PEREGRINUS

 

 

 

           Mihai Valentin Vladimirescu, O istorie a Bibliei ebraice, prefată: Adrian Schenker, Editura Polirom, Iasi, 2006, 220 p.

            Au fost si sînt încă dispute despre felul în care a apărut si s-a transmis textul Bibliei. Pe scurt, Mihai Valentin Vladimirescu ilustrează în această carte eforturile cercetătorilor din acest domeniu, care au arătat că Biblia înseamnă rezultatul muncii a mai multe generatii de a „transmite cît mai fidel cuvîntul revelat al lui Dumnezeu”. Autorul (cunoscător al limbilor latină, greacă, ebraică modernă si biblică) urmăreste ce s-a petrecut cu textul biblic din timpurile începuturilor, originile textului ebraic si diferenta dintre canonul ebraic si cel biblic crestin al Vechiului Testament, încercările de elucidare/ conturare a istoriei acestuia, diversele perioade pînă la „forma de maturitate din textul masoretic” (Adrian Schenker), manuscrisele textului biblic si principalele editii moderne ale Bibliei ebraice s.a.
Pentru a transmite toate acestea autorul si-a structurat cartea într-o sumă de capitole, cu detalieri si explicatii în subcapitole acolo unde a considerat că este cazul: 1. Originile textului biblic (de la Primele încercări, de conturare a unei istorii a textului biblic, Principalele teorii referitoare la originea textului biblic, apoi manuscrisele de la Qumran, aportul comunitătilor rabinice la „standardizarea” textului ebraic), 2. Scribii (scolile, activitătile lor, ordinea/ împărtirea în „cărti” a textului, limbile din Vechiul Testament, modificările textuale intentionate sau neintentionate), 3. Textul masoretic (cu precizările terminologice – ce înseamnă „masora”, vocalizarea masoretică – cu versiunile masoretilor orientali, respectiv „sistemul babilonian”,  occidentali – „palestinian”, tiberieni – „tiberian”, traditiile, accentele, principalele lucrări ale masoretilor), 4. Transmiterea textelor ebraice sub formă de manuscris, 5. Manuscrisele Vechiului Testament (de la Manuscrisele Ben Aser – Codex Aleppo, Codex Leningradensis, Cairensis s.a., Manuscrisele Ben Naftali, alte manuscrise, inclusiv din perioada precrestină si crestină timpurie), 6. Principalele editii ale Bibliei ebraice (de la primele – complutesiană, rabinică, poliglote de la Anvers, Paris, Londra, la cele moderne), 7. Pentateuhul samaritean (de la originea samaritenilor, tratată diferit chiar de ei, textul, editii si traduceri ale Pentateuhului samaritean s.a.).
O carte de pionierat, interesantă despre o temă de interes, „sinteză a istoriei textului Vechiului Testament” (Adrian Schenker), documentată si scrisă fluent, în pofida detaliilor lingvistice, teologice si istorice variate si numeroase.

Vasilian Dobos, Despărtire de Tom si Jerry, versuri, Editura OPERA MAGNA,  Iasi, 2009

