Despăgubiri literare

                                        DIN PRICINA BABELOR SECULARIZAREA SE AMÎNĂ!

                                    Mircea PLATON


             
(mic excurs edificator despre virtutile eshatologice ale
colivei, parastaselor si păsunismului )
1. O întrebare

Ce e secularizarea? Evacuarea religiei sau autoritătii clericale din spatiul public? E secularizarea democratia sau birocratia necredintei: e abandonul religios informal sau unul din scopurile ingineriei sociale? Putem detecta cauzele secularizării? Care cauze: cele prime sau cele imediate? Principiul sau prilejul? Dacă secularizarea e, în esentă, viata fără Dumnezeu, atunci nu e un indiciu al secularizării faptul că încercăm să discutăm istoric, sociologic si filosofic o chestiune care tine de teologia istoriei?
Din moment ce problema cauzalitătii istorice sau stiintifice e încă nerezolvată si are un caracter infinit recesiv, si din moment ce în problema secularizării pare a fi implicat, nu numai ca regizor teist sau scenograf deist, ci chiar ca protagonist, Dumnezeu, mă voi limita la unele observatii istoric-antropologice pe marginea secularizării. Cum sînt de părere că problema secularizării tine de teologia istoriei, pe care, ca deslusire a lucrării lui Dumnezeu în lume, nu o poate face decît un sfînt,  îmi refuz orice cădere de a discuta cauzele profunde ale secularizării. Voi atrage însă atentia asupra unor fenomene care au precedat sau însotit secularizarea si care e posibil să aibă o oarecare legătură cu ea. Dacă nu au provocat-o, poate că au înlesnit-o. Dacă nu au înlesnit-o, poate că au anuntat-o. Dacă nu au anuntat-o, poate că au manifestat-o.

2. Continuare cu părere de rău
Un distins intelectual la care de altminteri tin foarte mult declara că, în exil, încercările soartei l-au împins către religie: „Si, să vă spun cinstit, aici am o simpatie pentru catolicism, pe care l-am găsit mult mai sever ca să mă tină într-o chingă”. În ciuda acestei simpatii, lesne de înteles la un om „frantuzit” cu elegantă, distinsul intelectual declara că rămîne ortodox: „Rămîn în ritul meu de nastere, în ritul ortodox fiindcă are un anumit parfum care te învăluie, care te trimite în mod insensibil si înconstient către un contact cu divinitatea”. Celor care vor fi tentati să protesteze fată cu transformarea Ortodoxiei în „rit”, le voi răspunde că distinsul intelectual se declară străin de asemenea minutii: „Să stiti că am o alergie la teologie. Adică mie îmi place religia, dar ca un cărbunar, cum spune francezul, ca un om simplu. De îndată ce mă apuc să discut, să îl aud pe altul că face teologie, mă închid ca într-o scoică. Nu pot să sufăr explicatiile teologice ale credintei. Am impresia că trebuie să fie ceva instinctiv, ceva sentimental, dar nu ceva rational. Cînd trebuie să fac teorie chibritului cu religia nu-mi mai place”.  „În viata mea s-au întîmplat cel putin cîteva minuni”, continuă distinsul intelectual spre stupefactia celor care asociază cultura înaltă cu scepticismul. La capătul trecerii în revistă a autobiograficelor minuni si a lungului său exil, distinsul intelectual observă însă că, prin comparatie cu România tineretii sale, „s-a schimbat ceva în mentalitatea românului si cred chiar că religiozitatea de astăzi care este destul de răspîndită încă a căpătat si mai mult ca înainte un aspect din ce în ce mai superstitios. Tinem cîteodată la niste amănunte oarecum copilăresti. Dar adevărata credintă e cinstită, linistită, adică să o aplici în viata de fiecare zi; nu fiindcă postesti sau fiindcă faci colivă pentru morti, pentru una-alta, înseamnă că esti un suflet credincios [...] La noi se păstrează aceste obiceiuri si superstitii [...], nu mai vorbesc de obiceiuri cît se poate de cinstite, cum este coliva. Coliva e un obicei roman cu mult înainte de crestinism, mîncarea care se punea lîngă mormînt, se credea că o ia mortul ca să-l treacă Styxul în infern. Noi am păstrat foarte multe obiceiuri de origine barbară. Asa că la crestinismul ăsta de-acuma eu mă uit cu putină suspiciune”.
Încheind momentului religios al interviului său, distinsul intelectual ne relatează o epifanie antitabagică: „Fiindcă într-o zi care era Lăsatul Secului, la catolici se numeste «miercurea cenusii», aveam niste prieteni dragi la care mă duceam în fiecare zi si aflu că a doua zi este «miercurea cenusii». Si atunci, a doua zi, m-am dus si eu la biserică. Se nimerea să fie si Ramadanul musulmanilor, adică în momentul acela la fiecare colt de stradă era o moschee improvizată si vedeai sute de oameni îmbrăcati în alb care se aplecau pînă la pămînt. [...] Si tînărul preot francez care oficia în acea seară la catedrala catolică – era imensă si urîtă – ne-a apostrofat: «Nu vă e rusine? Voi, crestini, la acest post al Pastelui, uitati-vă la musulmanii ăstia care sînt în stare timp de 28 de zile pe căldura asta înfiorătoare să nu înghită un pic de apă dimineata si pînă seara. Si voi ce faceti din postul ăsta de Paste? Ia încercati să vă lăsati de ceva în aceste 40 de zile». Iar eu, în capul meu, m-am uitat asa, si mi-am zis: «Măi, N., de ce te poti lăsa? Hai să mă las de tutun.» Si m-am lăsat 40 de zile de tutun si n-am mai pus tigara în gură de atunci. Sînt 25 de ani de atunci. Deci, vedeti că totusi viziunea acestei credinte simple si adînci a musulmanilor a avut repercusiuni si asupra noastră. În aspectele ei constructive, hai să facem cel putin ceva ca si ei!”1.

