MIRCEA ELIADE SI LEGIUNEA

 

 

                                                                                    Daniela Petrosel


 
             
Marile personalităti ale literaturii interbelice continuă să fascineze cercetătorii literari, fie si numai pentru că au fost prea multă vreme subiecte tabu. Supusi unor recitiri lucide, adesea tendentioase, putini sînt autorii acelei perioade cărora nu li se pun în cîrcă vini politice reale sau imaginare. Un astfel de autor, tălmăcit si răstălmăcit de cărtile criticii postrevolutionare este Mircea Eliade. Cu scopul declarat chiar din titlu, de a atinge delicata chestiune a relatiei lui Mircea Eliade cu miscarea legionară, cartea Mihaelei Gligor, Anii tulburi: 1932-1938 (EuroPress Group, 2007), este o incursiune în trecutul politic (si nu numai) al cunoscutului istoric al religiilor. Cercetătoare în cadrul Filialei Cluj-Napoca a Academiei Române, autoarea a manifestat un interes constat în analiza textelor acestui autor, implicîndu-se în diferite proiecte nationale si internationale axate pe figura originalului gînditor.
Puternic ancorat în cercetarea obiectivă si minutioasă a majoritătii documentelor ce tratează această chestiune, tangential sau avînd-o drept temă centrală, prezentul volum îsi propune să scoată la iveală, acolo unde există, adevărurile incomode. Demersul nu suferă de teama posibilelor acuze de demitizare, căci puterea documentelor este invocată la tot pasul si consolidează statutul stiintific al lucrării. Structurîndu-si logic volumul, autoarea este extrem de grijulie cu fixarea obiectivelor cărtii, numind cu acribie aspectele pe care nu intentionează să le trateze; ghicim în această atitudine, pe de o parte, precautiile pe care fiecare cercetător simte nevoia să si le ia, pus fiind în fata unor probleme asa spinoase – cum sînt în acest caz chestiunea evreiască si extremismul lui Mircea Eliade. Pe de altă parte, simpla apropiere timid exegetică de colosul operei lui Eliade determină instantaneu o miscare de retragere si de regrupare prin selectarea aspectelor urmărite. Însă aceste excesive precautii o determină pe autoare să fie extrem de retinută în interpretarea faptelor; ea nici nu-si propune acest lucru, intentia fiind explicită: „Nu avem în vedere trasarea unei concluzii ferme si finale, ci intentionăm să punem fată în fată acele texte, ale lui Eliade si ale ideologilor Legiunii, care operează cu un limbaj comun”. Evident că, oricît am încerca să fim de temperati, formularea unor concluzii este inevitabilă. Dar tocmai această raportare consecventă si onestă la documente permite înregistrarea unor opinii pe cît posibil apropiate de adevărul faptic si ideatic. De aceea, autoarea optează pentru un bogat inventar de studii exegetice, românesti si străine. Frecvent invocată este lucrarea lui Mac Linscott Ricketts, Rădăcinile românesti ale lui Mircea Eliade, poate datorită perspective exterioare, neîmbibate de nationalism protector, la fel cum, pentru a demonstra absenta antisemitismului în scrierile lui Eliade, autoarea se sprijină pe concluziile unor autori evrei, ca Norman Manea sau Douglas Allen.
Raportarea lui Eliade la Miscarea Legionară este precedată de o succintă prezentare a resorturilor lumii culturale si politice românesti care au determinat aparitia nationalismului furibund de început si mijloc de secol XX. Într-un fel motivat de presiunile externe ce se făceau asupra guvernelor României de a modifica articolul din Constitutie ce ar fi permis înregistrarea cetătenilor de origine evreiască, discursul antisemit prinde destul de bine la pătura intelectualilor români, mai ales în rîndul celor cu veleităti politice. De aceea, si concluzia autoarei: „antisemitismul trebuie tratat ca parte integrantă a întregii istorii interbelice a României”. Generate si întretinute de un anumit climat, ideile xenofobe si antisemite, în unele cazuri discret si periferic exprimate, ale lui M. Kogălniceanu, Vasile Conta, Ioan Slavici, Nicolae Iorga sau Octavian Goga sînt dublate de declaratiile bătăioase ale oamenilor politici, pentru care, nimic nou, discursul politic urmărea adunarea de capital electoral. Urmărirea destinului lui Eliade implică atingerea unor problematici înrudite, evolutia Miscării Legionare, înfiintarea asociatiei Citerion, scandalul din 1934, legat de aparitia romanului lui Mihail Sebastian De două mii de ani si a prefetei ce-l însotea, semnate de Nae Ionescu etc. În legătură cu autorul Stelei fără nume, mi se pare binevenită introducerea în prezentul studiu critic a unor fragmente din Jurnalul acestuia, care oferă o altă imagine asupra faptelor si articolelor lui Eliade. Căci mai mult decît explicatiile ulterioare ale criticilor, interesează si modul în care erau percepute în epocă optiunile si actiunile lui Eliade. Iar dincolo de atacurile virulente din presă ale adversarilor, părerile unui prieten, direct interesat