Imaginarul românesc de frontieră (I)


       
       

                                   
                                                                                      Daniela PETROSEL

      

        Sensibile si la mutatiile peisajului politic în care se integrează, teoriile critice manifestă o uimitoare adaptabilitate, reconsiderînd textele literare în functie de seturi de parametri reactualizati în mod constant. O modalitate relativ nouă de a regîndi critic textul literar este geocritica, abordare interdisciplinară care se eliberează de cliseul mimetismului artistic spre a aduce în prim plan dimensiunea fondatoarea pentru referent a reprezentării. Accentul pus pe cartografia literară nu este nou în studiile literare; si e suficient să ne gîndim la cronotopul lui Mihail Bahtin, la studiile lui Bachelard legate de poetica spatiului, sau la mai recentele – dar si mai provocatoare prin deschiderea conceptuală – heterotopii ale lui Foucault, sau la geofilosofia  lui Gilles Deleuze (si Guattari). În spatiul românesc, cercetătorul care si-a delimitat cel mai bine un astfel de teritoriu este Mircea Muthu, cu studiile legate de balcanism. În acest cîmp de idei, gîndirea geocritică, al cărei teoretician recunoscut este Bertrand Westphal, mai ales în La Géocritique: Réel, fiction, espace, combină mai multe discipline: antropologie, istorie, geografie, sociologie, arhitectură si lista poate continua în functie de fiecare practician. Influentele teoriilor postcolonialiste (ca să le numim doar pe acestea) permit geocriticii să chestioneze legitimitatea reprezentării si să demonteze mecanismele care o alimentează. Născută din subrezenia reprezentării – asupra căreia au insistat poststructuralistii – tensionata relatie dintre aceasta din urmă si realitate (ea însăsi generînd multe semne de întrebare) nu mai poate fi redusă la o comodă oglindire. Iar tensiunile nu se simt doar în raportul dintre, să zicem, geografie si literatură, ci si dintre literatură si istorie, în general dintre discursul artistic si cel stiintific. Despre acest stiintific înselător vorbeste si Hayden White, atunci cînd demonstrează fictionalitatea istoriei; căci, analizată cu instrumentele criticii literare, istoria îsi etalează metaforele si metonimiile, ca orice altă fictiune.
            De la astfel de premise teoretice pleacă si cartea Romanitei Constantinescu, Pasi pe granită. Studii despre imaginarul românesc al frontierei (Editura Polirom, 2009). Lector doctor la Facultatea de Litere a Universitătii Bucuresti, unde predă teoria literaturii si studii culturale, cu numeroase stagii de predare si cercetare la universităti din Freiburg, Köln, Viena si Heidelberg, autoarea a mai coordonat si volumul Identitate de frontieră în Europa lărgită. Perspective comparate (Polirom, 2008). Intentia actualului studiu nu este de a prezenta teoretic o nouă metodă de lucru; ci, dimpotrivă, aceasta este îmbrătisată firesc, de vreme ce în spatiul public românesc abundă discursurile legate de ,,factorul teritorial al identitătii” sau de ,,brandul de tară”. Scurta introducere se axează pe diferentele dintre geocritică si imagologie, ultima fiind interesată doar de specificul reprezentării, pe dinamica raportului dintre realitate si reprezentare si pe modul în care acesta este exploatat de geocritică: ,,...geocritica se întoarce asupra referentului reprezentat, interesîndu-se atît de maleabilitatea lui, cît si de rezistenta lui la reprezentare, adică de urmările reprezentării, de confuzia realitate-reprezentare, de modificările aduse lumii si perceptiilor ulterioare asupra ei, ca si ale tuturor reprezentărilor viitoare”. Astfel teoretizată, această abordare va fi pusă la lucru pe o zonă fascinantă, frontiera, cu necesara precizare că ,,imaginarul frontierei nu este mai putin important decît istoria frontierei”. Aceste două elemente se vor oglindi reciproc, favorizînd mobilitatea (nu doar caracterul infinit) al perspectivei. Construct mental, foarte îndepărtat uneori de delimitările exterioare, legale, istorice, frontiera însumează reprezentări interioare, ea ,,este brăzdată asiduu de gîndurile oamenilor, de dorintele lor, de proiectiile si reprezentările lor”. Spatiu de suprapunere a reprezentărilor, de cumulare a asteptărilor (frustrărilor) individuale, nationale sau regionale, frontiera pare a fi teritoriul propice pentru a citi schimbările de paradigmă (artistică, politică, socială, etnică) si efectele acestora. De aceea este necesară o lectură în palimpsest, după cum ne propune si autoarea.
