Despăgubiri literare

                                              Comunism, capitalism si crestinism (1948) (I)

                                    Mircea PLATON

           Scrierile teologului reformat elvetian Emil Brunner (1889-1966) au fost bine primite în cercurile intelectuale preocupate de găsirea unei a treia căi economice, diferite de comunism si de liberalism. Personalismul economic al lui Brunner a făcut ca Wilhelm Ropke si Walter Eucken, întemeietorii ordoliberalismului si teoreticienii economiei sociale de piată germane, să-l considere pe Brunner si etica sa socială una din cele mai importante surse, protestante, ale ordoliberalismului. Fundatia Konrad Adenauer a început finantarea unui program de traduceri în româneste a literaturii ordoliberale. Numele asociate acestui program par a veni din zona neoliberală, a neoliberalismului laissez-faire si a sustinătorilor, pînă mai ieri, ai capitalismului corporat-global. Oricine va citi textul lui Emil Brunner publicat mai jos va vedea că, de fapt, Brunner, care pune accentul pe o economie si un urbanism la scară umană, pe importanta familiei si a breslelor, care avertizează împotriva efectelor nefaste ale unei economii a profitului si scoate în evidentă rolul benefic al vocatiei, e mai apropiat de distributism decît de neoliberalism.
Public deci, independent de proiectul Fundatiei Konrad Adenauer, acest text, pentru a sluji ca unitate de măsură a ceea ce vor întreprinde neoliberalii grupati acum sub umbrela financiară a ordoliberalismului. Dacă tot vorbim de remoralizarea economiei, atunci ar trebui să avem în vedere si remoralizarea discursului public din România. Acest lucru ar presupune clarificarea pozitiilor intelectuale ale celor angajati în dezbateri, delimitarea explicită de anumite pozitii ocupate în trecut si abandonate, oportunist sau nu, între timp si încetarea contrabandei cu idei si a contrafacerii ideilor. Ideile, ca si banii, au nevoie de un referent. În cazul ideilor, e de preferat ca referentul să fie adevărul. Altminteri, ideile, ca si banii, pot fi tipărite si puse în circulatie cu usurintă de oricine detine monopolul asupra lor, dar rezultatul contrabandei si contrafacerii de idei e inflatia de idei calpe. Dar oricine vehiculează idei calpe o face cu intentia de a păcăli, de a manipula oamenii. Dar, după cum spune Brunner, primul principiu al unei ordini sociale juste e că oamenii sînt scop, nu mijloc. Asadar oricine îsi manipulează oportunist semenii, prin idei niciodată asumate cu adevărat si niciodată lepădate cu adevărat, oricine tînjeste după o elită amorală si oricine crede că e preferabil să progresezi pe baze injuste, nu poate fi de aceeasi parte a baricadei cu Brunner, si deci nici cu ordoliberalii.   
Public traducerea acestei brosuri nu pentru a oferi solutii, ci pentru a arăta legătura dintre principii si solutii. Sîntem obisnuiti să gîndim fie în termeni de principii resemnate să nu aibă nici o consecintă, fie în termeni de solutii oportuniste si învîrtite. Cred că trebuie să ne învătăm să gîndim mereu în termenii corelatiei dintre principii si solutii. Si ambele trebuie să fie centrate, în cazul încercărilor de a regîndi ordinea socială din România, pe omul creat după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, nu pe profit sau pe eficientă, false ca principii si acceptabile doar ca si consecinte ale efortului de a merge pe drumul drept.
           

1. Mărturisirea crestină despre ordinea societătii si a vietii nationale

E foarte dificil să spui, în doar douăzeci de minute , fără să suni banal, ceva relevant despre uriasa problemă a ordinii si dezordinii sociale. De aceea, mă voi mărgini la a vorbi despre un singur punct care îmi pare a fi adevărata rădăcină a întregii dezordini sociale contemporane: masificarea sau depersonalizarea oamenilor în lumea economică de azi, adică faptul că omul a ajuns sau devine din ce în ce mai mult o rotită, dependentă si fără de sens, a unei uriase masinării impersonale. Dacă acest lucru e adevărat – si, după cîte stiu, toti cei care si-au format o opinie confirmă acest lucru – atunci responsabilitatea Bisericii devine imediat, si fără putintă de tăgadă, clară.