Am citat pe largdin interviului distinsului istoric din două pricini: mai întîi că, fiind vorba de un om de calitate, mi se pare că nu putem trata cu superficialitate spusele domniei-sale; apoi am vrut să nu rup nici o afirmatie din context deoarece în acest fel se observă mai bine cît de inegal îi e gîndul. Cum poti să spui că îti place catolicismul pentru că te tine „într-o chingă”, dar în acelasi timp să te declari oripilat de teologie si de rationalizarea credintei? Cum poti să spui că ai credinta simplă a unui „cărbunar” (de-ai lui Garibaldi?) dar în acelasi timp să critici „superstitia”, pomenile si postul românilor ortodocsi? Cum poti să dai de exemplu postul musulmanilor dar să te zgribulesti parfumat la posturile – altminteri lungi si grele, fără dezlegare la apusul soarelui – pe care le tin românii ortodocsi? Cum poti critica „formalismul” ortodoxiei românesti lăudînd în acelasi timp „chinga” altor rituri/monoteisme? În ce constă această chingă, nu în dogmă, ritual si asceză? Apoi nu e ortodoxia românească învinuită că e cea mai otomană formă a crestinismului? Dacă am face toate canoanele, dacă am tine toate posturile, si dacă am merge la toate slujbele după rînduială, atunci nu stiu despre ce altă chingă s-ar mai putea vorbi.
Problema e că, în momentul în care vorbesti despre aceste lucruri esti imediat încondeiat drept „fundamentalist”, „legionar”, „fanatic”, „obscurantist”. Si asta pentru că, dacă în cazul omului obisnuit secularizarea e poate un efect al dezrădăcinării, în cazul intelectualilor, secularizarea pare urzită nu din necredinta, ci din credinta lor. E liturghia distrusă de sentiment (de „Biserica interioară”), si trăirea distrusă de simbolism heterodox.
Nu am intentionat în această introducere si nu intentionez nici în continuare să lovesc în Catolicism sau în Islam. Sustin însă că ele, ca si Ortodoxia, nu sînt reductibile la impresii si degustări de călătorie spirituală: la Catolicismul orgii, la Ortodoxia miresmei si la Islamul muezinului. Traditia, în toate religiile de mai sus, joacă un rol determinant – de la Sfintii Părinti ai Răsăritului si Apusului la schismele si hadith-urile musulmane. Poate că, pe un anumit palier, secularizarea nu e rezultatul confruntării dintre credintă si necredintă, ci a parazitării credintei, a pseudo-credintei, a pseudo-traditiei, a pseudo-puritătii căutate de cercuri intelectuale mai interesate de monopolul hermeneutic decît de sobornicitatea trăirii tainelor.

