Daniela PETROSEL

    

           Dacă mai erau cumva îndoieli legate de capacitatea unui studiu monografic de a răspunde exigentelor publicului actual, specialist sau nu, cartea lui George Ardeleanu, N. Steinhardt si paradoxurile libertătii (Editura Humanitas, 2009), le distruge fără drept de apel. Iar celor care pledează, mai zgomotos sau mai în tăcere, de pe pozitia studiilor culturale sau nu, pentru modificarea substantială a studiilor literare, abandonînd, evident, desueta formă a monografiei, acest volum ar trebui să le reamintească o afirmatie, de un adevăr vădit, a lui Vladimir Streinu: ,,fiecare metodă valorează cît cel ce o practică, si nu mai mult”. Căci, la adăpostul atît de (înselător) conventional al vietii si operei, universitarul bucurestean dă viată (si încă ce viată!) unei personalităti complexe, curtate cu asiduitate de cercetători. Ce-i drept, cu greu am putea regăsi în acest volum ingredientele traditionale ale monografiei; sau, mai precis, acestea sînt prezente, dar foarte abil camuflate. Imaginea lui N. Steinhardt e convingător articulată si pentru că proiectul existential surprins nu e imobil, încremenit în constantă; în egală (chiar în mai mare) măsură atentia criticului este captată de ,,«fracturile» identitare ori spirituale, incongruentele, discontinuitătile...”
Intentia studiului, mărturisită de autor în Argument, este să pună în echilibru primul Steinhardt, preocupat de identitatea iudaică si de ideologiile politice ale timpului său, cu ultimul Steinhardt, monahul retras la Rohia. În vreme ce reprezentările noastre asupra acestui gînditor merg mai degrabă spre cea de-a doua imagine, George Ardeleanu refuză să străbată cărările bătătorite – la un moment dat afirmă: ,,se poate glosa la nesfîrsit pe tema experientei si «filosofiei» carcerale a lui Steinhardt”–, căutînd amănuntele insolite; totusi, acestea nu slujesc senzationalului gratuit, ci intră în configurarea unui amplu tablou identitar. În acelasi context, este respinsă în mod explicit o antiteză facilă între revoltatul interbelic Steinhardt si cucernicul monah din ultima parte a vietii. Căci Jurnalul fericirii nu este ultima etapă a acestui destin remarcabil, volumele de eseuri asumîndu-si acest merit, la fel cum multe dintre trăsăturile profilului interbelic, ludicul, revolta, pot fi recunoscute si în substanta Jurnalului fericirii. Articolelor interbelice le este aplicată o lectură atentă, prin raportare la marile concepte ale ideologiei liberale sau urmărindu-se glisarea de la conservatorism la liberalismul conservator. Iar mutatiile (sau constantele) gîndirii politice a lui N. Steinhardt sînt urmărite pînă la ultimul text ideologic, Despre agonia Europei. Doctrine, evenimente si personalităti politice sînt interogate, explicate si ironizate de un om pentru care istoria nu a fost decor, ci regizor.
Scheletul cărtii pare conventional, nelipsind relativizările jucăuse: Biografie, ideologii, metamorfoze spirituale, În cerc: 30 de ani în vizorul Securitătii, Cîteva teme steinhardtiene (si tot atîtea aproximări), În loc de încheiere: un posibil decalog al lui N. Steinhardt si Addenda. Aceasta din urmă contine o selectie de facsimiluri după documente variate, procese verbale de interogatoriu, procese verbale ale confiscării Jurnalului fericirii, note-raport asupra aceluiasi text, mandatul de arestare preventivă, note de urmărire a obiectivului etc. În această confruntare cu vrafurile de dosare, adevărate bolgii ale Infernului, aici găseste cercetătorul sfintenia lui N. Steinhardt; nu în scrierile sale, nu în duhovnicia vietii călugăresti, ci în darul de a-si păstra sufletul luminos în colcăiala delatiunilor si a pedepselor. Documentarea minutioasă se îmbină cu analiza comparativă, iar studiile de caz inserate sînt provocatoare atît ca premisă, cît si la nivelul principiilor de coagulare a demonstratiei. Trecînd în revistă acceptiunile libertătii, mai ales cum apar ele în capitolul Problema libertătii la N. Steinhardt si la F.M. Dostoievski, se observă că aceasta nu este doar atributul esential al subiectului cărtii; în egală măsură, ea descrie si statutul cercetătorului în raport cu imaginea îndelung plămădită a omului Steinhardt.