Ratiunea de a fi a Bisericii constă în misiunea ei de a duce întregii lumi vestea Dumnezeului personal care, prin Cuvîntul Său, se adresează direct, cu „tu”, fiecărei persoane, si care vrea ca si noi să ne tratăm unii pe altii în acelasi fel. Dumnezeu, intrînd în comuniune cu noi, devine astfel temeiul comuniunii noastre unii cu altii.
Doar prin Evanghelia lui Iisus Hristos stim ce e adevărata personalitate, iar adevărata personalitate si adevărata comuniune sînt unul si acelasi lucru. Acesta e întelesul celei mai importante si mai tainice afirmatii din Biblie, aceea că Dumnezeu e iubire si că iubirea e întelesul vietii noastre; de fapt, că iubirea e însăsi viata vesnică. Asadar Biserica are misiunea de a propovădui si de a cere, în numele tuturor, acel înteles personal si comunitar al vietii care e comun tuturor, si de a se opune oricărui lucru care întunecă sau distruge această semnificatie personală si comunitară a vietii omului. Masificarea, depersonalizarea vietii omului în lumea politică si economică de astăzi sînt deci lucruri care privesc direct si imediat Biserica. Biserica, mai degrabă prin ceea ce nu a făcut decît prin ceea ce a făcut, e si ea responsabilă de această maladie socială. Dar acest fapt, deprimant în sine, nu ar trebui să o împiedice să spună sau să facă astăzi ceea ce ar fi trebuit să spună si să facă de multă vreme.
Desi identificăm depersonalizarea ca răul fundamental al societătii contemporane, trebuie să mentionăm de la bun început că, în lume, trebuie să existe si lucruri, forte si aranjamente impersonale. Cu cît ne angajăm la proiecte mai importante, cu atît e nevoie să implicăm mai multi oameni în aducerea lor la bun sfîrsit, cu atît mai impersonale si abstracte sînt mecanismele sociale si institutiile necesare îndeplinirii acestor sarcini. Cel mai mare, mai cuprinzător si mai necesar din aceste mecanisme sociale e desigur statul. Din Biblie stim că nici o comunitate umană nu se poate dispensa de stat, si împreuna cu el de alte institutii mai putin complexe, si stim de ce lucrurile stau asa . Stim de asemenea că crestinului nu îi e îngăduit să neglijeze aceste lucruri doar pentru că ele sînt atît de diferite de comuniunea personală pe care a ajuns să o cunoască în Biserica lui Iisus Hristos. Asadar nu ne referim la stat în sine atunci cînd vorbim de depersonalizarea umanitătii contemporane. Epoca noastră, totusi, se distinge de alte epoci prin vastele proportii pe care le-au atins aceste forte impersonale în viata generatiilor prezente, ajungînd să elimine din existentă elementul personal si comunal si amenintînd chiar să-l distrugă.
