Despăgubiri literare

                                   Cum s-a făcut de-a ajuns Ion Iliescu presedintele României cu recomandarea lui Vladimir Tismăneanu - istorii de desteptat copiii (II) -

                                    Mircea PLATON


         
  

  Motto: „Îi rog pe români să nu cadă în plasa nationalismului!” (Traian Băsescu, Cluj, 13 iulie 2012)

„Cred cu tărie că doar dacă esti foarte prost poti să sustii în prezent USL si guvernul Ponta... Între sustinătorii USL se regăsesc toti cei care-i aplaudau pe mineri în 1990 sau cei care-l votau pe Vadim în 2000.” (Ionut Popescu, Twitter, 15 iulie 2012)

„PDL este un partid mare, care acoperă un spatiu legitim si vast pe piata ideilor politice. El acoperă tot spectrul conservator, apropiat de crestinism, tot spectrul unui liberalism clasic, care nu se mai recunoaste în PNL. Si, de ce să ne ascundem, PDL ar trebui să răspunda si zonei nationaliste lăsate libere de PRM.” (Adrian Papahagi, „Ziua Veche”, 4 noiembrie 2010)

 

Fiecare regim pe limba lui piere. Băsismul piere pe limba despicată, vicleană, în care i-a năucit pe români în ultimul cincinal. În tot acest timp, administratia Băsescu a oferit spectacolul jalnic al „luptei” coruptilor împotriva coruptiei, a fostilor propagandisti comunisti împotriva „comunismului”, a plagiatorilor, mogulilor si securistilor „nostri” (buni) împotriva plagiatorilor, mogulilor si securistilor „lor” (răi). Conceptia băsistă despre lume si viată – inefabila Weltanschauung băsistă a cărei legitimitate nu depinde în vreun fel de consistenta si consecventa ei - prevede că oricine nu e băsist e cu Iliescu. Sau cu mogulii. Sau cu rusii. Adică, da, tot cu Iliescu. Nationalismul xenofob, prin Corneliu Vadim Tudor, vine de la Iliescu. Securistii, prin „Felix”, vin de la Iliescu. Coruptia, prin Adrian Năstase, vine tot de la Iliescu. Dar Iliescu de unde vine? Cine ne-a căpătuit cu Ion Iliescu?

 

1. Cum se manufacturează un raport final (sau mai multe)

 

Răspunsul la această întrebare ar trebui să se găsească în piatra de temelie a regimului băsist „modernizator”/ „anticomunist”/ „al desprinderii de trecut”: în Raportul final (2006) al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România prezidate de Vladimir Tismăneanu. În Raportul final din 2006, Iliescu e mentionat doar în contexte negative, blamat fiind pentru „zelul si demonismul” cu care a contribuit la „impunerea si perpetuarea unui sistem bazat pe crimă si fărădelege” (Raport final 2006, 630). Citind Raportul final, rămîi ferm convins că Ion Iliescu a fost, de la bun început, si pe tot parcursul carierei sale de ideolog si aparatcic comunist, un netrebnic. În viziunea teleologică – si deci fundamental an-istorică – a Raportului final din 2006, datele lui Ion Iliescu din 1950 (con)duc inevitabil la actiunile lui Ion Iliescu din 1990. Determinismul psiho-istoric al Raportului final din 2006 nu lasă nici o portită de scăpare si nu admite nici un ocol în parcursul lui Ion Iliescu de la rolul de opresor bolsevic/ stalinist al studentilor în anii 1950 la cel de opresor neobolsevic/stalinist al studentilor si Opozitiei (PNT si PNL) în 1990.

 

Dar dacă Ion Iliescu rămîne neschimbat – cel putin în Raportului final din 2006 –, Tismăneanu fluctuează. Am chiar bănuiala că Iliescu rămîne – în versiunea 2006 – stabil pentru ca Tismăneanu să poată varia mai usor.

