MORBUL (LUI) CIORAN
Daniela Petrosel
A scrie despre Cioran înseamnă a fi un demiurg rău al propriului act critic, a-ti bănui permanent de trădare a subiectului instrumentele critice, a-ti trăi disperarea îndrăznelii critice. Cioran este o provocare pentru critica literară, pentru că, sustrăgîndu-se gîndirii liniare, coerente si previzibile, încearcă să contamineze si universul critic derivat. De aceea, o carte despre Cioran presupune o permanentă revenire asupra discursului critic. O afirmatie despre acest scriitor-spectacol se nuantează, corectează si contrazice pînă cînd validitatea ei se pierde sub noianul posibilelor variante. Despre Cioran nu se poate scrie degajat, cu vîrful condeiului si cu mestesugite întorsături de frază. Insomniacul gînditor nu se lasă prins în fraze critice decît printr-un efort visceral, solicitant nu doar la nivel profesional pentru criticul literar. Căci, în esentă, a scrie despre Cioran înseamnă a-ti expune propriii demoni, a te exorciza la nesfîrsit doar spre a obtine o iluzorie satisfactie. Cioran nu te lasă să te odihnesti în confortul judecătilor critice extrase din carnea operei sale; el te atîtă în permanentă, e cel dintîi care te contrazice, te îndeamnă să-ti revizuiesti argumentele, te ia părtas la un joc de cosmar. Poate de aceea si întrebarea din titlul cărtii lui Mircea A. Diaconu, Cui i-e frică de Emil Cioran? (Editura Cartea Românească, 2008).
Extrăgîndu-si substanta din corespondentă si jurnal, prezenta culegere de eseuri încearcă o recuperare a fiintei cioraniene îngropate sub ideologii si simpatii, sub măiestria stilului si rezonanta aforismelor. ,,Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondenta decît în opera sa”, spusese Cioran referindu-se la Nietzsche si la Flaubert, iar această premisă legitimează prezenta exegeză. Criticul se vede pus în fata unui carusel al măstilor, toate adevărate si false în acelasi timp, căci ,,nu numai că Cioran este în permanentă altul, el este si suma unor contradictii ireconciliabile”. Iar ,,miza nu este explicarea, căci orice explicatie înseamnă o simplificare, cît proiectarea în echivoc”. Umor si umori, melancolie si ipocrizie, adevăr si mistificare, iată cîteva dintre coordonatele definitorii ale acestei personalităti aparte. Cartea nu respectă rigorile unui studiu de istorie literară, căci nu se pierde în trimiteri bibliografice si nu polemizează; nu-si propune să ne ofere o imagine totalizatoare asupra greu clasificabilului autor, ci să-i reconstituie fiinta din fragmente, cu cît mai disparate, cu atît mai ilustrative. Cioran îsi este el însusi propria bibliografie, iar a-i decoda fiinta înseamnă a-l citi în cele mai variate chei critice, dar mai ales umane. De aceea, de Cioran nu ne putem apropia decît eseistic, prin seturi de aproximări. Cioran ne monopolizează, ne locuieste si apoi germinează în noi, astfel încît o simplă recenzie a unei cărti despre Cioran sfîrseste prin a fi un mic articol despre etern schimbătorul celălalt Cioran. Ceea ce-si propune Mircea A. Diaconu în acest volum este să-l găsească pe gînditorul francez în ipostaze si locuri în care nu ne-am astepta să-l aflăm pe temutul profet. Nu Cioran ideologul, nihilistul, scepticul, ci omul de dincolo de etichete, fiinta simplă (!) care trăieste si ea miracolul constientizării propriei fiinte. Numai că în acest caz, constientizarea nu este o stare extatică, care să se construiască pe adîncime. Dimpotrivă, structura este arborescentă, încărcat barocă; definindu-se, filozoful se pierde în schite intermediare, asupra cărora revine în permanentă si cărora le schimbă fundamental sensul. De aceea, a întregi critic mozaicul fiintei cioraniene înseamnă a avea de fiecare dată o altă imagine. E greu totusi să ni-l imaginăm pe apologetul sinuciderii preocupat de cele trupesti, dînd sfaturi medicale si recomandînd diete, oferind remedii si lăudînd efectele activitătii fizice. Asta ne propune un studiu precum Corpul, umorul, melancolia, care scoate la iveală o neasteptată grijă pentru propriul corp. Atins de îmbătrînire – ,,Tîrăsc după mine o groază de betesuguri, care uneori se pun de acord, alteori se bat cap în cap. Eu sunt locul de desfăsurare pentru conflictele sau aliantele lor” – el se salvează prin umor si scepticism, semne ale sănătătii/luciditătii sufletesti. În acelasi timp, este peste măsură de scîrbit de faptul că el însusi are nevoie de un trup, că este redus la o găunoasă corporalitate. De aceea îi exploatează potentialul literar, boala determinîndu-i o exacerbare a simturilor, fiind izvor de nesecată suferintă, indusă si etalată. Cioran nu se concepe în afara bolilor sale, ele devenind o prelungire a – la fel de bine ar putea fi si cauza – crizei sinelui. Cultivate cu o voluptate plină de veneratie si de dezgust, betesugurile îi oferă lui Cioran un motiv în plus să se plîngă; iar acest plîns cunoaste atît formele crunte si specifice ale disperării, cît si nuantele mai putin demne ale ipohondriei.