            Poetul, pictorul si graficianul Vasilian Dobos a editat la Opera magna un volum interesant, într-o conditie grafică deosebită. Am putea să îl privim si ca un fel de „jurnal liric” (sub semnul dictonului „noblesse oblige” ori, poate, al unui moto din Nietzsche „Eu nu mai simt nimic ca voi…”) al unui poet ce voroveste despre o lume care vietuieste la „la hotel Existential”, un loc cu „vedere înspre terasa/ Cimitirul elefantilor”.
Este ca un balans între confesiune lirică, ludic si livresc (uneori cu iz parodic), în opt poeme/ secvente poetice: Bufoneriile numărului treisprezece, Despărtirea de Tom si Jerry, Daniil Harms surprinde pe Trista lady Off si ipostazele Îngerului Hits, Daniil Harms priveste Privighetoarea din hotelul „Existential” si Terasa Cimitirul Elefantilor”, Si Treacă Domnul această ascundere, Daniil Harms meditează parodic asupra poetilor panglicari Ancelin Roseti si Marian Constandache, Eu văd, tu vezi, El vede, ei nu văd, Străzi, bulevarde, cer. Totul pare si un tablou în culorile jazz-ului, o poartă prin care cititorul pătrunde printre gîndurile poetului (aflînd si că „nu adevărul este punctul forte al inimii”, „femeia nu este o ploaie simbolică”, si că el încă mai crede „că dragostea are fată de om” ori că putem să ne primim „oaspeti în inimă/ sau sub cizmă”, înainte de a răbufni iar –„Ptiu, afară din mine!”) ori pătrunzînd într-un amestec de gînd si real, în lumea unor personaje din lumea Iasului. De pildă în „lumea” din terasa „Boema” (aici „Cimitirul elefantilor” – care „se tot împlineste,/ Cu tabi­eturi religioase si aripi din Evanghelii”), prin care se perindă personaje, figuri ale lumii literelor/ culturii de pe oriunde si de aici, de la Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Paul Miron, Emil Iordache (care „dă tîrcoale/ purtînd în spate cîte un Nor./ Ieri intrase în spate cu norul Apetroaie,/ aburind. Este un fel al lui/ de a se deghiza”), Florin Buciuleac, „poetii panglicari” Ancelin Roseti si Marian Constandache, cu Daniel Corbu si Lucian Vasiliu ori Zarathustra, Nietzsche si Daniil Harms.
Daniil Harms meditează parodic asupra poetilor panglicari Ancelin Roseti si Marian Constandache este ca un fel de joacă, o piesă într-un limbaj sprintar, plin de umor, un joc în care autorul „poartă” două personaje prin lumea literar/ culturală bîrlădeană si ieseană.
O lectură interesantă. Un volum ca… „o fereastră în care se tot izbeste o Privighetoare/ zidită de gînduri” (poate „cu abecedarul dragostei elective”) sau ca „un poem de purpură”.

Valentin Talpalaru, Ultimul vorbitor de umbră, poezii, coperta: Vasilian Dobos, Editura Opera Magna, Iasi, 2009, 104 p

            Un nou volum de versuri al lui Valentin Talpalaru, poet interesant al urbei noastre, în care autorul merge (preponderent dar nu exclusiv) pe „linia” pe care si-a obisnuit cititorii – a versurilor cu rimă. Nu este neapărat în căutarea unor forme fixe de poezie, tip rondel ori sonet, de pildă, cît a acelei muzicalităti pe care rima si ritmul le pot oferi. Acest mod de a scrie îl favorizează, din cîte se vede, pe autor, care, neconstrîns de „rigiditatea” formei, alege o gamă de subiecte de la pastel la „epistole ratate” ori „cronică de război”, de la descriere la „ghid de plictis” s.a. Si, ar mai fi de adăugat, apetenta pentru metaforă, pentru „joaca de-a cuvintele” (care uneori cad „ca niste popice peste tăcere”), care năzuieste figuri de stil ca: „vele din gene de femeie”, „stoluri de zile migratoare”, ori accente livresti („pasărea tineretii” – poate cu trimitere la Tennessee Williams). Sau paradoxuri de tipul „înec de sărbătoare”, „linistea scheaună”, „trag timpul de mînecă”, „dioptriile îngerilor” „Sînt pisica neagră care îmi tai calea” s.a..
            Într-o scriitură uneori frizînd tehnicile dadaismului, alteori parcă atins de aripa introspectiei lirice, uneori vag oniric, pendulînd între melancolic si jucăus, sobru si sprintar, sugestii/ miezuri răsădite în expresii ori titluri sau pur si simplu cuvinte însiruite pentru muzicalitatea lor, am putea spune că poezia lui Valentin Talpalaru este caracterizată si de variabilitate, de pluralitatea discursului. Si, poate, de o perpetuă tristete (în presupuse, insidioase ori evidente tonuri de gri), „camuflată” adesea în joaca aceea a metaforelor, în haină ludică ori „ascunsă” de „butaforia” versurilor voit/ fortat vesele ori ironice/ autoironice.
            Încheiem cu strofa cu care pune punct (poate ca un regizor care trage cortina după replica prin care protagonistul are sarcina să caracterizeze „spectacolul” care abia ce s-a terminat) volumului său: „Si-aceeasi sete de secunde-mi scapă. Vai,/ a cîta oară umilit de nimeni mă întorc!/ Si iar/ îmi peticesc cu brumă cerul gurii de pe care/ am ras cuvintele si-apoi am dat cu var”.

Ionut Caragea, Literatura virtuală si Curentul Generatiei Google. Dialog la masa www, Editura Fides, Iasi, 2009, 88 p.

