăm, pripit. Cazurile la care ne referim sînt scoase din trecut. Asa era pe vremea aceea... 
Ibrăileanu e poate exemplul cel mai caracteristic. Bineînteles, criticului nu-i place să vorbească despre sine. Nu-i nimic. S-au găsit altii s-o facă! Dar, pe lîngă ceea ce aflăm din corespondenta sa, altfel nu prea bogată, relatările postume ale celor care l-au cunoscut nu trebuie luate foarte în serios. În majoritate, nu sînt mărturii credibile. Îngroasă mitul, constituit încă din timpul vietii în jurul personalitătii criticului. Tentativa de a scotoci în cele mai ascunse unghere a dat rezultate previzibile. Nimic nou, în afara unei cantităti uriase de amănunte relevante mai mult pentru psihologia si inteligenta martorilor.
De pildă, manuscrisul rămas de la sotie. Întristătoare lectură, de n-ar fi prea mare comčdia! Ce a avut de spus Lenta, cum o alinta Ibrăileanu, posteritătii? Iată, marele scriitor I.L. Caragiale vine la Iasi si se declară foarte multumit de vinul pe care i l-a servit ea, vrednica tovarăsă de viată a criticului de la „Viata românească”. O dată, în una dintre excursiile făcute cu întreaga familie, sotul a luat gripă, iar ea l-a îngrijit, făcîndu-i la prînz supă de pui. Într-o vară pisica s-a îmbolnăvit, ceea ce l-a speriat foarte mult pe Ibrăileanu, temător de microbi. În fine, pentru a închide în eternitate gura lumii, ea, singura fiintă care i-a fost marelui om alături la bine si la rău, afirmă cu mîna pe inimă că bărbatul său nu a simtit pentru celelalte femei decît... prietenie! Pentru a-si întări vorba inventează si un citat, cu pretentia de a reproduce presupusele cuvinte ale sotului, care merită transcrise: „Pentru mine femeile n-au avut si n-au valoare de femei, ca pentru altii. Mi-e indiferent dacă cutare e tînără sau nu, frumoasă sau nu. De cînd nu mai sînt copil, n-am fost niciodată amorezat cîtusi de putin” (Amintiri despre Ibrăileanu, 2, Iasi, Junimea, 1976, p. 239, Antologie si bibliografie de Ion Popescu-Sireteanu). Si Gerda Barbilian, în Amintirile ei, găseste cu cale să infirme zvonurile privind presupusa slăbiciune a poetului-matematician pentru sexul frumos. Nu-i nimic rău dacă vrei să crezi cu tărie în neprihănirea sotului tău. De ce trebuie să convingi lumea întreagă? Să-i ferească Dumnezeu pe scriitori de mărturiile nevestelor! Cei interesati pot găsi în corespondenta lui Ion D. Sîrbu numeroase reflectii pe marginea subiectului care-i stîrnea fostului student al lui Blaga, se pare, o mare îngrijorare, de vreme ce ajunge să-i mărturisească unui amic că tot neîmpăcat îi e dat să moară, desi smulsese sub jurămînt de la sotia sa promisiunea de a nu-i pomeni nici măcar numele după moarte.
Încă o dată se dovedeste că opera spune infinit mai mult despre om decît „izvoarele” biografice. Îndeosebi în cazul lui Ibrăileanu, care avea un cult al discretiei de negăsit, în asemenea măsură, la nici un alt scriitor. Nu era criticul, nici pe departe, pudibond, si nici nu voia să ascundă cine stie ce lucruri inavuabile. În urma reflectiei sustinute, ca si a experientei personale, ajunsese să pretuiască mai presus de orice delicatetea, virtutea supremă, în conceptia sa morală. De ce nu s-a spovedit public Ibrăileanu, cerînd iertare, dostoievskian, lumii întregi? De ce nu si-a scos la plimbare complexele, pe bulevard, sfidînd burghezul stupid si conventional? Nu stim, si nici nu ne interesează. Ne multumim doar să constatăm faptul, nu să-l explicăm.
Cum se vede Ibrăileanu pe sine, asta contează, într-adevăr. Părerea celorlalti nu ne interesează. Autorul, în oglinda memoriei si a constiintei sale. Asadar, era firesc să căutăm cea mai autentică mărturie despre omul Ibrăileanu în unicul său text autobiografic, publicat postum, Amintiri din copilărie si adolescentă.