Parcă tot sub semnul patologicului stă si relatia cu propria tară, detaliată de Mircea A. Diaconu într-un capitol sugestiv intitulat, Bolnav de propria tară. Diagnosticul e clar si vine în continuarea explicitării năbădăioasei relatii pe care Cioran o are cu el însusi: „Cioran îsi urăste tara pentru că se urăste pe sine”. Tocmai pentru că se recunoaste în abstractul model national, el îl repudiază, ca o altă modalitate de autoflagelare. Această chestiune trebuie si ea trecută, ca mai toate celelalte, prin filtrul limitativ dar necesar (poate) al raportului adevăr-mistificare si corelată cu întrebarea: Unde îl găsim pe adevăratul Cioran? În scrierile de tinerete, atunci să-si fi trădat oare adevărata identitate? Sau, dimpotrivă, gustul pentru înscenare să fi fost o marcă a tineretii dîrze, abandonat ulterior. La fel de bine, se prea poate ca atacul virulent împotriva tărisoarei sale să fi fost etapa necesară pentru atingerea patriotismului autentic; căci, vorbind despre crestinism si despre schimbările modului în care acesta i s-a revelat, remarcă: ,,M-am convertit aproape întotdeauna la ideile pe care mai întîi le-am atacat”. În spiritul algoritmului gîndirii cioraniene, acuza înversunată, negarea sistematică si lipsită de sperantă se supun unui luminos postulat gnoseologic. A diseca distructiv cu o încăpătînare vecină cu dementa – inclusiv propria persoană – este un mod de a testa rezistenta conceptului, dar si de a-i expune bogătia intrinsecă. Cert este că atitudinile variază în permanentă, si nu doar cronologic. Conform definitiei pe care el însusi o dă impostorului, ,,impostor e orice om care, din exces de luciditate sau din alt motiv, nu e în stare să se identifice cu ceva. În mintea mea, impostor nu este acela care, în chip deliberat, se dă drept ceea ce nu e, ci acela care nu poate coincide cu nimic, care păstrează o prea mare distantă fată de tot ceea ce face ca să mai poată incarna o atitudine sau o idee. E omul simulacrelor, nu atît în chip voit, cît fatal”, impostura nu mai este o abatere etică, ci o tară existentială; căci supremul defect în planul inconsistentei morale devine calitate tragică la nivel ontologic. El devine atunci un maestru al imposturii, care nu cunoaste satisfactia schimbării măstilor, ci doar criza fragmentării în identităti disparate.
Cioran pune multe dintre defectele sale pe seama obîrsiei, familiale sau etnice, dar o face la modul drăgăstos, cu un nedisimulat sentiment de voluptate a apartenentei. Căci el rămîne totusi dezradăcinatul, chiar si, cu o fericită formulă, înrădăcinat în dezrădăcinare. De fapt, pe aceste antinomii îsi construieste Mircea A. Diaconu imaginea despre gînditorul de la Răsinari. Cioran locuieste în paradox si de aici plecînd criticul detaliază, pune în perechi si înlocuieste în permanentă termenii sau le dă acestora ocazia să gliseze. De aceea portretul rezultat e unduitor si variabil în functie de toanele modelului. Metoda i-o oferă Cioran însusi, maestru al aforismelor paradoxale. Ele nu sunt cultivate pentru a uimi/intriga asistenta, ci sunt o marcă profund cioraniană. Căci mediocra cale de mijloc nu intră în atentia unui iubitor al extremelor. Si duce lucrurile atît de departe încît adesea se acuză pe el însusi că multe din actiunile proprii stau sub semnul mistificării. Aflat la Paris, îsi deplînge ingrata situatie de a locui într-un oras pe care nu-l iubeste si în care se simte înstrăinat. Rămas în România, ar fi avut un mai acut sentiment al ratării. Toate acestea în conditiile în care îsi provoacă el însusi momente de alienare si se vede trăind în afara istoriei ca un etern exilat. Cioran înteleptul este un alt oximoron neasteptat, căci întelepciunea nu prea face casă bună cu demonicul neastîmpăr cioranian. Înteleasă ca abandon, curgere în suvoiul fatalitătii, întelepciunea i se arată doar partial, înlocuită fiind de mai autenticul/adecvatul sîmbure al îndoielii permanente. De aici nu este decît un pas pînă la umor, înteles ca profundă asumare a relativitătii lucrurilor ce ne înconjoară. Simtul umorului reprezintă pentru Cioran un moment de împăcare cu lumea, în fata căreia nu mai etalează armele revoltei, ci pe acelea ale unei seninătăti candide. Umorul este ,,întelepciunea lui”.
Pe Cioran fie îl accepti neconditionat, îmbrătisîndu-i paradoxurile, fie îl suspectezi în permanentă de impostură, detasîndu-te elegant de exaltările sale. Scriind despre caietele lui Cioran, Livius Ciocîrlie a păstrat distanta, a urmărit nuantele sinceritătii, adevărată sau trucată. I-a temperat excesele si demontat judecătile. Ba, mai mult, l-a folosit ca punct de plecare pentru rationamente personale si insertii confesive. Mircea A. Diaconu, pe de altă parte, este fascinat de contradictiile constitutive ale acestei personalităti. Intră de bună voie în fascinantul purgatoriu cioranian, convins că nu Raiul sau Iadul contează, ci asteptarea angoasantă. Diferenta dintre cei doi tine mai ales de pozitia pe care o aleg în raport cu opera cioraniană. Livius Ciocîrlie scrie cumva de deasupra textelor lui Cioran, într-o încercare de a le ordona. Mircea A. Diaconu se asază în subteranele gîndirii cioraniene si-i dă autorului ocazia să-si scoată la lumină tenebrele. De aceea, specificul acestei abordări critice îl formează uimirea admirativă în fata unui om pentru care sinele i-a fost în permanentă un prietenos refugiu, dar si un dusman de moarte… si de (o) viată.