            Cartea are două părti consistente, Pitorescul frontierei de sud si Pitoresc si exotic: frontiera răsăriteană, urmate de un În loc de concluzii. Note la teoria iseriană a raporturilor dintre fictiune si imaginar. Fără a dezvolta programat teorii legate de specificul pitorescului, studiul gravitează în jurul acestui concept, sau mai bine spus se mută de la un pol al pitorescului la altul. Tipurile de pitoresc identificat, contemplativ, dramatic, colonial etc., maschează si o altă intentie a acestui volum: definirea alteritătii pe/ de frontieră. Căci ,,frontiera” nu este sinonimă cu ,,marginea”, iar ,,asumarea unei identităti de frontieră presupune tocmai disponibilitatea de a rămîne pe granită, pe linia de conflict...”. Nu depăsitul conflict dintre centru si periferie interesează, ci vastele retele ce se întind pe granita dintre periferie si lumea din afară.
Primul capitol scoate din apele memoriei colective si personale amintirea unor spatii mitizate, Balcic, Ada-Kaleh, Cavarna. Acestea sînt reconstruite din fragmente literare, din picturi si fotografii de epocă, din date statistice sau din periodicele vremii. Volumul frapează prin calitatea si cantitatea documentelor oferite, prin neasteptata îmbinare a surselor – de exemplu, o strofă dintr-o poezie este urmată de datele unui recensămînt – si poate în primul rînd prin capacitatea de a controla acest suvoi informational. Si chiar dacă uneori se simte dificultatea canalizării torentului documentar spre albia temei, rămîne imaginea unei constructii simultan fluidă si solidă. Salturile interdisciplinare sînt dublate de cele temporale, de aici surprizele constante ale demonstratiei. Dar este oare o demonstratie? Căci nu faptele/argumentele se supun unei logici externe, ci există o permanentă întrepătrundere. Chiar si cele mai serioase documente par, în firul demonstratiei, fascinante scenarii fictionale si, viceversa, fragmente recunoscute de literatură capătă aerul unor texte anestetice. Se prea poate ca o astfel de abordare să nu fie pe gustul unei părti (adeptii estetismului) a criticii românesti; si eu m-am crispat nitel cînd am citit un paragraf din textul lui Galaction, Papucii lui Mahmud, despre primirea făcută provinciei Dobrogea. De fapt, valoarea artistică îndoielnică a unor texte sau ignorarea preceptelor naratologiei aproape nu contează, de vreme ce toate sînt deturnate spre a fi ingrediente ale imaginarul de frontieră.
            Răsfătat prin multitudinea de documente care-l descriu este faimosul Balcic, ,,o lume deschisă într-o lume închisă”. În plan literar, genuri si autori diferiti redau spectacolul pitoresc al acestui spatiu. Versurile si corespondenta lui Ion Pillat, romanul Maica Domnului de la Mare, scris de Emanoil Bucuta, Ioana lui Anton Holban, Pînza de păianjen, romanul Cellei Serghi, însemnările lui Mihail Sebastian sau jurnalul lui Jeni Acterian, reportajele lui Geo Bogza sau Ion Călugăru etc. surprind peisaje si sentimente, atmosferă si lume mondenă, idiosincrazii si jocuri politice. Textele preiau, problematizează, resping stereotipiile etnice si religioase, conservă mentalităti si nume sau, dimpotrivă, le distrug printr-o reciclare nefericită, oscilînd între pitorescul contemplativ, fundamentat pe experienta diferentei, si cel dramatic, tradus si printr-o ,,sociabilizare a diferentei”. Balcismul sau balcicomania contaminează mai toată elita românească interbelică, astfel încît, indirect, prezentul volum scrie si o istorie, din culise, a acelei perioade: grupări si prietenii, aranjamente financiare si maritale, locuinte de vacantă, regale sau construite de femeile emancipate ale timpului, neasteptate modalităti de petrecere a timpului liber. Dar, după cum sîntem avertizati, ,,între reprezentarea picturală si cea literară a Balcicului există o concurentă acerbă”. Pitorescul uitatului port este extras printr-o detaliată analiză a imaginarului pictural. Datorită modului în care problematizează si chiar refuză reprezentarea, două tablouri atrag atentia autoarei: Cafeneaua lui Ismail, de Stefan Dimitrescu si Balcic – vedere cu cadînă de Gheorghe Sîrbu. Evitînd cele două capcane ale pitorescului, neutralizarea diferentelor (poza) si neutralizarea prin diferentă (singularizarea), acesti doi pictori surprind ,,raportul delicat în cultura locului dintre expunere si intimitate”. Evident că, în acest joc al reprezentărilor, selectia si clasificarea reprezentărilor textuale sau picturale sînt făcute spre a se potrivi reprezentării (auctoriale) cadru, care este esential subiectivă. Dacă epoca de glorie a paradisiacului Balcic este redată printr-o varietate de surse documentare, decăderea acestuia este rememorată în două registre: cel istoric, schimbul obligatoriu de populatii, conditiile strămutării, si unul profund nostalgic, format din însemnări pline de durere, cum sînt cele ale Corneliei Pillat. Spatiu refuzat, Balcicul îsi bîntuie admiratorii de altădată sau de astăzi: unii îl visează, altii îl reteritorializează, altii îl reconstruiesc din fragmente si îl fixează pe pînzele memoriei.  
            De vreme ce nici frontierele nu stau sub semnul unui continuum uniformizant, existînd un pitoresc al sudului si unul al răsăritului, vom decoda ulterior imaginarul granitei răsăritene si, implicit, reprezentarea acestui imaginar în volumul Romanitei Constantinescu.