 

Pentru a întelege acest mecanism de bursă a nomenclaturii de ieri si de azi, trebuie să luăm în considerare faptul că Tismăneanu a produs un alt „raport final”. Raportul final din 2006 a fost precedat de un Final Report în 1989. În august 1989, Vladimir Tismăneanu depunea pe masa lui National Council for Soviet and East European Research un „Final Report” cu titlul: Personal Power and Elite Change in Romania (66 pagini). Acest „Final Report” era însotit de un „Research Report”, cu titlul: The Tragicomedy of Romanian Communism (79 pagini). Ambele rapoarte din 1989 îl mentionau pe Vladimir Tismăneanu ca „author” si ”principal investigator”. La sectiunea „Contractor” era mentionat Foreign Policy Research Institute, think tank-ul din Philadelphia unde a lucrat Vladimir Tismăneanu între 1983 si 1990. Asadar National Council for Soviet and East European Research a plătit Foreign Policy Research Institute pentru a produce un „Final Report” asupra regimului comunist din România anului 1989, a istoriei si perspectivelor acelui regim. Înainte de a analiza continutul celor două rapoarte, si de a le raporta apoi la Raportul final din 2006, trebuie să fac cîteva precizări în ceea ce priveste institutiile tutelare ale rapoartelor din 1989.

 

National Council for Soviet and East European Research a fost înfiintat în 1977 de guvernul american cu sprijinul Departamentului Apărării si al Departamentului de Stat al S.U.A.. Ulterior, functionarea NCSEER a fost sustinută si de Arms Control and Disarmanent Agency. După cum o dovedesc legăturile guvernamentale, rostul NCSEER nu era acela de a face stiintă pură, ci a informa si influenta deciziile politice ale guvernului american în privinta Europei de Est si a U.R.S.S..[1]

Foreign Policy Research Institute a fost înfiintat în 1955 de Robert Strausz-Hupé. FPRI e, nominal, „dedicat studiilor care ajută la dezvoltarea de politici care avansează interesele nationale ale S.U.A.”. Dar, înca din 1961, într-un memorandum trimis Presedintelui Kennedy si Secretarului de Stat Robert McNamara, senatorul american William J. Fulbright atrăgea atentia că FPRI era parte a unui „mic grup de think tankuri private care, cu ajutorul marilor corporatii, încercau să capete o influentă necuvenită asupra armatei americane.” Fulbright se temea că, în loc să fie controlată de guvernul american ales prin vot democratic, politica externă americană începea să cadă pe mîna unor grupuri de interese private care actionau prin intermediul unor institutii precum FPRI.[2]

FPRI era finantat de Richardson Foundation, o fundatie „caritabilă” a concernului chimic Vick. Aripa militară a FPRI tinea seminarii de îndoctrinare pe bazele militare americane. Aripa civilă îndoctrina liderii societătii civile americane în sensul transformării statelor americane în „colegii de război civile” („civilian war colleges”) unde populatia să poată fi pregătită de rezistentă împotriva invaziei sovietice. Conform activistilor FPRI, parte a inveziei sovietice erau si impozitul progresiv pe venit sau reglementarea pietei.[3]

„Anticomunismul” lunatic promovat de FPRI a făcut ca în anii '60-'70 institutul să fie discreditat si izolat de lumea academică americană. Odată cu venirea la putere a lui Ronald Reagan însa, FPRI s-a alăturat lui National Endowment for Democracy [4], lui American Enterprise Institute [5] si altor institutii extrem de influente în modelarea politicii externe americane în sensul „revolutiei democratice globale” neoconservatoare.