de evolutia gîndirii unui camarad, nu pot decît să multiplice fericit perspectivele. În acelasi context, al explicării fascinatiei generate de dezideratele spirituale ale extremei drepte, am putea include si părerea autorului Dimensiunii românesti a existentei. Căci, animat de dorinta de a sintetiza miscările ideologice ale contemporanilor, Mircea Vulcănescu scrie, în 1934, studiul intitulat Spiritualitate. Distingînd trei mari categorii, în functie de acceptiunile – culturale, duhovnicesti sau ale definirii interioritătii – pe care adeptii le dau termenului de spiritualitate, autorul îl include pe Eliade în a treia categorie. El apare alături de Emil Cioran, Eugen Ionescu si multi altii, iar ce-i uneste este sensul căutării unei noi spiritualităti, dar una care mizează pe atributele interioritătii. Iar abordarea lui Vulcănescu precede ceea ce exegetii lui Eliade au remarcat ulterior în legătură cu optiunile spiritual-politice ale istoricului religiilor.
Aderarea unor intelectuali marcanti la Miscare se explică cel mai adesea prin dorinta acestora de a găsi o cale de regenerare spirituală si mai putin prin necesitatea asumării unei ideologii politice. De altfel, multi dintre încriminatii interbelici nu au fost membrii activi ai Gărzii, ci au sustinut-o prin articole si aderări publice. Se prea poate însă ca tocmai acest tip de popularizare să fi fost mai util Legiunii decît simpla implicare efectivă. Mai ales că, în cazul lui Eliade, implicare efectivă există, fie si numai prin participarea la campania electorală din 1937. Mai mult decît manifestare a unui fascicul de idei care contrazic, nuantează sau îmbrătisează doctrina Legiunii, această perioadă reprezintă pentru Eliade fundamentarea unor directii de cercetare pe care le va dezvolta tot restul vietii. Cursurile si seminariile pe care le tine la Universitatea din Bucuresti, ca asistent onorific al marelui profesor Nae Ionescu, au o tematică pe care o vom regăsi ulterior în marile tratate de istorie a religiilor.
Discursul ortodoxist si cultivarea vechilor traditii religioase populare au fost extrem de tentante pentru tinerii intelectuali idealisti. Eliade s-a recunoscut tocmai în acest filon al miscării, iar comentatorii lui (Ioan Petru Culianu, Sorin Alexandrescu etc.) sînt în unanimitate de acord că nu atît dimensiunea politică, cît cea religioasă l-a apropiat fatal aproape de Legiune. Viitorul istoric al religiilor nu putea sta departe de o grupare care proclama regenerarea spirituală si cultivarea virtutilor românismului. Acest din urmă concept, mai precis acceptiunile pe care el le primeste în articolele lui Eliade si în manifestele Legiunii, este prezentat de autoare într-un capitol cu o problematică delicată, dar centrală pentru această carte, Antisemitism si românism la Mircea Eliade. Concluziile autoarei converg spre ideea că Eliade nu întelege prin românism ceea ce îndeobste au înteles legionarii, adică „sovinism, antisemitism, politici de restrîngere a drepturilor minoritătilor, anticomunism si entuziasm pentru fascismul italian si national-socialismul german”; pentru el conotatiile termenului veneau din traditia scrierilor lui Kogălniceanu, Eminescu si Hasdeu, semnificînd o realitatea deasupra politicii. În acelasi timp, un autor îndeaproape preocupat de resorturile simbolice ale mortii nu putea ignora o grupare care teoretiza această problemă. Ideea mortii legionare, răspîndită prin textele manifeste si întărită prin mediatele cazuri Ion Mota si Vasile Marin, depăseste sfera idealistă a patriotismului si a cultului mortii si se încarcă de conotatiile negativ-ucigase ale echipelor mortii.
Remarcam anterior primatul documentelor în constituirea sensurilor acestei cărti, însă, în cele din urmă, tot de un joc al perspectivelor avem parte. Iar de acest lucru nu este în nici într-un fel vinovată autoarea. Dificultatea stabilirii cu exactitate a măsurii în care Eliade a fost legionar rezidă în relativitatea faptelor si a afirmatiilor, în nesfîrsita serie a conotatiilor unui termen si în semnele devenirii sensurilor sale. Altfel nu ne-am explica de ce un articol interbelic al lui Eliade este simultan atacat de contemporanii lui din cauza ideilor de stînga si valorificat de cercetătorii săi ca un manifest legionar. De fapt – si lucrul acesta e evident chiar si în această perioadă scurtă de timp, 1932-1938 –, modul în care Eliade însusi receptează fenomene si indivizi se modifică, înscriindu-se unei dinamici firesti. Delimitarea pe care o face între intelectuali si oameni politici nu-l împiedică ulterior să se implice, destul de activ, în politica extremei drepte. Iar afirmatiile lui Eliade din memorii păcătuiesc în felul în care orice rememorare o face, oferind/inventînd explicatii ulterioare; iar această privire retrospectivă se prea poate să ignore motivatiile faptelor trecute, nu din rea-credintă, ci dintr-o inerentă re-evaluare.