3. Traditie si secularizare                                         
            Unul dintre cele mai interesante momente ale vietii culturale europene e disparitia limbii latine. Dorind-o curătată de barbarisme, pedantii ciceronieni ai Renasterii au decis să elimine din vocabularul latinei orice cuvînt introdus după secolul I î.H.. Nesocotind biografia unei limbi vii în numele întoarcerii la origini, ciceronienii au ucis latina, mumificînd-o. Un similar început de emaciere religioasă poate fi detectat în cercurile catolice anterioare Reformei, care au încercat să suplimenteze crestinismul traditional făcînd apel la prisca teologia, la vechea întelepciune cuprinsă în scrierile hermetice si cabalistice. Hermetismul, neo-platonismul, cabala, rozicrucianismul, alchimia, ca de altfel – într-un alt mod, desigur – si Reforma, toate priveau în urmă, toate vorbeau de o restauratie. Progresul era o restauratie, o regăsire a întelepciunii adamitice, revolutia în sensul ei etimologic. Nostalgia paradisului îsi găsea solutia nu în participare liturgică, ci în prelapsarianism elitist.
            Principalul suport al secularizării asa cum o cunoastem noi acum e futurismul stiintific, care proclamă că viitorul e mai real decît trecutul. Dar la început stiinta a fost o formă de paseism. În filosofia naturală – adică în „stiinta” de la medicină la fizică trecînd prin alchimie si astrologie/astronomie – argumentul „vechimii” a functionat tot veacul al XVII-lea. Scepticismul si libertinajul apar pe un fond de criză a relatiei cu realitatea. Voltaire îsi are rădăcinile în libertinajul sceptic-fideist care încerca să privească realitatea în mod nearistotelic. Gassendi si libertinii eruditi au încercat să transforme infrastructura stiintifică fără să afecteze calota teologică. Au încercat să modifice stiinta fără a aduce atingere teologiei2. În domeniul umanist – după cum ne arată jansenistii cu nostalgia lor după biserica primară, Rousseau, deismul, francmasoneria, si nationalismul – autoritatea „vechimii” a supravietuit în secolul al XVIII-lea si mai departe3. Stiinta a devenit anistorică abia după Newton, cînd s-a eliberat complet de Cartea Facerii si a început să caute plenitudinea realului doar în imanenta viitoare, în fabricarea in vitro a pleromei.
            Secularizarea e, în parte, rezultatul conflictului dintre credinte diferite, nu dintre credintă si necredintă. Ingredientele secularizării pot fi regăsite în înfruntările teologic-armate dintre catolici si protestanti. Răspunzînd coruptiei si neo-păgînismului din sînul bisericii catolice, luteranii, calvinii si toate celelalte „swarmes of sectaries”/ grupuscule radical-reformatoare au purces la o critică radicală căreia i-au căzut victime sfintii, sfintele taine, traditia, monahismul, arta. Rămînea numai Scriptura. Dorind să reafirme valoarea traditiei, Richard Simon (1638-1712) a răspuns protestantilor arătînd miile de variatiuni ale textului sacru. Departe de a-i convinge pe hughenoti să accepte magisteriul Romei, Simon a reusit doar, voit sau nu, să distrugă credibilitatea Bibliei.
            Ceea ce a precedat, si poate că a si ajutat, secularizarea a fost deci un conflict nu între nou si vechi, ci între mai multe vechimi: cea a catolicilor, cea a protestantilor (cu biserica primară si cu „captivitatea babilonică” a Bisericii), si cea esoterică (o pseudo-traditie de fapt, despre care voi scrie putin mai departe), pe care o găsim infiltrată în ambele biserici dar o găsim si radical în afara lor. Una din solutiile acestei babilonii a fost scepticismul, reînviat de Contrareformă ca armă împotriva „ratiunii” autonome protestante. Zbătîndu-se între rationalism si fideism, între augustinianism si tomism, între jansenism si iezuitism, între tendinta de a insufla „întelepciune stiintei” sau „stiintă întelepciunii”, secularizarea ne apare ca încă unul din rezultatele fatale ale specializării. Specializată, latina a murit. Reformată sau contra-reformată, biserica, după un avînt initial, s-a sleit. Nu trebuie să trecem cu vederea faptul că impulsurile reformiste si chiar antimonahale cărora le-a dat frîu liber Luther erau parte integrantă a miscării de „reînnoire catolică”. Erasmus si Thomas Morus au reprezentat aripa moderată a curentului de idei pe care Luther l-a radicalizat. Dar reforma, rationalizarea, purgarea crestinismului, de abuzuri, dar si de identităti locale, erau parte a agendei catolice a sfîrsitului de secol XV si începutului de secol XVI. Conciliul din Trento a fost un apogeu al Contrareformei, desi, în multe privinte, documentele sale mergeau exact în aceeasi directie cu protestantismul: s-a standardizat, s-a tăiat din belsugul folcloric al catolicismului, s-au eliminat „superstitii” si sfinti locali si s-au încurajat „sfinti globali”, s-a rationalizat si urbanizat credinta, s-au trasat limite clare între sacru si profan. „Religia sociabilă a devenit pietate privată”, după cum rezumă Michael Mullett4. S-a curătat catolicismul desi, pînă la urmă, succesul lui popular s-a bazat tot pe moaste, luxuriantă iconografică si emotivitate arhitectonică5. Nu scolastica, ci „păsunismul” a salvat catolicismul, iar faptul poate fi întărit prin aceea că zonele catolice cele mai rezistente la secularizare au fost si zonele cele mai „folclorice” ale Europei: Bretagne, Bavaria, Spania, sudul Italiei. Catolicismul liberal s-a dezumflat, ca si protestantismul, si în secolul al XVI-lea, si în secolul al XIX-lea sau al XX-lea.
Pericolul subtierii crestinismului, al „reformării” lui e cunoscut si discutat în istoriografia Reformei si a Contrareformei. Cînd clerul se leapădă de cultura si religiozitatea populare, atunci credinciosul simte că biserica nu mai e a lui, că preotul, ca păstor, nu mai e parte din „turmă” cu el6, că preotul e un functionar al cărei limbaj nu îl mai poate întelege. Christopher Haigh a argumentat – si argumentul a rezistat testului timpului – că nu anticlericalismul a produs Reforma în Anglia, ci Reforma a produs anticlericalismul, după ce, în locul vechilor preoti de parohie, nu mult diferiti de turma lor, preotii burdusiti cu diplome de la Oxford si Cambridge au început să populeze parohiile si să-si alunge enoriasii cu snobismul, pretentiile, nevestele si predicile lor speculative, a căror intentie catehetică era minată de academism7.