Tehnologia modernă e deseori învinovătită – chiar si în cercurile ecleziastice – pentru acest proces de depersonalizare, ca si cum tehnologia ar fi venit ca o soartă ineluctabilă a umanitătii, impunînd această formă impersonală de viată asupra noastră. Dar, desi conexiunea dintre tehnologia modernă si masificarea sau depersonalizarea vietii omului e imposibil de negat, legătura lor cauzală e superficială. De fapt, ar trebui spus că se confundă cauza cu efectul. În ultimă instantă, depersonalizarea omului nu e efectul, ci cauza progresului tehnologic modern, sau în orice caz principala sursă a rezultatelor lui depersonalizante. Tehnologia nu e un destin ineluctabil, ci un produs al planurilor si valorilor oamenilor. Întreaga dezvoltare tehnologică modernă ar fi putut lua un alt curs dacă adevărata viată personală si adevărata comunitate ar fi însemnat mai mult pentru oameni decît continua crestere a productiei materiale pe seama personalitătii si comunitătii. Dar cea mai profundă cauză a acestei depersonalizări a omului e secularizarea progresivă a gîndirii si vointei sale, înstrăinarea lui de acea credintă care constituie temeiul valorii suverane a personalitătii si comunitătii. În epoca modernă, această depersonalizare, care e identică distrugerii comunitătii, a luat două forme, care la o primă vedere par a fi opuse, dar care au crescut amîndouă din aceeasi tulpină: liberalismul individualist, pe care îl cunoastem în sfera economică drept capitalism, si colectivismul determinist, pe care îl stim drept comunismul totalitar. Liberalismul individualist vrea libertate personală dar nu recunoaste că tot ce e cu adevărat personal e identic cu adevărata comunitate . Asa că a conceput, postulat si realizat libertatea individului în dauna comunitătii, si a creat forma economică pe care o numim capitalism, sustinînd că e de ajuns ca fiecare individ să aibă grijă de propria sa bunăstare pentru ca de aici să răsară bunăstarea generală. Astăzi stim cît de gresită e această opinie. Capitalismul iresponsabil si neîngrădit nu duce la libertate, ci la sclavizarea economică a majoritătii si la despotismul cîtorva .
Reactia împotriva acestui rău social monstruos a fost inevitabilă si a venit, acum un secol, în 1848, prin Manifestul Comunist al lui Marx si Engels. Dar abia după ce au trecut cîteva generatii programul comunist al lui Marx a ajuns să fie pus în practică, verificat pe tărîmul istoriei, de Lenin. E semnificativ că acest lucru s-a întîmplat în Rusia, o tară care abia de cunoscuse capitalismul modern. Comunismul totalitar din Rusia e exact opusul liberalismului individualist. Dacă ultimul urmăreste libertatea personală detasat de comunitate, primul tinde către colectivitate fără a tine cont de libertatea personală. Ambele distrug deci adevărata personalitate si adevărata comunitate. Dar totalitarismul comunist e mult mai periculos decît capitalismul, deoarece neagă nu doar libertatea dar si posibilitatea de a critica si deci de a corecta ceva. Orice critică a sistemului e o ofensă împotriva statului si e suprimată si eliminată cu forta, în vreme ce în sistemul capitalist fortele de opozitie nu pot totusi să fie suprimate, asa cum vom vedea imediat.
Amîndouă sistemele sînt produse ale aceleiasi lipse de Dumnezeu, ale aceluiasi dispret fată de acel adevăr divin revelat pe care sînt întemeiate unitar adevărata personalitate si adevărata comunitate. De aceea, în ciuda aparentei lor opozitii, sînt surori gemene, asa cum Karl Marx a recunoscut de fapt atunci cînd a proclamat că comunismul va rezulta, organic, din apoteoza, din consumarea capitalismului. Marx credea că ordinea comunistă a societătii va rezulta din controlul exercitat de trusturile monopoliste mamut, adică din controlul cîtorva, asa cum fructul copt e perfecta expropriere a mugurelui copt. Marx, desigur, nu a realizat ceea ce a realizat primul Lenin, care a si pus în practică acest lucru, si anume faptul că această expropriere se poate întîmpla doar prin intermediul statului. Mai departe, nu Lenin, ci Stalin a fost primul care si-a dat seama că dictatura totală a statului trebuie să fie o formă permanentă a ordinii comuniste si nu un fenomen de tranzitie.