În ipostază de povestitor al propriului trecut, criticul adoptă un ton sec, de proces verbal. Nimic din retorica frumos împodobită a faimosului genevez dornic să se arate oamenilor gol golut, asa cum îl zămislise la mčre nature. Ibrăileanu nu vrea să-si socheze contemporanii si nici să schimbe moravurile epocii sale. Nu e bîntuit nici de fervori mistice si nu-si face nici amănuntitul examen de constiintă în vederea dialogului cu divinitatea. La rugămintea unui prieten redactează în fugă (prin 1911, 1912), în putinele clipe de răgaz, o serie de scrisori cu destinatar neprecizat în care povesteste ceea ce îsi mai aduce aminte din anii aceia atît de îndepărtati. Desi nu e lipsit de virtuti literare, textul nu prezintă decît un interes pur informativ. Nu valoarea estetică, cît calitatea de document psihologic merită retinută.
Nota memorialistică pune însă în umbră, nici nu se putea altfel, confesiunea autobiografică. Ibrăileanu descrie împrejurările care au declansat în sufletul copilului emotii puternice, faptele preocupîndu-l în mică măsură. Obsesia mortii si atractia erotică îi ascut sensibilitatea, absenta afectiunii materne făcînd să se dezvolte un fond inhibitiv care-l predispune la izolare si îi accentuează timiditatea. Obligat la un moment dat, după moartea părintilor, să-si poarte singur de grijă, îsi învinge slăbiciunea si se pregăteste pentru intrarea în viata publică, mai întîi ca gazetar. Lectura marilor cărti îi provoacă o bucurie intensă, compensînd indigenta în care e nevoit să trăiască. Iată o evocare emotionantă: „Odată, cumpărîndu-mi o carte de 25 de franci a lui Haeckel, despre origina omului, a trebuit să mă mut la altă gazdă si să mănînc la un casap, un fel de dejun si unul sara, asa că trei luni am suferit necontenit de foame, mai ales sara, cînd mă uitam cu jind la vitrinele cofetarilor si băcanilor”. Numai tineretea consimte la asemenea sacrificii. Predispus la îndrăgostire, schimbă de nenumărate ori obiectul adoratiei sale. Aventuri ale imaginatiei, desigur, plus setea de ideal.
Din perioada amorurilor adolescentine au si rămas, de altfel, niste încercări literare, pe care Ibrăileanu le-a repudiat ulterior, poate cam prea vehement pe cît ar fi meritat acele sincere compuneri de îndrăgostit. Dar spaima de ridicol, oroarea fată de orice formă de exhibitionism strecoară ulterior în condeiul criticului otrava acestor vorbe severe: „«Poeziile», scrise atunci cu multă pasiune, erau influentate de Eminescu si, cetite acuma, îmi fac displăcere căci, chiar pentru 18 ani, îmi par ridicole. Profund sentimental, n-am stiut niciodată să-mi exprim sentimentele. Desi vorbăret, dar am fost un om tăcut în privinta sentimentelor. Si, cînd am voit să le exprim, fie în vorbă, fie în scris – am bîlbîit, am fost stîngaci. Groaza de sentimentalism, spiritul de analiză, jena de a-mi deschide saltarele cele mai din afund ale sufletului m-au paralizat. (...) Încă o dată, poeziile de la 18 ani, expresia sentimentelor mele de-atunci, expresie scrisă si tipărită, este o pată pe inteligenta mea, mă ofensează esteticeste, este unul din acele lucruri care as dori să fie sterse din memorie”.
Excesul de sentiment paralizează, într-adevăr, inteligenta. Nu degeaba au vorbit cunoscătorii despre orbirea pe care o provoacă amorul. La 18 ani, totusi, iubirea nu e o crimă! Si nici improvizatiile rimate ale viitorului critic. Iată o variantă adaptată în stil vlahutian la Floare albastră:

„Si te-ai dus, copilă mîndră, ca si pasul primăverei,
Si-oi dormi de-acuma-n negrul întunerec al uitărei!
Vine toamna: lume moartă, vis de frunze-ngălbenite;
Singur vîntul trist vrăjeste noptile posomorîte.
S-au dus serile senine tămîiete de miroase,
Si nici luna nu mai varsă a ei raze mîngîioase.
(Aceleiasi, în vol. G. Ibrăileanu, Opere 10, p. 6, Editie critică de Rodica Rotaru si Al. Piru, Prefată de Al. Piru, Ed. Minerva, Bucuresti, 1981)

Sintagme întregi trec de la poetul Luceafărului în strofa junelui care va fi plîns amarnic plecarea „mîndrei copile”. Nu lipsesc, fireste, motivele „romantice” si celelalte elemente de recuzită inevitabile în tratarea unei teme atît de grave, tertipuri menite să stoarcă temeinic glanda lacrimală a fetelor cu sufletul pur. Aici nu atît modelul se recunoaste lesne, ca în caricatură, ci atmosfera difuză, stereotipurile umplînd cadrul pînă la refuz:

”Cînd pe ceriul sur si rece văd plutind o rîndunică
Sperioasă si grăbită, as vroi s-o rog să-ti zică
De-al meu dor. Dar nu! În naltul ceriului mereu ea zboară
Tot mai sus si mai departe. Inema mi se omoară!
Si simt jele si simt trudă si mă simt pustiu ca-n raclă,
Dragoste neîmplinită, tu îmi stingi a vietei faclă!
Dac-odată-n nopti de toamnă vei zări prin nouri luna
Asa tainică si rece, tot călătorind într-una,
Ti-i aduce-aminte, dragă, că în noaptea cea mocnită
O privesc visînd la tine!
Clipă, clipă aurită!”
(Ibidem)

Altădată, într-o stare de spirit mai putin melancolică, tînărul „poet” încondeiază cu năduf cochetăria si ingratitudinea femeii, se stie doar, „minte scurtă, poale lungi”:

„Ocheade dulci le-arunci la toti,
Ai mare zor de donchisoti
De nu ar fi prea multi la număr
Mai că m-as încerca să-i număr.

Însă septe, opt tot sînt...
Parcă i-a adus un vînt”
(Lor, vol. cit., p.8)

Efectul comic e dat de prozaismul constatărilor care se succed vioi, în ritmul zicătorilor populare. Adresarea directă, mustrătoare, apoi detasarea hyperionică trimit la scenariul binecunoscut al renuntării orgolioase.
Analogia dintre femeia iubită si steaua de pe cer ar putea sugera emotii profunde, cu bătaie metafizică, de n-ar fi „tradusă” în limbajul meschin al socotelilor mundane („cărările vietei”). „Albastrul” colorează afacerea sentimentală fără prea multă convingere, nu trimite nici un ecou în constiintă si nu declansează vînătoarea în transcendent. Moartea iubitei tulbură doar vederea îndrăgostitului, căruia i se pare că stelele încep să palpite. Evenimentul nu tulbură însă ordinea cosmică si nu se înscrie pe orbita tragică a fatalitătii. În ciuda credintei bărbatului săgetat de eros, moartea iubitei nu e decît o pură întîmplare:

„Din vesniciile senine
A licărit o blîndă stea,
În noaptea visurilor mele
Cînd răsărisi, iubita mea.

În nesfîrsirile albastre
O stea chimerică lucise,
Cînd pe cărările vietei
Am împletit atîtea vise.

Brăzdînd o dungă de lumină
În negura de veci pieri
O stea aprinsă de-n departe,
Cînd trista dragoste-mi muri”
(Ideal, vol. cit.,p. 10)