4.Traditie si mijlocire
„Puritanismul”, fie el protestant, catolic sau ortodox, caută să cauterizeze sistemul de vase capilare prin care omul cheamă si primeste ajutorul lui Dumnezeu. Se lasă numai o mînă de taine – transformate eventual în simple ceremonialuri  –, si tot atîtea emotii: teama de iad, niscaiva iluminări isterice si multe cîntări pe versuri proaste. Sufletul omului nu cîstigă, ci pierde astfel în rafinament, devine mai putin antrenat să sesizeze semitonul. În loc de spatiu al medierii, biserica devine un maidan pseudo-eschatologic situat între singurătatea lui Dumnezeu si abjectia oamenilor. Micile ritualuri si marile slujbe ortodoxe mărturisesc însă o comuniune dinamică între cei morti, cei vii si cei viitori. sînt gesturile familiaritătii cu sacrul. Există o rutină a binelui într-o ofensivă discretă8 împotriva păcatului. Comunismul e o rutină a răului. Crestinismul traditional nu e numai optiune teologică, perpetuă exercitare a liberului arbitru în chestiuni rarefiate, ci e un mod de viată: cu nevointe, program si tabieturi. Semnul unei case locuite nu e mobila din ea, ci faptul că sînt rufe întinse la uscat în curte. Semnul unei biserici vii e vitalitatea lucrurilor mici, e si osteneala cuiva de a mai da de pomană pentru sufletul mortilor.
Marile trăiri isihaste se consumă în tăcere si singurătate. Biserica, institutie divino-umană al cărei cap e Hristos, ocroteste în sine această tensiune între laic si monahal, între virtutile pustiniciei si cele ale familiei. Si dintre virtutile familiei fac parte si virtuozitătile de parastas, Sf. Maslu, anafură si agheasmă. sînt alinări puse de biserică la îndemîna familiei crestine si sînt moduri umile, dar eficace, de a lucra împreună cu Dumnezeu pentru mîntuirea noastră si a celor apropiati. Un colac cu o lumînare în el e o mărturisire de credintă: nu ne mîntuim numai prin har, ci si prin fapte. Gestul babei9 mărturiseste întotdeauna o teologie, fie ea si „apocrifă”, dar teologia „iluminatului” nu e de multe ori acompaniată de nici un gest, nu în-fiintează nimic, nu e o stare, ci doar un enunt.
Reformă în sînul crestinătătii s-a mai făcut si în secolul al XII-lea, reforma cisterciană, austeră si aducînd un duh anti-folcloric. Diferenta între reforma cisterciană si Reformă e că prima nu a umblat la structura de rezistentă a bisericii, la căpriorii ei. Reforma cisterciană s-a făcut prin Biserică  nu împotriva ei, printr-un ordin monahal care întelegea să se întoarcă la regulile vietuirii monastice ale Sf. Benedict, nu împotriva lor. Luîndu-se punct de sprijin în afara bisericii, în „revelatia privată” de exemplu, în ceea ce rupe comuniunea, se si basculează totul în afara ei, asa cum s-a întîmplat cu Luther. Cînd Luther spune că îi e constiinta „luată prizonieră de cuvîntul lui Dumnezeu”, el vorbeste de o constiintă educată în spirit catolic. E o constiintă catolică. Constiinta luterană nu mai poate ajunge la acelasi rafinament ca aceea catolică. De fapt Luther nu a făcut decît să rupă consensul catolic. A trîmbitat de pe acoperisuri ceea ce era menit să rămînă de uz intern.10 Făcînd asta, el a transmis urmasilor numai concluziile. Modul de a ajunge la ele, adică existenta care le justifică si nuantează, a rămas în trecut. Si asta e problema tuturor reformelor: că se închid în adevăruri din ce în ce mai mici. Important nu e numai să păstrăm adevărul, care poate fi o eroare, ci existenta care ni-l descoperă. Existenta care e cît mai aproape de fiintă, de „Eu sînt Cel Ce sînt” care e „Calea, Adevărul si Viata”. Iisus nu accentuează numai Adevărul, ci si calea, drumetia adevărului: un itinerar cu o destinatie. Nu degeaba e adevărul înrădăcinat, străjuit, cumpănit în acest enunt de „esentă” si „existentă”. E adevărul în istorie si istoria care participă la eternitate
Un alt exemplu de reformă pernicioasă este iconoclasmul, una din suferintele după care biserica pare că îsi revine cel mai bine. Icoanele răspund unei nevoi prea adînci a omului pentru a putea fi înlăturate cu succes pentru mult timp si revin triumfător întotdeauna11. Sînt alte maladii după care biserica îsi revine mai greu. Aggiornamento e una dintre ele, si asta pentru că distinctia dintre asceză si secularizare e greu de făcut. Poate că punctul de sprijin ar trebui să fie atacarea abuzurilor dar neclintirea institutiilor, dogmei si ritualului. Modelul înnoirii („prefacerii”) Bisericii trebuie să fie postul si rugăciunea, nu operatia estetică. În bătălia dintre catolici (ortodocsi) si protestanti (intelectuali bîntuiti de gnosticism), dintre traditie si „lumină interioară”, prima e mai „ecumenică” si nu o exclude pe cea de a doua.
Alegerea între „biserica interioară” si biserica de parohie e cea dintre certitudinea „spirituală” a constiintei schimbătoare si adevărul „întrupat” al Bisericii eterne. Fără Dumnezeu ca garantie ego-ul spiritualist rămîne suspendat în certitudinea propriei existente, nu păseste cunoscător în lume, nu umblă prin începuturi de lume cu Dumnezeu si Sf. Petru12. Realitatea rămîne un tărm prea îndepărtat. Din această criză a relatiei cu realitatea se naste nihilismul. De cunoscut cunoastem practic, existînd. Ortodoxia cheamă la cunoasterea lui Dumnezeu prin intermediul practicii liturgice. Cei care combat crestinismul fără să-l practice par să spună că oamenii ar putea cunoaste ceva în afara practicii, a experientei imediate.
           