La FPRI, Tismăneanu a fost unul din colaboratorii apropiati ai lui Daniel Pipes, director al FPRI între 1986 si 1993.[6] Conform lui Pipes, Tismăneanu ar fi fost principalul responsabil pentru modul în care S.U.A. a înteles să influenteze procesul democratizării tărilor din Estul Europei în general si a României în special: „La mijlocul anilor '80, într-o perioadă cînd toată lumea credea că Europa de Est stagnează, Vladimir Tismăneanu a observat miscări ascunse, si a sustinut că trebuie să fim atenti la ceea ce el numea emergenta societate civilă. Într-o faimoasă conferintă din 1987 organizată de dl Tismăneanu, FPRI a avut inspiratia de a ataca subiectul, «Vor supravietui statele comuniste?» Drept urmare, dl Tismăneanu a fost consultat aproape zilnic de Departamentul de Stat la începutul lui 1990, dîndu-i astfel posibilitatea de a avea un rol direct în definirea politicii de diferentiere (care conditiona asistenta S.U.A. de pasi concreti către democratizare), politică ulterior adoptată în privinta întregii Europe de Est.” [7]

 

Între subiectul conferintei din 1987 si cel al lui Final Report din august 1989 există o continuitate evidentă. Raportul din 1989 e probabil o comandă venită ca urmare a conferintei din 1987. În 1987, Tismăneanu atrăgea atentia asupra lipsei de viabilitate a statelor comuniste, iar în 1989 întocmea un Final Report referitor la instabilitatea regimului Ceausescu si la modul în care ar putea fi grăbită si influentată o eventuală schimbare de regim.

Dacă e adevărat ce spune Daniel Pipes, înseamna că în august 1989, cînd înmîna sefilor săi de la FPRI si sponsorilor de la NCSEER acest Final Report, Tismăneanu era unul din principalii inspiratori ai politicilor americane referitoare la Europa de Est. Să vedem asadar ce anume le spunea Tismăneanu guvernantilor americani în august 1989, cu doar cîteva luni înainte de căderea regimului Ceausescu si de preluarea puterii de către Ion Iliescu si F.S.N.. Cum îl prezenta Tismăneanu pe Ion Iliescu în acel Final Report din 1989? Ca parte a emergentei societăti civile – bune – sau ca stalinist impenitent – rău?

 

2. Societatea civilă: Iliescu, Brucan, Bârlădeanu

 

La începutul „sumarului executiv” care precede raportul propriu-zis, aflăm că, „la începutul anilor 1970, convins că si-a consolidat puterea, Ceausescu a început să dezvolte un stil de conducere personalist, ignorînd si deseori contrazicînd organele de conducere colectivă. Subordonatii au devenit din ce în ce mai îngrijorati de emergenta unei dictaturi neo-staliniste, astfel încît Ceausescu a accelerat rotatia cadrelor, retrogradînd membri influenti ai 'grupului aparatcicilor' precum Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Pană, Ion Iliescu si Ion Stănescu. Unii s-au sinucis în circumstante stranii”. (Final Report 1989, 2).

Discutînd despre posibilii succesori ai lui Ceausescu, Tismăneanu preciza că sansele lui Nicu Ceausescu de a rezista unui atac al „aparatcicilor nemultumiti” sînt extrem de mici: „Un scenariu mult mai plauzibil e că va apărea un candidat din rîndul securistilor si nomenclaturistilor de vîrf educati la Moscova (Ion Coman, Ion Dincă si Constantin Olteanu). E de asemenea posibil ca si conducerea post-Ceausescu să fie asigurată de membrii cîndva puternicului «grup al aparatcicilor» (care îi include pe fostii secretari CC Ion Iliescu si Paul Niculescu-Mizil si pe fostul premier Ilie Verdet)” (Final Report 1989, 5). Oricum, nota Tismăneanu, izolarea României pe plan international si "relatiile tensionate" dintre Ceausescu si Gorbaciov sînt favorabile schimbării de regim: „În această conjunctură, Moscova nu are nici un interes să apere un stalinist nereformat. Sovieticii nu vor sta pasivi să privească deteriorarea situatiei din România, si cel mai probabil e că vor alerta elementele pro-sovietice din aparatul de partid, armata si securitatea din România pentru a le pregăti să preia puterea. Nici Occidentul nu va fi interesat să facă vreun gest de sustinere a unei dictaturi din ce în ce mai compromise” (Final Report 1989, 5).