Asadar pentru noi, crestinii, care am primit si ni s-a încredintat întru Iisus Hristos revelatia adevăratei personalităti în unitatea ei cu adevărata comunitate, e o datorie fundamentală să nu fim corupti de falsa alternativă care confruntă o lume care a uitat de Dumnezeu: fie capitalism, fie comunism. Judecata pe care trebuie să o anuntăm lumii e exact contrară: nici capitalism, nici comunism. Amîndouă izvorăsc din aceeasi eroare si, în grade si feluri diferite, sînt negări ale personalitătii si comunitătii.
Dar nu trebuie să trecem cu vederea o altă consideratie, si anume că individualismul capitalist în forma lui originală, si – dacă pot spune astăzi – în puritatea lui, nu mai există. De-a lungul ultimului secol a fost modificat si temperat de trei forte; si într-adevăr în anumite părti ale Europei – aparte de sectorul comunist – aproape că a fost depăsit. Aceste trei forte sînt: miscarea sindicală , interventia statului, si faptul că, treptat, capitalistii au realizat că trebuie să ia în considerare interesele tuturor. Aceste trei forte au colaborat, în moduri si grade diferite, pentru a îmblînzi capitalismul, sălbatic si fără oprelisti, original. De aceea, întrebarea dacă există o a treia cale si-a găsit răspuns de multă vreme în mersul lucrurilor. Am apucat-o pe a treia cale de multă vreme; tot ce ne rămîne e să vedem cum pot aceste trei forte care supraveghează si tin în frîu capitalismul să colaboreze mai fructuos.
Biserica, datorită cunoasterii încredintate ei, are ceva special de spus în această problemă, deoarece e constientă de taina comunitătii cu adevărat personale si genuine. Din această cunoastere decurg anumite lucruri – nu un sistem de ordine socială justă, dar totusi cîteva principii – care ne pot ajuta să judecăm mai bine anumite situatii si, mai presus de orice, să evităm ceea ce trebuie evitat în orice situatie.
(1) Fiind cea mai cuprinzătoare institutie socială, si deci cea mai abstractă si impersonală, statul ar trebui să îsi exercite functia coercitivă doar dacă unitătile mai putin cuprinzătoare, cum ar fi familia, parohia, sindicatele etc., fie nu pot fie nu doresc să facă ce e esential pentru interesele întregii societăti. Tot ceea ce grupările libere, anterioare statului, pot să facă, trebuie să fie făcut de ele, si nu de stat. Interventia statului trebuie să fie întotdeauna ultima ratio.
Generatia noastră e pe punctul de a răsturna această ordine. Oamenii sînt stăpîniti de credinta absurdă – devastatoare superstitie – în stat. Statul vrea să ia în stăpînire totul si pe toti. Dar cele mai recente evenimente au demonstrat precis unde duce acest lucru – la statul-total. Dar statul-total e cel mai mare rău social pe care ni-l putem închipui, deoarece înseamnă completa negare a personalitătii si adevăratei comunităti. E adevăratul diavol al epocii moderne, în comparatie cu care toate celelalte rele sociale, chiar si capitalismul, sînt rele de rangul doi. Absorbirea omului de către stat duce la totala depersonalizare a omului, deoarece atacă principiul personalizării omului, si Biserica trebuie să i se opună cu toate puterile pe care le are la dispozitie. Trebuie totusi să adăugăm la cele de mai sus precizarea că toate popoarele Occidentului, inclusiv democratiile, au luat-o pe drumul spre statul-total – nu din cauză că le place dictatura, ci din cauză că atunci cînd au de combătut vreun rău social cît de mic cer imediat ajutorul statului, în loc să cheme interventia acelor institutii si entităti anterioare statului si independente de el. Legislatia de stat si interventia statului în afacerile economice nu pot fi ocolite astăzi; dar ar trebui să fim constienti că acest drum e acum unul extrem de periculos, pe care ar trebui mers doar atunci cînd toate celelalte mijloace ne sînt interzise.