5.Ai nostri tineri...
Datorită elitismului lor secularist, intelectualii nostri de stînga tind să fie anti-tărani13. Stînga vestică slăveste, în numele multiculturalismului, orice vraci african. Si totusi stîngistii nostri pretind că sînt sincroni. Sincroni cu ce? Cu anul 1880 poate. Pe de altă parte, si dinspre dreapta se aud tot mai multe voci anti-„păsuniste”. Academicii ar vrea să confiste definirea credintei. Dar nu pot confisca trăirea ei, desi încearcă să reducă trăirea la definitie. Dar ce se întîmplă cu o astfel de religie redusă la limitele ratiunii sau esoterismului? Dacă dispare elita? Cine mai păstrează credinta? Calea către adevăr trece prin flacăra unei lumînări si e de ceară subtire. Ortodoxia nu poate fi transformată într-un esperanto initiatic, într-o disciplină a mîntuirii scuturată de particularisme si idiosincrasii14. Ortodoxia nu are a se confunda nici cu Muzeul Satului, nici cu Academia. Nu e nici un serviciu de asistentă socială, nici  politie morală, nici club isihast. Încercarea de a aseza Ortodoxia în cadrele urbanitătii e o întreprindere necesară si a cărei natură e complicată de pseudo-urbanizarea practicată de comunisti care, prin industrializare la normă si strămutare fortată de populatie de la tară la oras, a creat vaste peisaje si categorii umane ale nimănui. E o lume ale cărei ritmuri naturale – urbane sau rurale – au fost si sînt încă date peste cap, o lume de oameni nelalocul lor, o lume pe care Biserica trebuie să o regenereze folosind si alte mijloace pe lîngă „isihasmul de bloc” (Dan Ciachir) atît de plăcut „abatilor” de salon, intelectualilor si ascoristilor15. Istoria religiilor ne arată forta de iradiere a ritualului: de la mozaism, la Islamism si la catolicismul mediteranean, al Americii Latine, al văilor Europei si al Poloniei, practica informează credinta si îi mentine un tonus ofensiv.
            Intelectualii spiritualisti se vor introvertiti într-o „biserică interioară”. Vor să fie singuri cu Dumnezeu. Dar le ia multă bibliografie ca să ajungă acolo. Unui tăran român îi lua doar o îngenuchere. Uneori, prin părtile Basarabiei, si cîteva gîturi de tărie16. De ce „biserica interioară”, care duce la fundătura amoralitătii  molinist-chietiste, ar fi de preferat, în România zilelor noastre, „formalismului” babelor? Fac si babele după putinta lor. sînt babe liturgice! Intelectualii nostri iubesc si fac ce vor, adică sînt chietisti. Babele noastre merg la biserică si fac ce vor: adică sînt fariseice. Si totusi credinta lor presupune oarecare nevointă: fierb coliva, fac sarmalele, curătă mormintele răposatilor, se scoală de dimineată ca să prindă cursa spre mănăstire, îsi duc nepotii de mînă la împărtăsanie (uneori fără stirea părintilor, eliberati de „superstitii”), punînd astfel o temelie practică unei eventuale catehizări în a cărei lipsă baba rămîne unic atlet dogmatic, în acerbă luptă, pe scări de blocuri si de tramvaie, cu sectarii si amăgirile veacului. Artagul lor parohial nu se compară cu ocasionalismul, cu trufia romantică a iluminatilor. Calvinismul a avut succes la intelectuali pentru că intelectualii se simt alesi: damnati sau mîntuiti, dar alesi. Pactul lor cu Dumnezeu are întotdeauna note de subsol si codiciluri. În plus, să nu uităm că „Biserica interioară” deschide drumul politiei constiintelor. (Neo-)Protestantismul, cu accentul său pus pe constiintă, a fost în perioada sa de avînt mai opresiv decît catolicismul pentru care conta supunerea exterioară17. Conformismul si ritualismul sînt pretul pe care-l plăteste societatea crestină liberului arbitru si pe care noile politii ideologice nu îl mai îngăduie. După cum excelent a observat Ovidiu Hurduzeu, UNESCO dă acum directive, diseminate de mercenarii din presa românească, despre cum să-si crească românii copiii: „Mamele să renunte la înfăsat, tatii să nu mai folosească violenta etc. Supunerea exterioară pe care ti-o cerea comunismul va fi înlocuita cu «auto-controlul» vietii private (n-am auzit ca organizatiile de partid sa le fi dat vreodată  directive tovarăselor femei privitoare la înfăsatul plozilor). Interzicerea avorturilor viza obiective nationale, nu controlul vietii private. Nu cumva «noul» secularism e mai opresiv decît «ortodoxia babelor» si «patriarhatul» la un loc?"
            Desi suporterii „bisericii interioare” pun mult pret pe trăire, gama trăririlor lor religioase pare a se reduce la „do de sus”, la un tenorat angelic fără inflexiuni baritonale. Ce anume trebuie să trăim? Un orizont existential lipsit de sărbători? Sărbători fără ritual? Ritual fără păsunisme? Cine face mai mult pentru a ne absolvi de propriile noastre limite, un intelectual citind în izolarea camerei sale Pascal, sau roiurile de babe ortodoxe care aprind candela la morminte, care dau de pomană, si care astfel domesticesc moartea?18 Cine ne consolează mai mult: cimitirele noastre pe o coastă de deal si pline de lume în fiecare duminică, sau cimitirele fără de cruci ale protestantilor, pustii si lucioase ca o eprubetă într-un frigider de laborator? Nu există numai ipocrizia anafurei, ci si tartufiada misticismului, trufia pseudo-filocalică si impostura gnostică de pe urma cărora nu rămîne nici măcar bomboana de pe-o colivă.
           