 

Să notăm deci că, la finalul sumarului executiv, Tismăneanu prevedea că sovieticii îl vor înlocui pe Ceausescu cu oameni de-ai lor si că Vestul se va mărgini la a nu-l sustine pe Ceausescu. Tismăneanu nu prevedea vreo intentie sau posibilitate a Occidentului de a împiedica ascensiunea unei garnituri pro-sovietice la cîrma României.

 

Tismăneanu mentionează apoi că Nicolae Ceausescu, în calitate de secretar al CC, avea sarcina de a coordona organizatiile de tineret si că la sfîrsitul anilor 50 a colaborat cu Virgil Trofin, Ion Iliescu, Stefan Andrei, Cornel Burtică, Cornel Pacoste, Stefan Bârlea si Mircea Iliescu la represiunea studentilor: „Punînd în practică fără ezitare linia partidului, acesti activisti au stabilit legături personale strînse cu Ceausescu, care i-a ajutat să urce în ierarhia de partid. Numiti în pozitii cheie, ei au devenit un grup de presiune major după 1965. Unii dintre ei – precum Stefan Andrei si Cornel Pacoste – sînt înca membri ai nomenclaturii de vîrf, în vreme ce altii – precum Virgil Trofin, Cornel Burtică si Ion Iliescu – au fost eliminati în anii din urmă” (Final Report 1989, 9). Asadar, desi a debutat în societatea comunistă ca stalinist, Ion Iliescu a fost mai apoi asociat mai degrabă perioadei de liberalizare dintre 1965 si 1971, neavînd nimic de a face cu "anii din urmă/recenti" ai comunismului ceausist, cînd a fost persecutat.

În „raportul de cercetare” din 1989, Tismăneanu îl mentionează pe Iliescu ca pe unul dintre cei persecutati de regimul Ceausescu si ca pe un activist popular în rîndul membrilor de partid, deci capabil să asigure coeziunea si stabilitatea unui eventual regim post-Ceausescu: „Oamenii care au atins un anumit nivel de popularitate în rîndul membrilor de partid (Virgil Trofin, Ilie Verdet, Ion Iliescu, Paul Niculescu-Mizil) au fost treptat marginalizati” (Tragicomedy of Romanian Communism 1989, 53).

 

Modul în care Tismăneanu îl fereste pe Iliescu de contaminarea cu ceausismul devine si mai evident cînd comparăm paragraful referitor la Congresul al X-lea al PCR din Final Report 1989 cu cel din Raport final 2006. În 1989, Tismăneanu descrie manevrele prin care Ceausescu a înlăturat vechea gardă pentru a numi în Prezidiul Permanent al Comitetului Executiv al PCR doar pe cei fideli lui: „Ceausescu era acum liderul aboslut al PCR, puternic sustinut de un aparat de partid ai cărui reprezentanti si-au primit în sfîrsit mult-asteptatata răsplată pentru loialitatea lor. Vechii asociati ai lui Ceausescu: Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Pană, Virgil Trofin si Ilie Verdet au fost alesi în Prezidiul Permanent al Comitetului Executiv [...] Controlat în întregime de Ceausescu, Secretariatul CC includea acum, pe lîngă secretarul general, reprezentanti ai aparatului de partid precum Paul-Niculescu Mizil, Gheorghe Pană, Vasile Patilinet, Dumitru Popescu, Virgil Trofin si Mihail Gere” (Final Report 1989, 22).

 

În această versiune, Iliescu nu e asociat nominal acestui congres care, ne spune Tismăneanu, a consfintit preluarea controlului asupra P.C.R. de către Ceausescu si deci a marcat începutul regimului Ceausescu ca fază distinctă a istoriei regimului comunist în România.