Mai presus de orice, trebuie să fim foarte clari în privinta faptului că absorbirea de către stat a activitătilor economice e potrivită doar acolo unde e vorba de un monopol asupra resurselor naturale. Nationalizarea economiei în general, socialismul de stat, e, totusi, cel mai sigur drum către statul-total, chiar dacă cei care doresc această nationalizare detestă statul-total. Odată ce viata economică e absorbită de stat, statul-total e acolo, fie că poporul o doreste, fie că nu.
(2) Nu s-a precizat totusi destul de clar, mai ales în cercurile ecleziastice, că există posibilitatea să cerem de la stat oportunitatea de a crea exact acest tip de personalitate si comunitate libere, si de a folosi grupurile care sînt anterioare statului pentru a solutiona anumite probleme sociale. Există un tip de planificare de stat care nu promovează socialismul de stat, ci din contra sporirea responsabilitătii sociale libere, în afara controlului de stat. Statul poate fi folosit pentru a promova această descentralizare care e atît de urgent necesară, si în acest fel poate ajuta la contracararea înregimentării crescînde.
(3) În orice caz, cu sau fără ajutorul statului, una din cele mai importante sarcini în lupta împotriva înregimentării e descentralizarea si dezagregarea monstruoaselor aglomerări urbane care au o influentă atît de distrugătoare asupra personalitătii si comunitătii. Centralizarea nu e, asa cum îsi imaginează oamenii, o consecintă necesară a dezvoltării tehnice, ci mai degrabă un rezultat al lipsei de gîndire si al tendintei de a urma calea minimei rezistente. Problema mai poate fi formulată si astfel: e rezultatul luării în considerare doar a productiei de bunuri, si nu a oamenilor care produc acele lucruri. Îngrozitoarele noastre orase distrugătoare de suflete, cu milioanele lor de locuitori, nu au fost niciodată o necesitate tehnică sau economică, ci întotdeauna rezultatul trecerii cu vederea a oamenilor din prea multă grijă pentru bunurile materiale . În epoca noastră cel putin, cunostintele tehnice au atins un nivel care permite descentralizarea pe cea mai vastă scală atît a spatiului locuibil cît si a productiei, si aceste cunostinte tehnice pot deveni una din cele mai importante elemente în lupta împotriva înregimentării si în crearea unor conditii de viată decente .
(4) Încă din vremea lui Karl Marx principala atractie a comunismului, sau, ceea ce e acelasi lucru, a socialismului de stat nu a fost programul comunist în sine, ci mai degrabă criticile îndreptătite în privinta distribuirii nedrepte a venitului national si a degradantei dependente a muncitorilor de capital. Pe baza consideratiilor noastre de principiu, dar si a experientei practice, putem spune că diagnoza comunistă a maladiei e în linii mari corectă dar că terapia e falsă. Singurul rezultat al solutiei comuniste a statului socialist e să facă pe toată lumea la fel de săracă si la fel de dependentă. Dar există căi de a procura o mai justă distributie atît a bunurilor materiale cît si a controlului economic, căi mult mai sigure decît nationalizarea. Mă gîndesc de exemplu la o colaborare adecvată între patroni si muncitori si la modificarea liberalismului individualist operată de reglementarea activitătii corporate. Odată ce am recunoscut că socialismul de stat e o falsă solutie deoarece duce la statul-total, atunci, fără îndoială, si aceste alte posibilităti vor fi luate în considerare cu o seriozitate mai mare decît în epoca dominată de dogma luptei de clasă. Dacă vi se pare că intrăm într-un domeniu unde se sfîrseste competenta Bisericii, dati-mi voie să vă reamintesc că Biserica e îndreptătită să ceară neconditionat două lucruri simultan: justitie socială pe de o parte, si combaterea statului-total, consecinta necesară a socialismului de stat, pe de alta. Trebuie