6. Ortodoxia si surogatele ei
            Suma nevoilor sufletesti ale omului, religios sau secular, e aceeasi. „Romantismul e religie răsuflată”, spunea Hulme si, într-adevăr, melancolia betivului sau angoasa existentială nu sînt decît nostalgia paradisului rezolvată narcotic. Omul secular nu e omul despuiat de religie, ci omul care, tocmai pentru că s-a lepădat de biserică, trebuie să-i găsească un înlocuitor19: o ideologie (precum socialismul francez de la 1900 despre care Robert Hertz spunea că tîsneste din „nostalgia catedralei absente” si că e o „mistică a masei”) sau un „nechezol” ocult20. Te lepezi de spovedanie, introduci psihanaliza; te lepezi de Fecioara Maria, introduci principiul feminin, pseudo-Shekinah rozicruciană (a cărei variantă baptist-rotariană o reprezintă Codul lui Da Vinci)21; te lepezi de cruce, introduci obeliscurile si amuletele tribale; te lepezi de pomeni si parastase, introduci picnicul sectar, cu pizza cumpărată de la colt; desfiintezi postul, introduci vegetarianismul si curele de slăbire; te lepezi de rugăciuni, introduci mantrele de tot felul; evacuezi pe usa din fată Tainele, introduci pe usa din dos tehnologia misterică masonică22; elimini „baba” ortodoxă, introduci „baba” activistă (cine mai protestează împotriva babelor ortodoxe nu are decît să-si pună pe perete o poză a Andreii Dworkin). Baba ortodoxă stie că e datoare cu o moarte si nu încearcă, precum „babele” hipiote, să găsească tehnologii care să-i eternizeze viata inutilă si asistată social. Cu alte cuvinte, ŕ la Greenpeace  vorbind, baba ortodoxă nu distruge ecosistemul.
            Modelul secularizat al lumii ne cere mereu să empatizăm, să ne bazăm pe emotie pentru a-l întelege pe celălalt (minoritar sau ba, idiot de treabă sau geniu nebun). E un fel de panemotionalism care uită un singur lucru: că cel mai sigur mod de a participa la creatură e să „participi” la Creator. Ne risipim în lume uitînd de Dumnezeu. Ne risipim în multiplu uitînd de Unul din Sf. Treime, ne risipim estetic în timp si geografii uitînd de vesnicia si infinitatea iubirii Tatălui. Omul religios nu e, asa cum pretindeau deistii post-renascentisti, omul natural falsificat de adăugirile religioase ale celor „trei impostori” (Moise, Iisus si Mahomed). Ceea ce au obtinut ideologii modernitătii seculare operînd subtractia religioasă asupra societătii nu a fost omul natural. E greu de spus ce s-a pierdut prin secularizarea societătii si pentru răspunsurile vizînd sufletul si mîntuirea lui va trebui să asteptăm Judecata de Apoi. Ceea ce e clar însă e că, în afara religiei, nu obtii un om natural, un cetătean virtuos si ferit de artagul fanatismului religios. Nu cîstigi un filosof, un epicureu, un stoic, un platonician, si nici măcar un bun sălbatic sau un hoinar singuratic. Ceea ce se naste e fie o fiară fastidioasă – un estet criminal, un cinic superior care are toate motivele să dispretuiască masele imbecile (si nihilismul extremei drepte secularizate a arătat din plin acest lucru)  –, fie o masă elementară asupra căreia trebuie să aplici mecanismele Leviathanului hobbesian. La capăt de avînt secularizant rămîi cu bestii: fie de lux, fie primitive (cu eloi sau cu morloci) 23. Omul natural – cetăteanul virtuos în numele căruia s-a purtat campania secularizării – nu e decît refractia seculară a crestinului, nu există în afara lui, nu e decît o „pregustare” a naturii restaurate de supra-natură. Dar omul natural e fiinta tainică, omul reinstaurat în vesnicie prin har: omul reîntregit.
            Secularismul a vorbit mereu fie în numele elitei (ca Voltaire si ceilalti filosofi ai „despotului luminat” sau al „noocratiei” sau al „tehnocratiei”), fie în numele masei (ca Marx). Niciodată în numele persoanei. Secularismul se traduce în oligarhie sau ochlocratie. Democratia, fondată pe egalitatea în fata lui Hristos, nu e de găsit printre secularisme, oricare le-ar fi pretentiile, de la babouvisme la eurosocialisme, de la frătia întru crimă a posedatilor dostoievskieni la frătia întru serviete Vuitton a birocratiei bruxeleze de astăzi.
            N-ar trebui uitat un lucru: crestinătatea si-a recunoscut obligatiile fată de Platon si Aristotel  în paginile Sfintilor Părinti, în frescele Voronetului sau în teologia tomistă. Scriitorii păgîni, de la Sofocle la Diogene Laertiu, au fost folositi în educatia crestinilor. Biserica a admis că a împrumutat de la ei categorii ale gîndirii „naturale” (folosesc ghilimele pentru că si acelea erau de fapt ancorate în sacru). Politicile culturale si legile fundamentale ale Uniunii Europene refuză însă să recunoască ceea ce datorează crestinismului care stă la baza „drepturilor omului” de astăzi. Propagandistii secularizării ar vrea crestinismul evacuat cu totul din spatiul public. Ce drept, sîntem întrebati, are Biserica să apară în spatiul public? Are dreptul, am putea răspunde, celui care detine „copyright”-ul notiunilor folosite după ureche de Uniunea Europeană. Europa de astăzi e chiriasa crestinătătii si, ca atare, trebuie să plătească la fiecare întîi ale lunii ceea ce datorează, asa cum a plătit si Biserica lumii greco-romane.                          
           