Iată însa cum prezintă Tismăneanu acelasi moment în Raportul final din 2006: „Treptat, Ceausescu a reusit să-i elimine din viata politică pe toti supravietuitorii din Biroul Politic al lui Gheorghiu-Dej, evitînd însă metoda stalinistă a epurărilor sîngeroase. De exemplu, după ce a fost eliminat din Comitetul Central la Congresul al X-lea în 1969, Apostol a primit initial o pozitie relativ înaltă în guvern, apoi o pensie substantială, iar mai tîrziu a fost numit ambasadorul României în Argentina [...] Membrii aparatului de partid (Ilie Verdet, Paul Niculescu-Mizil, Virgil Trofin, Ion Stănescu, Ion Iliescu, Gheorghe Pană, Dumitru Popescu, János Fazekás si Ion Ionită) i-au stat alături lui Ceausescu. Multi dintre acestia se alăturaseră PCR în timpul primilor ani de activitate legală de după război (1944-1946) si absolviseră în anii 1950 înalta scoală de partid a PCUS de la Moscova. Mai mult, acestia erau comunisti nationali convinsi si sustineau suprematia lui Ceausescu în cadrul conducerii” (Raport final 2006, 106)

În 2006, Iliescu e prezentat asadar ca unul din sustinătorii zelosi ai lui Ceausescu. Mai mult, conform lui Tismăneanu, motivul pentru care Iliescu l-a sustinut pe Ceausescu ar fi fost apartenenta lui Iliescu la grupul „comunistilor nationali”, opus „internationalistilor„.

 

Trecînd în revistă opozantii fazei ceausiste a regimului comunist, Tismăneanu ne ajută să ne facem o idee despre acea „emergentă societate civilă” pe care, conform lui Daniel Pipes, ar fi adus-o Tismăneanu în atentia factorilor de decizie americani. Cine era deci societatea civilă impresariată de Tismăneanu în 1989? La pagina 35 avem o jumătate de paragraf dedicată lui Paul Goma, încercarii de creare a sindicatelor libere în 1979 si grevei minerilor din 1977. Uniunile de creatie, ni se spune în alt paragraf, si-au pierdut orice urmă de independentă înca din 1981. Pe două rînduri ni se spune de încercarile de a reînvia PNL si PNT si apoi alte două rînduri sînt dedicate manifestatiilor studentesti din Iasul lui mai 1987. E pomenită în trecere si manifestatia muncitorilor de la Brasov, din noiembrie 1987.

 

Sase (6) pagini sînt însă dedicate prezentării elogioase a „Scrisorii deschise” trimise lui Ceausescu de cei sase vechi nomenclaturisti bolsevici (Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu, Grigore Ion Răceanu, Silviu Brucan) în martie 1989. Scrisoarea e considerată un „document deschizător de drumuri” („pathbreaking document”) si prezentată de Tismăneanu astfel: „Documentul reprezintă atît o condamnare severă a politicilor dezastruoase ale lui Ceausescu, cît si o platformă politică alternativă. Stimulati fără îndoiala de politica de glasnost a lui Gorbaciov, semnatarii îl acuzau pe Ceausescu de a fi discreditat imaginea socialismului. Evitînd remarcile inutil de ofensatoare referitoare la cultul personalitătii si la monopolizarea puterii politice de clanul prezidential, ei cereau stabilirea unui stat socialist de drept bazat pe stricta observare a prevederilor constitutionale. Cei sase considerau campania de sistematizare [a satelor, n. M.P.] drept o insultă la adresa tuturor cetătenilor români si deplîngeau alarmanta izolare a tării lor atît în Est cît si în Vest. Semnificativ, scrisoarea nu pomenea nimic despre chestiunile legate de luptele din interiorul partidului si se concentra pe a cere respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Nu putem să uităm, totusi, că trimitînd o asemenea scrisoare peste hotare cei sase veterani au încalcat crucialul tabu leninist conform căruia problemele partidului trebuie discutate doar în interiorul partidului, dar oricum în România nu există o viată de partid. Se pare că autorii au ales din disperare această solutie periculoasă. Grupul a ajuns la concluzia că mofturile si capriciile lui Ceausescu pun în pericol supravietuirea culturală si biologică a natiunii române” (Final Report 1989, 40).

