Daniela PETROSEL

    

            Cartea universitară are un destin neprielnic, silită să se limiteze, în cel mai fericit caz, la o circulatie între centrele universitare, fie ele unite sau nu în consortii. Exceptiile notabile le constituie numele deja consolidate, care sînt ele însele suficiente, dincolo de spatiul academic de provenientă. Din cauza acestui defectuos sistem de promovare, căci mai toate editurile universitare au darul de a fi provinciale, cărti valoroase nu ajung în prezentul nostru critic. Ele cunosc o istoricizare înainte de vreme, căci abia posteritatea le încadrează în circuitul normal al cărtilor. În acelasi timp, multe dintre ele sînt extrem de specializate, dense informational, adresate cercetătorilor orientati către un anumit domeniu.  
            O carte din această categorie este si Manifestul literar. Poetici ale avangardei în spatiul cultural romanic (Editura Universitătii „Transilvania”din Brasov), scrisă de Rodica Ilie. Studiul are o masivă miză teoretică; dincolo de manifestele avangardei în lumea romanică – o temă ea însăsi mai mult decît suficientă –, autoarea intră în detalierea mecanismelor culturale care, într-un fel, au produs aceste fenomene. Mai mult decît analiză de texte, prezentul studiu este o explicitare de contexte. Dealtfel, propunîndu-si să trateze manifestul, autoarea ne avertizează asupra acestei abordări rizomatice, „din unghiuri multiple, completînd abordarea din perspectiva poeticii si a retoricii cu teoria actelor de limbaj si a pragmaticii, cu teoria actiunii, a jocurilor, cu istoria culturală si de mentalităti”. Această abandonare a exclusivismului formelor estetice de suprafată constituie, de fapt, nota profund originală a actualului demers. Inventarierea detaliată a principalelor manifeste si, implicit, a numelor marcante ale futurismului, suprarealismului sau dadaismului devine o provocare, fie si prin abilitatea de a ordona vastitatea ce tinde spre proliferare continuă a materialului. Dar lecturarea manifestului ca obiect estetic este dublată, cu atît mai adecvat tinînd cont de specificul său, de latura lui de seismograf cultural, dependent de un anumit context ideologic. Lucrurile se complică mai mult si pentru că autoarea este dominată de un neobosit spirit interogativ; astfel, neasezarea cuminte în obiectul de studiu se simte în permanentă, căci, în continua si asumat avangardistă antidefinire a manifestului, Rodica Ilie manevrează un instrumentar teoretic extrem de variat. Îmbrătisarea unei directii de cercetare este însotită, mai întotdeauna, de o sondare teoretică a faptelor ce au cauzat respectiva optiune. Astfel, înainte de a intra în ludicul nonconformist al avangardistilor, în declicurile succesive (sau simultane) ale modernitătii, autoarea urmăreste succint ideologia si impactul manifestelor romantismului. Sau, portretizarea manifestului prin raportare la categoriile literare este precedată de o trecere în revistă a teoriei genurilor. La fel cum, raportînd manifestul la teoria actelor de limbaj, sînt analizate insuficientele unei astfel de abordări. Si exemplele ar putea continua, căci aceasta este maniera de structurare ideatică a cărtii; permanente reveniri, nuantări, derivări, nimic nu este acceptat fără a fi problematizat. De aceea si dimensiunile extinse ale cărtii, care nu sînt doar rezultatul complexitătii fenomenului studiat, ci si al modalitătii de a chestiona critic, de a multiplica perspectivele. Dealtfel, cuvintele laudative de pe coperta a IV-a – semnate de Mircea Martin, Ion Pop si Gheorghe Crăciun – tocmai acest aspect esential al prezentei cărti îl surprind.
Incursiunea în contextele romanice ale manifestelor devine prilej de a pune în scenă constiinte artistice si moduri variate de a traduce/inscriptiona semnele lumii. Dincolo de lătrătoarele uneori discursuri ale avangardei palpită sensibilităti previzibile si aceleasi obsesii tematice. De aceea, notatia autoarei din concluziile cărtii pare a sintetiza motivatia intrinsecă, mai mult sau mai putin camuflată, a autorilor de manifeste: „Fie că apare sub sintagme livresti (precum «lantul galic», «Renasterea clasică», «reconstructia universului», Al Cincilea Imperiu), fie poetizat, fie retinut tehnic prin miturile modei, ale progresului, ale noului si surprizei, timpul este de fapt umbra, fantasma care bîntuie cărările ascunse ale imaginarului manifestelor moderniste si avangardiste, remodelînd permanent fatetele structurilor sale de profunzime”. Ca orice act artistic, si manifestul simte nevoia de a imprima timpului său propria marcă, asumîndu-si această simultan efemeră si eternă conditie. Emanatie a schimbărilor de paradigmă, act individual ce anticipă, esentializează si încheie fluxul spiritual al unei generatii, manifestul nu este un simplu act programatic. În textul său prind viată proiecte utopice, redactate în stil parodic sau deliberat spectacular. Avînd nevoie de o audientă capabilă să-i accepte si să-i urmeze discursul, manifestul va uza de cele mai persuasive si stridente mijloace spre a se face auzit. De aceea, textele avangardiste vor excela prin agresarea comunicării previzibile, violentînd limbajul la toate nivelurile lui constitutive. Poetica futuristă si dadaismul, Fernando Pessoa si automatismele scriiturii suprarealiste, creationismul si senzationismul sînt cîteva dintre metamorfozele franceze, italiene, hispanice, portugheze sau sud-americane ale suflului avangardist. Simpla mentionare a cîtorva directii de cercetare demonstrează vastitatea materialului ce face obiectul prezentului studiu. Dificultătile inerente unui astfel de demers iau nastere si din insuficienta popularizare în spatiul românesc a fenomenelor literare provenind din alte culturi decît cele declarat majore.