7. Un fel de concluzie
            Rîndurile de mai sus încearcă să apere nu formele eterate de credintă – care nu au nevoie de apărător  –, ci pe cele umile, „pescăresti”. A transforma Ortodoxia în aventură spirituală elitistă înseamnă să abandonezi masele proletarizării confesionale, pseudo-eshatologiilor violente, milenarismului si narcozei. Crestinismul nu poate fi elitist pentru că Dumnezeu, întrupîndu-se, a ales să nu fie elitist si nici să nu supravegheze de la distantă. „Porcii” cărora nu trebuie să le dai mărgăritarele nu sînt întotdeauna cei „umiliti si obiditi”. Ei pot fi si mîrlanii cu doctorat. Ortodoxia de parohie si „colivarii” nu sînt cu nimic de dispretuit, desi cinismul si fariseismul mănos al anumitor fete bisericesti e de condamnat. Cel mai bine putem condamna socializarea păcatului tot din unghi ortodox, împreună cu Sfîntul Ioan Gură de Aur. Cei mai eficienti critici ai coruptiei bisericesti au fost întotdeauna monahii „fundamentalisti”/”rigoristi”, nu liberalii pe placul intelighentiei. Or, multi dintre acesti „rigoristi” vin din familii pioase: cu mame care fac cozonaci si colivă, care dau săracilor, la parastase, colăcei cu lumînări („de sufletul lui Mihai”). Crestinismul, încă de la Hristos, a fost preocupat si de ereditate, si asa trebuie să rămînă. Biserica e un arbore genealogic, nu un parc cu busturi prin care te plimbi în concedii. Există o ereditate a sfinteniei – de la familia Sfîntului Vasile cel Mare, la regii sîrbi medievali din dinastia Nemajic24.
            În discursul public românesc se trece cu vederea un fapt fundamental si anume că, înainte de a fi importată, necredinta are rădăcini ortodoxe, în interiorul bisericii25. Astfel, dacă Reforma e legată într-o mare măsură de secularizare, acest lucru nu e din cauză că Reforma a apărut ca o miscare seculară, ci din contra. Semintele secularizării se află în încercarea catolicilor si protestantilor de a „re-crestina” Europa, de a distruge crestinismul folcloric al tărănimii si crestinismul de ghildă al burgherilor pentru a face loc unui crestinism tîsnit din preocupările filologice ale lui Erasmus si ale umanistilor (Melanchton, Zwingli, Oecolampadius, Pellikan, Vadian, Bucer, Capito) deveniti, din tineri univerisitari, lideri protestanti. Liderii Reformei îi considerau pe crestinii Europei „păgîni”. Liturghia era „vrăjitorie papistată”. Icoanele si sfintii, idolatrie păgînă. Postul e o inventie omenească, deci păgînă, spunea Zwingli. Botezul copiilor, de vreme ce era făcut fără consimtămîntul lor, adică fără „trăire interioară”, era considerat „păgîn”. „Nu toti cei care se pretind crestini sînt cu adevărat. Numai cei care au cu adevărat Spiritul lui Hristos sînt crestini adevărati, desi nu stiu dacă am putea găsi multi dintre acestia”, scria Menno Simons, făcînd astfel Crestinătatea să dispară în mîneca Sfîntului Duh în numai două fraze. Si tot el continuă, în tonuri care amintesc de plîngerile intelectualior români secularizati de astăzi, cu o descriere a pietătii medievale ca fiind „doar o aparentă exterioară si fariseism, posturi, pelerinaje, rugăciuni si mătănii ipocrite, participarea deasă la liturghii, spovedania si alte ipocrizii de felul ăsta”26. Reforma e înteleasă, la noi, ca o miscare pentru ecumenism,  egalitate socială, feminism, democratie, asistentă socială si „socialism suedez”. Această lectură anacronică, weberiană, comodă multor intelectuali, trece cu vederea natura fundamentalistă a Reformei. Reforma a fost o încercare de a (re)crestina Crestinătatea27, astfel încît secventa crestinism-liberalism-secularism are a fi înlocuită cu o nouă catenă: crestinism-adevărat crestinism- secularizare. Secularizarea poate fi rezultatul re-crestinării. Si asta pentru că există recrestinări si recrestinări: liturgice, fundamentaliste, milenariste, liberale. O recrestinare în numele „bisericii interioare” e îndoielnică. O recrestinare care încearcă să dizloce structurile pietătii populare e, poate, mai mult o Reformă, o privatizare a credintei.28 Si după cum spunea Pascal, altminteri om fără înclinatii folclorice, „obisnuinta e a doua noastră natură. Cine se obisnuieste cu credinta, crede”29.