 

Asadar cei sase nomenclaturisti au făcut un gest eroic în apărarea natiunii române si a drepturilor omului. După reproducerea integrală a scrisorii, Tismăneanu ne oferă si biografiile celor sase eroi. Iată cum e prezentat Silviu Brucan, liderul emergentei societăti civile din România anului 1989: „Silviu Brucan e un politolog si jurnalist care a functionat în anii 1950 ca redactor-sef al ziarului de partid Scînteia. A făcut parte, multi ani, din grupul scriitorilor de discursuri ai lui Gheorghiu-Dej. În anii 1960 a fost ambasador în Statele Unite si mai tîrziu a predat marxism-leninism la Academia Medicală din Bucuresti. În noiembrie 1987 a lansat un apel în favoarea demonstrantilor de la Brasov. În timpul vizitei sale în Statele Unite din 1988, a criticat puternic regimul personal al lui Ceausescu. E clar deci că contestatarii lui Ceausescu apartin elitei comunismului românesc. Putem bănui că scrisoarea lor va atinge o coardă sensibilă în rîndul nomenclaturistilor nemultumiti”. Alexandru Bârlădeanu le e introdus si el americanilor ca avînd un pedigree impecabil, de sustinător al liberalizării economice, demisionar din toate functiile de partid după un conflict cu Ceausescu pe teme de politică economică si sef al sectiei economice a Academiei Române. (Final Report 1989, 43-44).

 

Iată acum acelasi episod evocat în 2006: „Încurajati de politica de glasnost a lui Gorbaciov, cîtiva români si-au asumat riscul de a-l critica public pe Ceausescu. În martie 1989, sase veterani ai partidului, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu si Grigore Răceanu, i s-au adresat lui Ceausescu printr-o scrisoare deschisă în care denuntau excesele acestuia, politica economică haotică si deteriorarea generală a imaginii internationale a României. «Scrisoarea celor sase» – după cum a fost denumit acest memoriu în tară si în străinătate – a reprezentat mai mult decît o critică severă la adresa cursului dezastruos urmat de Ceausescu. Opunîndu-se exceselor clanului conducător, autorii cereau stabilirea unei stări de legalitate. De fapt, «scrisoarea celor sase» a fost un exemplu clasic de disidentă intrasistemică si nu expresia unei opozitii radicale fată de institutiile si practicile asociate cu ceea ce Gorbaciov criticase ca fiind un «sistem administrativ de comandă». Cu toate acestea, considerînd traditiile si comportamentele caracteristice culturii politice românesti, memoriul a reprezentat un punct de cotitură. Pentru prima dată în istoria PCR, activisti importanti ai partidului îndrăzniseră să pună sub semnul întrebării presupusa infailibilitate a secretarului general si se constituiseră practic într-o factiune politică a unui partid leninist în care fractionismul fusese considerat întotdeauna un păcat mortal. Totusi, autorii nu erau partizanii unui pluralism de tip occidental. Unii dintre ei, precum Gheorghe Apostol si Constantin Pârvulescu, fuseseră implicati în teroarea stalinistă de la sfîrsitul anilor 1940 si începutul anilor 1950. Corneliu Mănescu contribuise în mare măsură la fabricarea imaginii lui Ceausescu ca arhitect al politicii externe semiautonome a României. Silviu Brucan fusese un propagandist experimentat al partidului si servise ca ambasador al regimului în Statele Unite si la Natiunile Unite la sfîrsitul anilor 1950 si începutul anilor 1960. Bârlădeanu, care propusese reforme economice moderate la sfîrsitul anilor 1960, pînă cînd a fost fortat să se retragă din toate pozitiile detinute în aparatul de partid si de stat după o dispută cu Ceausescu asupra strategiilor privind investitiile si planificarea, era un sustinător convins al economiei de comandă si al planificării centralizate” (Raport Final 2006, 43).