Avatarurile definirii manifestului nu devin o enumerare a conceptiilor teoreticienilor, ci o abordare de pe pozitii variate; manifestul ca supradiscurs, ca institutie si conduită, ca spectacol sau reiterare a unei structuri specifice unei naratiuni legitimitoare sînt cîteva dintre posibilele modalităti de aproximare teoretică a conceptului. Delimitat de seturi de paradoxuri – revoltă împotriva stereotipurilor, dar si discurs cliseizat, novator si antiacademic, dar si opresiv prin ideologia-i tiranică, semn al ordinii si al dezordinii etc. –, manifestul este întruchiparea scindării devenite normă respectabilă. Implicit, el devine sinonim pentru căutarea identitătii moderne, un proces nici astăzi încheiat: „manifestul devine o poetică a crizei, un automodel al discursului teoretic al modernitătii ce internalizează atît o simptomatologie culturală, cît si terapia estetico-ideologică, atît o identitate rezolvată stilistico-retoric, onto-poetic, cît si abolirea acesteia prin gestualitatea histrionică a belicismului, a carnavalescului sau profetismului revolutionar”. Varietatea formelor pe care demonul avangardist a impus-o manifestului face din acesta o mostră perfectă de disecare a constiintelor estetice. Exercitiul e cu atît mai interesant cu cît tentativa vizează disciplinarea spiritului rebel al avangardistilor spre a se potrivi actiunii sistematice a manifestului. Din această dinamică osmoză vor rezulta atitudini nu doar felurite, ci si contradictorii. Desi mereu atent la efervescenta înnoirilor literare, Apollinaire refuză stindardul progresismului la modă pentru o mai cumpătată îmbinare a noului cu traditia. Pessoa, una (mai bine zis, cu unele) dintre cele mai fascinante figuri poetice ale trecutului secol XX, se pierde într-o pluralitate de fiinte de hîrtie doar spre a se consolida organic si polivalent, depăsind criza identitătii. Si lista ar putea continua, căci seria de autori de manifeste contine personalităti remarcabile ale scenei literare universale.
Fapt social si fapt estetic, manifestul necesită o lectură în cheie spectrală, căci doar interpretarea mărcilor textuale este inutilă etalare de arsenal analitic. Si lucrul acesta se simte cel mai bine în sectiunea dedicată avangardismului românesc. Nu textele îndeobste studiate atrag atentia autoarei, ci miscările de culise, luptele doctrinare sau personale. Pentru că avangarda este si un pretext pentru inserarea unei perspective asupra agitatei noastre perioade interbelice. Utopie si specific etnic, socialism si sionism sînt discutate ca reale coordonate ale mentalului românesc. Suflul nou adus de scriitorii evrei în miscarea de avangardă a fost receptat diferit, cel mai adesea în functie de orientările politice ale contemporanilor, activistii extremei drepte dezavuînd coordonata maladivă a literaturii acestora. În vreme ce activitatea politică a unor avangardisti, motivată de ideal, naivitate sau manipulare, este exemplificată prin cazul lui Stefan Roll (Gheorghe Dinu), nu doar în context interbelic, ci si după cel de-al doilea război. Aceste informatii se potrivesc tabloului general, autoarea delimitînd transant problematica: „avangarda românească se defineste, punctual, din două perspective, cea politică si cea etnică”. Asumîndu-si ludicul miscării discutate, autoarea nu ne propune să încarcerăm acest fenomen într-o definitie, ci să-i detectăm spiritul. Iar acest lucru îl face depăsind sfera discursurilor evident programatice, intrînd în universurile sensibilitătilor poetice, caracterul hibrid al manifestului motivînd astfel de incursiuni. La urma urmei, e greu de găsit algoritmul incontestabil de disociere a manifestului de alte forme ale reflexivitătii creatoare; iar unul strict estetic, nesustinut de o analiză adecvată a contextului cultural, ar fi insuficient.
Manevrînd o masă mare de informatii, prezentul studiu a anihilat în întregime prezenta auctorială creatoare, iar optiunile personale sînt travestite în deziderate profesionale. Rodica Ilie nu e vizibilă în text decît ca regizor care pune în miscare multimi de idei culturale, retorice sau istorice. Si tocmai pentru că piesa este una doctorală, iar actorii sînt de primă mărime, regizorul fixează luminile pe actanti, iar el se retrage în culisele-bibliotecă.