să existe justitie socială, si sîntem încă departe de a o fi obtinut. Dar justitia socială nu va fi adusă de socialismul de stat, adică de statul-total. Statul-total presupune nu doar un maximum de sclavie dar si de nedreptate. Nationalizarea e un mod gresit de a remedia nedreptătile sociale care stau la baza sistemului capitalist ca atare. Adevărata cale constă nu în a face statul, care e cea mai abstractă si impersonală institutie, forta decisivă în economie. Trebuie, din contra, să restaurăm acelor grupuri si institutii anterioare statului, eliminate de ultimele evolutii, întelesul pe care ar trebui să îl aibă conform ordinii divine a creatiei. Că statul ar trebui si poate să ajute în această privintă a fost demonstrat de practica anumitor tări. Statul trebuie să ajute la combaterea absorbirii oamenilor de către stat; mai presus de orice ar trebui să ajute la restaurarea si sustinerea formelor de asociere anterioare statului si în afara lui: familia mai întîi, dar si bisericile, asociatiile profesionale si sindicatele muncitorilor din industrie . Dogma luptei de clasă trebuie depăsită pe baza intuitiei faptului că muncitorul si patronul sînt meniti unul altuia si că bunăstarea unuia e si bunăstarea celuilalt. Cînd aceste lucruri intră în actiune, asa cum se întîmpla de exemplu în tara mea, Elvetia, se obtin cele mai bune rezultate si se smulge acul otrăvit din coada tendintelor comuniste si socialiste de stat. Aici, ca pretutindeni, cuvîntul de ordine trebuie să fie: cultivarea comunitătii reale si subminarea puterii fortelor abstract impersonale .
Pe scurt, Biserica trebuie mai presus de orice să ia foarte în serios sarcina ei originală: aceea de a crea o adevărată comunitate, o comunitate vie – o comunitate în care fiecare om să simtă că e valoros ca persoană si în care există o adevărată întîlnire între persoane. Biserica Reformată a fost o biserică a Cuvîntului, si asta fost marea ei misiune în istorie. Dar nu a fost o Biserică-comunitate. Nu mai mult decît a fost biserica pre-reformată, care era o biserică a cultului, dar nu a comuniunii vii. Dar comunitatea, concretă, locală, comuniunea frătească e adevărata esentă a Bisericii. Predica doar nu e suficientă pentru a crea acest lucru, în vreme ce Tainele despărtite de această comuniune frătească devin un mister incomprehensibil. În epoca actuală, cînd cuvintele si-au pierdut în modul cel mai atroce valoarea si cînd cuvîntul vorbit si tipărit e prostituat de propagandă, si cuvîntul scris si predicat al Bisericii e lipsit de efect si de credibilitate dacă nu e însotit de numeroase eforturi pentru a crea centre reale si celule ale vietii comunitare. Cînd Biserica face acest lucru – asa cum a început să o facă pe ici pe colo – face mai mult pentru solutionarea marilor probleme sociale decît prin toate manifestele si proclamatiile ei, oricît de necesare ar fi acestea într-un anumit timp si loc.
Istoria cresterii Bisericii în primele secole arată clar că această crestere incredibil de rapidă s-a datorat nu doar predicii misionare, ci la fel de mult existentei si energiei molipsitoare a congregatiilor vii. În acest sens, Augustin a rostit un adevăr profund atunci cînd a spus: „Nu as fi crezut Evanghelia dacă nu as fi ajuns mai întîi să cred Biserica”. O biserică predicînd bine dar care nu lasă să se vadă nimic din adevărata comuniune frătească nu are putere misionară. Programele ei sociale vor păli de asemenea, nebăgate în seamă de nimeni. Dar o biserică dînd lumii exemplul adevăratei comuniuni personale e cea mai mare minune a lumii, despre a cărei taină lumea ar trebui să întrebe si se va întreba mereu. Doar această biserică are un adevărat mesaj social de propovăduit. Dar simpla ei existentă e deja o mărturie împotriva tuturor fortelor care înrobesc oamenii si distrug comunitatea.