 

În 1989, pentru americanii informati de Vladimir Tismăneanu, Brucan era un respectabil profesor, iar Alexandru Bârlădeanu era un comunist liberal-moderat partizan al reformelor economice. Ambii sustineau – le spunea Tismăneanu beneficiarilor americani – drepturile omului. În 2006, Tismăneanu le spune românilor că Brucan era un propagandist, iar Bârlădeanu era un sustinător convins al economiei de comandă si planificării centralizate, si că niciunul dintre ei nu era un partizan al pluralismului.

Si-a rafinat domnul Tismăneanu paradigma analitică sau minte după cum o cer interesele partidului? Oare în 1989 intermedia mariajul – sau măcar pactul de neagresiune – dintre americani si factiunea Brucan-Iliescu, în vreme ce în 2006 lucra ca ideolog de campanie pentru „anticomunistul” Băsescu, ajuns între timp preferatul amabasadei americane la Bucuresti?

 

Pentru a ne lămuri, iată cum îl prezenta pe Ion Iliescu în 1989, aproape de finalul raportului si al capitolului dedicat posibililor succesori ai lui Ceausescu. Iată deci ultimul cuvînt al lui Vladimir Tismăneanu în august 1989: „Unul dintre candidatii cu cele mai mari sanse de a-i succede lui Ceausescu e Ion Iliescu, cîndva protejatul presedintelui si probabil preferatul aparatului de partid. Educat la Moscova la începutul anilor '50, unde ni se spune că l-ar fi întîlnit pe Gorbaciov, Iliescu apartine unei generatii mai tinere de comunisti, reformatori. În 1971, Iliescu – pe atunci un tînăr secretar de partid însarcinat cu probleme ideologice – si-a pierdut locul în Secretariat din cauză că s-a opus mini-revolutiei culturale. Asa-zisele lui păcate, «intelectualism» si «liberalism» pot fi cu mult succes invocate într-o confruntare cu Ceausescu si sustinătorii lui. În timpul vizitei lui Gorbaciov în România, în mai 1987, lui Iliescu i s-a cerut să părăsească Bucurestiul pentru o săptămînă pentru a nu se întîlni cu potentialul său protector sovietic. Mai tîrziu, într-un articol foarte neobisnuit publicat în principala revistă literară din România în septembrie 1987, Iliescu a sustinut «dezvoltarea formelor eficiente de control asupra puterii si factorilor de decizie». Scris într-un stil gorbaciovist, eseul lui Iliescu se referă la aceste structuri de putere ca la ceva intrinsec conservator, interesat în mentinerea status quo/ului si deci ca la o sursă majoră de alienare socială” (Final Report 1989, 50).

 

După o asemenea scrisoare de recomandare din partea profesorului Tismăneanu, nu e de mirare că Ion Iliescu a primit postul de presedinte al României din partea U.R.S.S cu încuviintarea S.U.A.. Prezentat ca liberal, reformator, intelectual si gorbaciovist într-o epocă în care S.U.A. negociau cu succes cu liberalul, reformatorul si intelectualul Gorbaciov, Ion Iliescu nu avea de ce să se teamă de opozitie din partea S.U.A. în cazul în care U.R.S.S. l-ar fi propulsat la putere – asa cum prevedea dl Tismăneanu.

 

Note

[1] Vezi Victoria E. Bonnell, George W. Breslauer, „Soviet and Post-Soviet Area Studies”, în David Szanton, ed., The Politics of Knowledge. Area Studies and the Disciplines (Berkeley: University of California Press, 2004), 217-261, 224.

[2] Sara Diamond, Roads to Dominion: Right-Wing Movements and Political Power in the United States (New York: The Guilford Press, 1995),48-49.

