Dan PETRUSCĂ

 

      

 

ATÎT DE MIC ERAM
Atît de mic eram atît
de prost si firav pînă-n gît
sătul de viată si mimam
iubirea moartea pînă m-am
răstălmăcit pe limba mea
si-a apărut pe lume ea

 

nu c-ar fi fost
nici că era
insinuată fără rost
în carnea mea
si fără tîlc

 

tăcea privind la mine mîlc
ca rouă se tinea ca rîia
pînă la ultima dintîia
zi nesătulă cu venin
legat si liber să mă-nchin

 

un lapte gales stă să-mi placă
din tîta ei de promoroacă
frumoasă Doamne mă mai muscă
sub pleoape-ntinsă goală puscă
si ploi de sfîrcuri si cu nuri
si miere-avînd la-ncheieturi
si a păsuni duhnind a flori
după urechi la subsuori

 

din gînd nu mă puteam trezi
lătrau si orele-ntr-o zi
tipa si-n coaste-un hot de junghi

 

mot de curcan în nord de unghi
catifelat si umed tot
îl gust cu degetul îl pot
stîrni apoi cu vîrful limbii

 

se-aprind frisoane pe la stinghii
si slăbiciuni pe la genunchi
prin oase tulburi prin rărunchi
si nici nu stiu ce e ce esti

 

misto putoare din povesti
din ce coclauri te ivesti

 

si te năsteam de nu erai
în iadul meu făcut din rai

ZILE ÎNTOARSE
Fiecare zi era cu mult mai înaltă
cerul prins între gene
se auzeau năruindu-se
perdele obscene un zid
de lumină murdară
moartea
îmi amintea
de ea de un vînt înghetat
între aripi de un oras
răsucit putrezit pulverizat

în amintire cu niste valize
bătrîn stăm gata să plec
din copilărie cu spaimă

cuib îsi făcea sub pleoape
cu pumni în timpane bătea
captivă îmi alerga pe sub piele
atît de penibilă
de frumoasă

de tine umedă încă
îmi spunea celălalt
tresărind într-o altă parte a lumii
mirat că nu se vedeau
pe trupul ei urmele mele
de dinti de salivă de spermă

încît cu spumă cu săpunuri nobile
purificată se tăvălea în fumuri
celeste semnele mele
toate se topeau în bratele lui
ea dispărea în ninsoare
ingenuă într-o iarnă părea
un copil o hetairă

ANAMNEZĂ
Era o cameră goală în mijloc

spre sud
de-a lungul peretelui
o sofa turcească un fotoliu
spre nord
o oglindă întunecîndu-se
oarbe două tablouri
de-o parte fereastra de alta
o bibliotecă pînă-n tavan

si ea în picioare în mijlocul încăperii
cu brate moi atîrnînd
cu palme niste aripi
ridicate cochet si timid
în semiîntuneric nestiind ce să facă
aproape fără chip era doar respiratia ei
în tăcere

eu lîngă usă cu ochi închisi
întors
o simteam
nestiind ce să facă
si-ncet îi spuneam aproape soptit
strigă-mă
apoi liniste si din nou
strigă-mă

după o vreme

dintr-odată mi-am auzit numele
limba ei îndulcită buze incendiate
rostogoleau peste mine
mici sfere ciocnindu-se-n aer

ce-o fi făcînd mă-ntrebam în penumbră
dezbrăcată acolo în spatele meu
pentru nimeni