            „Fie că vrem, fie că nu, Internetul ne marchează existenta. Aparitia acestui nou mijloc de comunicare a revolutionat modul de gîndire si  manifestare al scriitorului contemporan. Însă, dacă pentru unii dintre noi Internetul înseamnă mersul firesc al evolutiei, pentru altii reprezintă o adevărată cutie a Pandorei”, scrie Ionut Caragea în introducerea unei cărti apărute la editura ieseană Fides. El, împreună cu „partenerii” săi (Alexandru Florin Tene, Ileana Floran, Gabriel Mirea, Laurentiu Bădicioiu, Maria Popescu Butucea,  Angela Furtună, Petre Fluierasu, Radu Botis, George L. Nimigeanu, Mircea Gheorghe, Marius Chelaru, Petra Vlah) propun un interesant „dialog la masa www”, pornind de la următoarele întrebări: Credeti că asistăm odată cu aparitia internetului si la o nouă miscare literară mondială?, Tinînd cont că Google este cel mai folosit motor de căutare pe internet, cum l-ati aprecia  ca spatiu global de evolutie a literaturii moderne din 1998 si pînă în prezent?, Ce părere aveti despre convietuirea internet-carte, în conditiile în care Google facilitează accesul la orice autor si orice operă literară?,  Poate fi considerat internetul unul dintre factorii importanti spre trecerea la universul Cyber-poetry?, Se poate spune că odată cu aparitia internetului, zilele postmodernismului sînt pe sfîrsite?, Este internetul un nou instrument de introspectie, oglinda în care se priveste umanitatea?, Poate avea internetul conotatii transcendentale? Poate fi o religie?, Putem să ne nastem pe internet? Să trăim, să iubim, să murim?, Credeti că se poate vorbi de un nou curent literar intitulat Curentul Generatiei Google?
Un „dialog” incitant si puncte de vedere care arată si viziunile diverse despre ce înseamnă azi în ochii nostri internetul.

Valentin Ciucă, O familie de artisti: Ecaterina si Ion Petrovici, Editura ART  XXI, 2008, 196 p.

            Valentin Ciucă a publicat la editura ieseană ART XXI o carte – album de artă, editată în conditii grafice deosebite, despre o familie de artisti – Ecaterina si Ion Petrovici. Cei doi sînt nume cunoscute pe plan national si international, tinînd de spatiul artelor iesene, format „sub autoritatea vechilor maestri, formati îndeosebi la München” (Valentin Ciucă).
După un preambul intitulat Artele grafice iesene între traditie si modernitate, în care criticul iesean creionează o schită a începuturilor si evolutiei scolii de artă iesene moderne, cu elemente definitorii, personaje, tehnici, directii, strategii si activităti remarcabile, mediu în care s-au format si cei doi, Ecaterina si Ion Petrovici, cartea cuprinde sectiunile: Ecaterina Pop Petrovici. Vocatie si reputatie, Semne ale timpului cu reproducerile după creatii ale artistei, semne ale creatiei, Ion Petrovici. Rigoare si sentiment  – în final, cu reproduceri după creatii ale artistului, Album de familie.
O carte pe care cei doi cunoscuti artisti, de acum plecati dintre noi, o binemerită, despre viata, despre activitatea lor, mediul în care s-au format, cu evocări, precizări terminologice si legate de istoria artelor, cu zeci de pagini de reproduceri de tinută din punct de vedere tipografic, majoritatea după opere din colectia preot dr. Vasile Ungureanu.

V.D. Vasiliu, Biserici ortodoxe din Iasi, Editura Fundatiei Culturale Poezia, Iasi, 2008. 200 p.