Otilia, de pildă, a fost o fată frumoasă, ale cărei farmece nu au lăsat insensibil pe timidul adolescent. Arzătoarea lui dorintă se exprimă însă nu într-un bine strunit discurs construit după toate regulile retoricii, ci într-un torent de interjectii care inundă pagina, dovedind parcă, a cîta oară?, inutilitatea limbajului articulat în comunicarea amoroasă. Dar, vai! În loc să cunoască betia absolutului si să vestească durerea de a exista cu intensitatea de nesuportat a tipătului expresionist, cuceritorul de inimi scoate doar un clorotic ohtat, asezonat din belsug cu reflectii de superbă fatuitate:
„Oh, vin de mine mai aproape, stăpîna visurilor mele: acusi răsare de pe codru luna, cu al ei norod de veacuri! Oh, vin să văd sub tremurînde si blîndele tale pleoape ce-aproape stelele scînteie! etc.” (Otiliei).
Natura refuză să se comporte întruna ca o cutie de rezonantă, ceea ce nu distruge iluzia blîndei comuniuni, hrănită de lumina selenară:
„Si iar am adormit cu nădejdea că mă voi afunda în lumea-mi de frumuseti visată. Luna-n cer mergea la asfintit, urmînd vecinica-i cărare iar inema-mi muri” (Vis).
Să nu insistăm fără rost! Din textele acestea care vorbesc, toate, despre amoruri pierdute, trădare, suferintă si moarte, se poate scoate un foarte expresiv repertoriu pentru uzul celor cu sentimente puternice si precare posibilităti de verbalizare. Absorbit pînă la extaz de obiectul adoratiei sale, în loc să observe lumea si să o exprime direct, fără poticneli penibile, versificatorul recurge la enunturi gata făcute. Ocazionale, scoase adică dintr-o împrejurare existentială bine determinată (cel puitin asa mărturiseste autorul), compunerile acestea nu păstrează deloc legătura cu detaliul concret de viată, cu particularitatea unei emotii, cu vibratia unui gînd. Cel ce le-a scris nu are cum să fie o persoană anume. Autorul Adelei, cu atît mai putin.
În fapt, nu despre iubirile de tinerete ale lui Ibrăileanu mărturisesc „poemele” acestea, ci despre limbajul de lemn al amorului din vremea respectivă. Departe de a fi un document personal, ele au pregnanta vorbelor scrise cu cărbunele în locurile publice sau scrijelite cu cutitul în scoartă. sînt anonime, impersonale, si trădează o slăbiciune foarte omenească, aceea de a împodobi cu zorzoane rimate circumstantele unei existente fără contur, ca neantul. 
Din aceiasi ani au rămas si cîteva pagini de reflectii, mai putin rizibile, nu însă pînă într-atît încît să putem vorbi despre originalitate. Genul însusi nu se pretează la comic în aceeasi măsură ca productiile versificate. Pasiunea pură pentru idee, eliberată de obsesia autoscopiei, compensează din plin lipsa experientei si precaritatea culturii. De aceea, Ibrăileanu se arată mai îngăduitor cu notatiile acestea lapidare, în oglinda cărora nu îi mai este jenă să se recunoască: „Cugetările erau relative la Dumnezeu, la materie, la spirit, la socialism, la amor, la prietenie etc. De obicei descopeream America, căci spuneam lucruri spuse de mult de altii, dar eu le spuneam de la mine, nu le cetisem încă aiurea – si acesta e un merit oarecare. Era în aceste cugetări pătrundere si logică. Pentru 18 ani însemnau ceva. Mai mult, erau un semn de o viitoare activitate intelectuală foarte (sic!) remarcabilă, care nu s-a realizat cum trebuia. În scurt, dădeam semne că voi fi ceva mai mult decît am fost. Ceea ce era interesant în toate aceste cugetări tineresti era îndrăzneala, lipsa de prejudecată, ruperea cu toate ideile căpătate din educatie si, mai ales, dovada unui spirit inventiv, creator de idei” (Amintiri..., Op. 6, p. 257) 
După cum condamnase, excesiv, „poeziile”, criticul supralicitează acum, compensatoriu, „cugetările”. Esuînd în exprimarea propriilor sentimente, tînărul Ibrăileanu încearcă să se salveze printr-o severă asceză. Renuntarea treptată, fuga terapeutică de sine reflectă ambitia depăsirii stupidului egoism si a vointei oarbe de a trăi. Aspiratia autodepăsirii solicită, totodată, atenta supraveghere a discursului, luciditatea ce tine în frîu betia de cuvinte si sentimente. Prea generale pentru a nu aminti uscăciunea formulelor de manual, însemnările acestea lapidare din adolescentă presimt ideea, o adulmecă, fără a reusi să o prindă, percutant, în cîteva vorbe bine găsite. Scurtimea nu e neapărat garantia concentrării. Pentru că reflectia, nici ea, nu spune mare lucru, dar, dincolo de expresie, se simte intensa frămîntare a spiritului, torturat de tensiunea proceselor cogitatiunii.
Insistenta cu care revine Ibrăileanu dintru început asupra cîtorva teme de reflectie predilecte personalizează întrucîtva discursul, prefigurînd obsesiile fundamentale ale întregii sale creatii. Frapantă este observatia privind rolul imaginatiei în amor: „Amor adevărat e acela care ia parte si imaginatia si inema. Amorul lipsit de una dintre aceste două părti e o stare bolnavă a individului.”, „Ceea ce se numeste imaginatie în amor e partea estetică a acestuia. Ceea ce se zice inemă a epartea lui senzuală”. În astfel de disocieri cu schepsis doctorul Codrescu va fi un neîntrecut maestru.
Lipsit cu totul de experientă, junele gînditor face elogiul matrimoniului din iubire, îmbinînd într-un mod care-l va caracteriza mereu reflectia morală cu observatia rece, microscopică, a omului de stiintă atent la procesele de transformare a materiei vii. De pildă, selectia naturală e pusă foarte original în legătură nu doar cu evolutia speciei, dar si cu edificarea treptată a unui ideal etic de factură eudemonistă, avînd la bază iubirea: „după mai multe generatii, după ce s-ar înlătura cei noscuti prin atavism prosti sau urîti...am avea o specie frumoasă si inteligentă”. Combate apoi ideea instinctului poligamic al bărbatului, despre care vorbise Schopenhauer, arătînd rolul covîrsitor al constiintei care transformă omul într-o fiintă superioară,  capabilă să-si reprime barbarul impuls: „Chiar dacă în natura omului e de a căuta să schimbe femeia, totusi, această natură se poate cultiva”. Concluzia: „Dragostea e temelia neclintită pe care se poate clădi o căsnicie morală adevărată, fericită”.
Ibrăileanu se îndepărtează în felul acesta de pesimismul posteminescian de care sufereau contemporanii săi si spre care se simtea el însusi înclinat prin temperament. Împotriva propriei naturi melancolice, viitorul critic îsi fortifică acum vointa, în spirit nietzschean, dar nu în scopuri meschin egoiste, ci din dorinta de a servi un ideal.