Ioan PINTEA
    

       Orice fragment e orgolios. Mă gîndesc la Cioran, Eliade, T.E. Hulme... Nu există pic de smerenie în fragment. El, fragmentul, are orgoliul si încăpătînarea să afirme si să sustină – sus si tare – gînduri si idei definitive, certitudini si temeiuri de neclintit, păreri de necontestat, cu iz irefutabil. E mereu certăret si cîrtitor… Mesajul lui e unul de sorginte fundamentalistă. Fragmentul e în esentă vicios.
Stiu din propria experientă ce înseamnă Fragmentul.
Jurnalul pe care îl scriu de cîtiva ani buni încoace a devenit viciu. Asadar, îi cunosc Fragmentului, toate atributele orgolioase de care e în stare.
Cred că, fragmentele pe care le astern aproape zilnic pe hîrtie, au devenit, deja, preafrumoasele sirene ale păcatului. Nu-mi rămîne să mă rog si smerit să strig din inimă: Doamne, iartă-mă!

 

 *

 

Lecturi din Moby Dick. Marile cărti ale lumii au ca fundament Biblia, Profetii, ideea crestină, în general. Căutarea Balenei Albe nu tine numai de răzbunare, de revansă, ea are, în primul rînd, o conotatie profund religioasă. Lupta pe viată si pe moarte pentru ca suferinta si nădejdea să prindă consistentă si jertfa să se întrupeze. Predica Părintelui Mapple despre „timonierul – profet Iona” e un exemplu absolut. „Vaiuri-le” si „Amaruri-le” Părintelui mă fac să-mi aduc aminte de toti proorocii si profetii Vechiului Testament si să conchid că lucrurile fundamentale nu se schimbă cu usurintă. Lumea trece, viata aceasta la fel, si, în ciuda progresului si a transformării, temeiul rămîne în picioare. Temele vechi, dar bune, cum spune N. Steinhardt, sunt perene. Taina marilor cărti se deschide mai întotdeauna cu un speraclu crestin. Din fericire.

 

 *

 

Cioran mă pune pe gîndit. Nedogmatic, liber, eretic, el explică totusi cîteva bune principii teologice prin propria-i experientă de viată. Nu mă feresc să-l citesc. Revin asupra lui de zeci de ori. E ceva de salvat, de mîntuit din viata si cărtile lui. Paradoxal, îl găsesc, în ciuda scepticilor, viguros si tonifiant. Total reconfortant. Fertil pentru sămînta gîndurilor mele.
Acum cîtiva ani cînd am coborît de la cabana lui Noica din Păltinis în Răsinari si pret de un ceas împreună cu Violeta am peripatizat pe străzile satului despre mizeriile vietii si boicotul istoriei, m-am gîndit asiduu la revolta năstrusnică pe care fiul popii Emanoil n-a reusit să si-o consume în raiul din Coasta Boacii si a trebuit să si-o strige(ca la Scriptură)de sus de pe acoperise, din „iadul” si mansarda vestită a Cartierului Latin. Ca să-si descarce amarul si supărarea, pe toti si pe toate, Cioran a ales, atributele unui altruism amar care corupe, pe ici pe colo, pînă si pe cei mai optimisti oameni. Îmi spuneam atunci si îmi spun si acum că, în consecintă, lectia lui Cioran este o relatare vie despre cum poate fi zdrobit un ideal filosofic si teologic dintr-o singură lovitură. Am stat tintuit locului cînd în fata casei parohiale în care a copilărit Cioran am descoperit un bust mic si pipernicit, urît ca o batjocură si orgolios ca un resentiment, si mi-am dat seama cîtă dreptate are Cioran în multe din cugetările lui si cum nu putem să fim noi de acord cu el din pricina sinceritătii lui corosive.

 

 *

 

Mă simt bine si fericit sub părul bătrîn de la Casa parohială. L-am fotografiat de cîteva ori: sub cerul senin, în soare, în furtună, sub ploaie. Face parte dintre confidentii mei. La umbra lui meditez, citesc sau scriu în tihnă. Parohienii îmi spun că el e singurul supravietuitor al unei splendide grădini cu meri, nuci, pruni, ciresi. Toti au fost tăiati prin anii 80 pentru a se reconstrui Casa parohială, acareturile si celelalte anexe gospodăresti, unele, azi, de-a dreptul inutile. Închid ochii, aici sub păr, si, ca prin vis, încerc să-mi închipui cum arata grădina-livadă în care stau. Am sentimentul că sunt, pentru cîteva clipe, potopit de miresme si îndulcit de adierea Raiului. „Vechea casă, îmi spune tanti Olimpia, era departe în grădină, nu ca acum lîngă drum; de la casă venea pînă la poartă de intrare o alee de iarbă, străjuită de meri, poarta era păzită de doi brazi înalti; era ca în basme, ca în poveste”...
Cîndva o să scriu poate despre tineretea părului de la Chintelnic. Deocamdată pot spune doar atît: îmbătrîneste. Chiar azi, Arghil clopotarul, i-a îndepărtat cu drujba una din crengile aproape prăbusite de la furtuna de ieri. Arată schilod, ciung si, totusi, măret. Ca un om trecut prin viată care, desi a văzut, a suportat si a petrecut nenumărate grozăvii, se bucură, ca si paltinii lui Steinhardt de la Rohia, ca si nucii lui Andre Marlaux de la Altenburg, că supravietuieste si că la primăvară, cu sigurantă, îsi va arăta tineretea învlăstărind chiar pe locul din care creanga uscată si îmbătrînită s-a prăbusit.

 

 *

 

Mila lui Hristos.
E de contat numai pe mila lui? Nu. Nu cred. Trebuie contat si pe severitatea Lui. E adevărat că Domnul e milos, dar e si sever. De văduva din Nain i se face milă, spune evanghelistul Luca, dar pe loc mila Lui se preface în severitate si severitatea ridică pe loc pe fiul acesteia din ghearele mortii. Replica Domnului e... fără milă: „Nu mai plînge!”

 

 *

 

Despre mestesugul riguros al gîndirii.
Martin Heidegger către Hannah Arendt: „… doar putini au habar de faptul că gîndirea este un mestesug foarte riguros, mai ales că nu stai să le arăti mîinile tale obosite si toate dificultătile cu care dai piept”.
Confirm acest lucru. Există gînduri pe care le lucrezi în mintea ta zile în sir, luni si poate ani la rînd si cînd vine ziua să le asterni pe hîrtie pentru tine si pentru ceilalti esti încă nemultumit de constructia lor si chiar dacă zile si nopti le-ai slefuit neîntrerupt, precum Spinoza lentilele, într-o clipită le stergi pentru totdeauna din minte sau de hîrtie si le spargi în neantul care le-a produs. Se întîmplă adeseori să ratezi. Si, din păcate, nu poti arăta lumii chinul cumplit al tuturor gîndurilor salvate, darămite al celor ratate. Chiar dacă tu esti un „pălmas” sincer si cinstit. E, oare, neputinta ta, refuzul lumii, sau e chiar soarta omului care gîndeste?!
 Toderică Nînu din Chintelnic lucrează de cum se luminează de ziuă si pînă se lasă întunericul. Palmele lui arată ca pămînturile după secetă: aspre, uscate si crăpate. N-are interes, dar nici timp să-si arate lumii mîinile obosite. Nici lumea nu are poftă să le vadă. Toderică nu suferă din pricina asta. Cine are ochi de văzut vede. Sînt „doar putini”... cum spune Heidegger. Eu le-am zărit. Duminică la nunta de aur a familiei Chis.