            „În raport cu numărul locuintelor si al poporatiei sale, Iasul, din vremurile cele mai vechi si pînă astăzi, a avut un număr impunător de biserici ortodoxe” – scria N.A. Bogdan. Este unul dintre moto-urile sub semnul căreia îsi asează cartea V.D. Vasiliu. Precizînd, în Cuvînt către cititori, că această carte „nu are pretentia de a fi o monografie”, ci doar „o simplă călăuză pentru cel care poposeste la Iasi, ca simplu vizitator”, autorul o structurează astfel: A. Ansamblul Mitropolitan (1. Catedrala mitropolitană, 2. Mitropolia veche – Biserica Sf. Gheorghe), B. Biserici si mănăstiri (în care, în ordine alfabetică, sînt pagini despre 52 de biserici, începînd cu Biserica Albă – despre care se spune că a fost construită pe locul alteia, care exista acolo înainte de 1682 – si încheind cu Biserica Zlataust). C. Locasuri de închinăciune pentru uz restrîns (de la paraclisul „Duminica Tuturor Sfintilor”, din Palatul mitropolitan, destinat uzului Înaltului Prelat, la capelele din incintele spitalelor iesene, unitătilor militare ori vechilor scoli). D. Locasuri fără istorie (despre treisprezece dintre bisericile ridicate după 1989), E. Biserici ortodoxe surori (Biserica armeană, Biserica ortodoxă de limbă greacă,  Biserica lipovenească, Biserica ortodoxă „pe stil vechi”), F. Biserici dispărute („ctitorii care nu au lăsat nici o urmă, existenta lor fiind păstrată doar în documente sau legende – Biserica de la Curte, Biserica Mănăstirii Dancu,  Biserica Mănăstirii „Sfîntul Ilie”, Biserica „Sfîntul Nicolae cel Sărac” –cam pe locurile unde este acum Casa Tineretului si Studentilor, Biserica Răzoaei, Biserica Mănăstirii „Sfînta Vineri”, Biserica Sfintii Voievozi – Rufeni).
            O carte perfectibilă, cum spune autorul în final, dar interesantă, adăugăm, bine venită pentru oricine vrea să cunoască mai bine acest oras „al bisericilor” (Nicolae Gane), în care locuieste sau pe care îl vizitează.
           
Doru Maximovici, Dublu portret, versuri, cuvînt înainte (Doru Maximovici si picto-poezia) de Valentin Ciucă, coperta si reproducerile din interior sînt semnate de autor, Editura Fundatiei Culturale Poezia, Iasi, 2009, 150 p

            Un „dublu portret” în versuri si imagini (pe care Valentin Ciucă le numeste „picto-poezie”), semnat de Doru Maximovici, într-o realizare grafică deosebită, a apărut la Editura Fundatiei Poezia la finele anului trecut.
„Ne nastem cu instinctul fericirii”, într-o lume în care „modestele înzestrări/ ale sperantei/ plătesc tributul nasterii/ plătesc tributul mortii/ si al altor sărbători/ ale intereselor”, scrie Doru Maximovici. Plasîndu-se cumva după un vechi modelul asiatic (dar numai din acest punct de vedere), conform căruia te poti situa în afara lumii privindu-te si pe tine ca parte a ei, autorul stie că pînă si cei „care/ se cred nemuritori/ sînt „răstigniti/ pe crucea închipuirii”. Îmbrăcat, cumva între bine si rău, între noapte si zi, între timp si moarte, cu haina sa „de răgaz/ armură a timpului rămas”, care îl scunde de „ochii nelinistii”, cînd „cerul îsi adună norii”, caută răspunsuri între faldurile de întelesuri ale cuvîntului, năzuind metafore interesante si din punct de vedere al proiectării imagistice. De altfel, una dintre trăsăturile scriiturii lui Doru Maximovici este balansul între cuvînt si imagine, între metafora-cuvînt pe care autorul a creat-o parcă în ideea de a năzui, aidoma unui penel, imagini uneori contrastante – „răsăritul întunericului”, „stergîndu-mi inelarul/ cu o gură de sarpe”, „grădina evadării/ fumegînd a libertate”, „tainele adolescentei/ deghizate în sfere albastre”, „nectarul memoriei/ hrăneste/ aura trupului tău” s.a.
Si, cealaltă haină pe care autorul o îmbracă, a culorii/ picturalului merită zăbovit asupra ei. Poemele sînt însotite/ oglindite în „picturi-poematice”. Toate purtînd pe umeri o tensiune, o apăsare a clipei pe care culoarea si poezia, completîndu-se, par a le fixa, a le păstra între materie si vers, între gînd si simbol. Si aici, contrastul/ oglindirea/ punerea în opozitie este una dintre constante. Iar trăsăturile calde, cu nuante tonice, „îndulcesc” dominantele puternice, contrastele, imaginea uneori frustă. Autorul a creat, probabil, această carte si cu gîndul ca uneltele lingvistice si cele coloristice să se completeze, să se sprijine reciproc, oferind oglindirea imaginii interioritătii, care pare că este în măsură egală cu fata spre sine ori spre în afară.
Pe scurt, o carte de „picto-poezie” despre o lume a culorii, cuvîntului si gîndului.