[3] Rick Perlstein, Before the Storm: Barry Goldwater and the Unmaking of the American Consensus (New York: Nation Books, 2009),146-47.

[4] Vladimir Tismăneanu a avut legături si cu controversatul „National Endowment for Democracy”, institutie pe care analistii si istoricii americani o acuză de folosirea banilor publici pentru a ajuta „grupuri speciale de interese să hărtuiască guvernele democratic alese ale unor tări prietene, să se amestece în alegerile care au loc în alte state si să corupă miscările democratice”: „The National Endowment for Democracy is a foreign policy loose cannon. Promoting democracy is a nebulous objective that can be manipulated to justify any whim of the special-interest groups – the Republican and Democratic parties, organized labor, and the U.S. Chamber of Commerce – that control most of NED's funds. As those groups execute their own foreign policies, they often work against American interests and meddle needlessly in the affairs of other countries, undermining the democratic movements NED was designed to assist. Moreover, the end of the Cold War has nullified any usefulness that such an organization might ever have had. There is no longer a rival superpower mounting an effective ideological challenge, and democracy is progressing remarkably well on its own. NED, which also has a history of corruption and financial mismanagement, is superfluous at best and often destructive. Through the endowment, the American taxpayer has paid for special-interest groups to harass the duly elected governments of friendly countries, interfere in foreign elections, and foster the corruption of democratic movements” (Barbara Conry, „Loose Cannon: The National Endowment for Democracy”, Cato Foreign Policy Briefing No. 27, November 8, 1993). Vezi si Gerald Sussman, „The Myths of ‘Democracy Assistance’: U.S. Political Intervention in Post-Soviet Eastern Europe”, Monthly Review, vol. 58, no. 7, December 2006; Frederick L. Wettering, (C)overt Action: The Disappearing „C”, International Journal of Intelligence and CounterIntelligence, Volume 16, Issue 4, 2003, Pages 561 – 572; Dempsey. „Fool's errands: America's recent encounters with nation building.” Mediterranean Quarterly, v. 12 issue 1, 2001, 57-80; Rosaleen Smyth, „Mapping US Public Diplomacy in the 21st Century”, Australian Journal of International Affairs, 55: 3, 421 — 444; Barbara Ann J. Rieffer; Kristan Mercer , „US democracy promotion: The Clinton and Bush administrations”, Global Society, Volume 19, Issue 4, 2005, 385 – 408.

[5] Vladimir Tismăneanu si think-tank-uri băsiste au avut si au „linkuri” cu AEI, un think-tank neoconservator/ neoliberal descris de istoricul Mark Almond de la Oxford drept „un fel de Cominform al noii ordini mondiale”. Mark Almond noted that the American Enterprise Institute's „so-called scholars are the inquisitors of a global regime. Minutes of their foreign seminars are more like sitting in on a hate session from China's cultural revolution than a political science class at Yale. Participants rise to denounce the hate figure of the day or to endorse a visiting dignitary favoured by the regime. There is an overwhelming stench of ideological conformity. Washington think-tanks promote not pluralism, but a Stalinist-style dogmatism with eulogised conformists and excommunicated heretics. This show-trial mentality is hardly surprising, as the American Enterprise Institute brings the ideological successors of McCarthy and renegade leftists together with emigres educated in the Soviet bloc” („Your Tyrant or Ours”, The New Statesman, 17 November 2003, retrieved at: http://www.newstatesman.com/200311170017). Sună a înliniedreapta.net sau a orice alt cuib de sustinători ai băsismului.

[6] Vezi http://www.fpri.org/news/2006/#appointments. Vezi si articolul lui Vladimir Tismăneanu http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-despre-neoconservatorism-idei-politice-si-intelectuali-publici-874437.html.

[7] Daniel Pipes, „From a Distance: Influencing Foreign Policy from Philadelphia”, The Heritage Lectures, Heritage Foundation, June 5 1991 (http://www.danielpipes.org/978/from-a-distance-influencing-foreign-policy-from-philadelphia).