Citatul care revine obsesiv în corpul cărtii si care explică si titlul volumului este luat din Soren Kierkegaard: ,,Contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea”. Iar libertatea nu este doar centru proiectului existential al lui Steinhardt, ci, sinonimă cu dezinhibarea fiind, formează si originalitatea prezentei abordări critice. Căci, printre alte lecturi religios sau politic resentimentare, remarcabilă la acest volum este perspectiva relaxată a cercetătorului; nu este înversunarea căutării vinovatilor politici, turnători sau tortionari, nici abordarea rigidă, de pe pozitiile ortodoxismului sau ale iudaismului, a optiunii religioase. Iar această atitudine se simte cel mai bine în modul în care sînt procesate documentele Securitătii: ele sînt parcurse în căutarea unor unificatoare principii... narative si cinematografice. Autorul însusi chestionează (posibila) inadecvare a demersului său: ,,Ni s-ar putea obiecta tendinta frecventă de a «literaturiza» o experientă dramatică. Mărturisim că n-avem deocamdată la îndemînă altă strategie de a ne ridica din «prăfăria» unor documente îngrozitor de stereotipe si nici o altă formă de exorcizare a demonilor trecutului...”. Putem să ne îndepărtăm de sechelele trecutului ridiculizînd vinovatii. Ne asumăm riscul lipsei de respect în fata suferintei, dar si sansa eliberării de tenebre. Gravitatea informatiilor din procesele verbale este subminată de o tonică ironie a cercetătorului la adresa anonimilor securisti. Ampla retea epistolară internatională, Paris – Washington – Israel – Bruxelles – Londra – München etc., în care este angrenat Steinhardt, ,,provoacă frisoane ofiterilor de securitate”. De aceea, volumele dosarului, aproximativ 6000 de pagini, sînt reduse la o enormă masă textuală care poartă urmele ,,imaginarului bîntuit de spaime al ofiterilor de securitate”. Rezultă ,,un fel de Nouveau Roman în registru involuntar”, în care drama celui urmărit este dublată (si evident generată) de paranoia unui sistem care sfîrseste prin a fi comico-tragic. Din nou, am putea fi acuzati de insensibilitate crasă, dar această atitudine nerevansardă si relaxată în fata ororii se prea poate să se potrivească acestui scriitor plin de îngăduintă si cu un sănătos simt al umorului.
Există o nedisimulată plăcere a punerii în scenă a actului critic; de aceea, sectiunile capitolelor au titluri captivante, mizînd pe asocieri neasteptate: Viata monahală ca full time job, scoarte bucovinene pe canapeaua lui Freud, De ce nu s-a dus Steinhardt la Oxford sau Cum se confiscă un manuscris? Nu e morga gravă a cercetătorului cufundat în dosare, ci se regăseste ceva din spiritul năstrusnic al gîndirii lui Steinhardt. Aceeasi dezinvolută în abordarea materialului documentar sau literar se simte si în modul în care autorul acestui studiu re-ordonează secventele din Jurnalul fericirii spre a surprinde apropierea de crestinism. Problema convertirii este tratată pe larg, dar nu în dimensiunea ei religioasă, ci prin modificările proiectului identitar pe care le presupune. Autorul nu mizează pe analiza de text, dar, atunci cînd o face, cum se întîmplă în comentariul secventelor de Bughi Mambo Rag sau al scenei botezului, simbolistica intră în vaste scenarii interpretative; astfel, cunoscutele fragmente de dialoguri suprapuse devin ,,o formă de asumare (crestină si deopotrivă ludică) a polifoniei existentiale, a multiplicitătii sau plurivocitătii umane”.
Fidel intentiei de a demonstra complexitatea/complementaritatea formelor pe care le ia libertatea steinhardtiană, George Ardeleanu analizează minutios volumul În genul... tinerilor, precum si relatia specială dintre autorul volumului Cuvinte de credintă si Geo Bogza. Exercitiile parodico-pastisante ale lui Antisthius sintetizează preocupări si tipuri de scriitură ale contemporanilor, construind o altă perspectivă asupra prolificului an 1934. Fără o convingătoare valoare literară, textele sînt mai degrabă ilustrative pentru pozitionarea lucidă printre congeneri. Obsesiile tematice si stilistice ale autorilor sînt extrase cu precizie si reconvertite în cheie personală: nihilismului lui Cioran, autenticismului si exotismului lui Eliade, fascinatia generată de modelul cultural american în cazul lui Petru Comarnescu (autor al unor volume precum Homo americanus, Zgîrie-norii New York-ului sau America văzută de un tînăr de azi), cliseele prozei proletarizante sau doctrina instinctualitătii promovată de Ion I. Cantacuzino. De fapt, ca în cazul oricărei imitatii de tipul parodiei sau al pastisei, sentimentele fată de model sînt amestecate; după cum mărturiseste mult mai tîrziu, ,,a fost cartea mea un act de critică, dar înapoia criticii se aflau paradoxul si admiratia...”. Complicate sînt si relatiile lui Steinhardt cu opera lui Geo Bogza. De fapt, simpla asociere a celor două nume scoate la iveală prejudecătile noastre, latente sau nu. Desi intrase si Geo Bogza sub tirul parodic interbelic, Steinhardt îi dedică, în 1982, o carte de critică, cu un titlu poate cam prea explicit: Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandorii, Solemnitătii, Exuberantei si Patetismului. Mai mult chiar, cucernicul monah (fin cititor, totusi) este unul dintre cei mai constanti transmitători ai textelor din Poemul invectivă. O atitudine care se luminează, măcar partial, prin paradoxurile libertătii. Si pentru că traditionala Încheiere a volumului a fost înlocuită (cu acordul si spre satisfactia cititorilor, evident) cu un decalog al lui N. Steinhardt, retinem în final că perfectiunea e utopică si periculoasă, de aceea e preferabilă imperfectiunea, ,,singura cu putintă” în această lume.
Nu sînt multe cărtile în care documentarea se converteste în poveste, iar demersul critic, serios si aplicat, este însotit de o pasiune ce nu anulează distanta critică. Dar cartea lui George Ardeleanu, imperfectă, din fericire, reuseste să îndeplinească aceste conditii, atît spre multumirea specialistilor, avizi de informatii si perspective noi, cît si spre plăcerea lecturii unui cititor amator, sedus de uimitoarea poveste a libertătii/ eliberării unui om.