1 „Adevărul literar şi artistic”, 26 mai 2006.

2 Ba chiar au declarat că sînt mai pioşi pentru că îl respectă pe Dumnezeu mai mult decît pe Aristotel. Acest tip de argument împotriva tradiţiei scolastice era folosit, de exemplu, de un hermetic-tradiţionalist precum Robert Fludd, pentru care speculaţiile alchimice şi hermetice erau cauţionate de Moise, care ar fi primit de la Dumnzeu şi alte „informaţii” decît cele zece porunci.

3 Dacă am îndrăzni să explorăm dincolo de paradigma marxizant-deconstructivistă a „şcolii Boia”, am vedea că naţionalismul nu e o invenţie a secolului al XVIII-lea. Există a) o tradiţie istoriografică naţionalistă protestantă, există b) o tradiţie naţionalistă rozicruciană şi hermetică (a cărei variantă vulgarizată e, la noi, bubulo-Zalmoxismul lui Pavel Coruţ), şi există c) o versiune neoclasică a naţionalismului. Pentru a) vezi Norbert Kersken, „reformation and the Writing of National History in East-Central and Northern Europe”, în The Reformation in Eastern and Central Europe, ed. Karin Maag, St Andrews Studies in Reformation History, Scolare Press, 1997, p. 50-71; pentru b) vezi istoriile lui Martin Bureus şi ale lui Guillaume Postel în Susanna Akerman, Rose Cross Over the Baltic şi în Queen Christina of Sweden and Her Circle. The Transformation of a Seventeenth-Century Philosophical Libertine, Leiden-New York, E.J. Brill, 1991; pentru c) vezi capitolul „Identité nationale et  quęte des origines” în Girlbert Gadoffre, La Révolution culturelle dans la France des Humanistes, Geneva, Droz, 1997, p. 319-345. O lectură susţinută a bibliografiei avînd atingere cu problema naţionalismului ne arată că naţionalismul poate fi şi secular, şi ortodox sau heterodox, şi modern, şi medieval sau renascentist, şi industrial şi preindustrial, şi plebeu şi aristocratic. Reducţionismul prevalent în literatura de specialitate românească de astăzi nu poate fi justificat în lumina surselor primare. Pentru o autoritară lucrare de sinteză, al cărei scop mărturisit e demantelarea şcolii Hobsbawm de interpretare materialist-dialectică a naţionalismului, vezi  Adrian Hastings, The Construction of Nationhood, Cambridge, Cambridge University Press, 1997.

4 Popular Culture and Popular Protest in Late Medieval and Early Modern Europe, Londra-New York, Croom Helm, 1987, p. 164.

5 R. N. Swanson, Religion and Devotion in Europe, c. 1215-1515, Cambridge, Cambridge University Press, 1995, p. 187 passim.

6 În ton cu spiritul păşunist al acestui articol trebui să mărturisesc faptul că, într-una din verile anilor ’90, într-un vechi cimitir de ţară de pe lîngă Paşcani, am dat peste mormîntul unui cioban pe a cărui cruce de lemn era lipită, în medalion ceramic, poza „răposatului” în sarică şi cu oile. Murise prin anii 50 săracul. M-am gîndit atunci că, dacă faraonii îşi luau cu ei robii şi împăraţii Chinei se înconjurau de călăreţi de teracotă, ciobanul din lunca Siretului se înfăţişa la Judecată în cojoc, printre oile sale. Ştia Alecsandri ce ştia...

7 Vezi şi Henry Phillips, Church and Culture in Seventeenth-century France, Cambridge, 1997, p. 42-43.

8 Fie şi de romanţă, pe-o singură strună?

9 Deşi nu folosesc acest cuvînt drept categorie ontologică – nimeni nu se va înfăţişa la Judecata de Apoi în chip de babă! -, nu mă pot stăpîni să nu mă folosesc de un clişeu care mi-a fost pus la îndemînă de retorica anti-ortodoxă. Babele sînt urbane sau rurale, intelectuale sau vag alfabetizate, de stînga sau de dreapta, din ţară sau din exil. Multe sînt de fapt tinere şi nu puţine sînt de fapt moşi, dar, pentru a nu debusola adversarul liber-cugetător, „baba” va fi unitatea noastră de măsură a parohiei ortodoxe.

10 Puritanii au recunoscut acest lucru de vreme ce căutau să-şi rezolve disputele în „underground”, fără să le aducă la lumină. Au recunoscut că, de dragul păstrării comuniunii, anumite lucruri trebuie trecute sub tăcere sau discutate în particular, nu prin confruntări de amvon. Vezi Peter Lake, David Como, „‘Orthodoxy’ and Its Discontents: Dispute Settlement and the Production of ‘Consens’ in the London (Puritan) ‘Underground’”, „The Journal of British Studies”, vol. 39, nr. 1 (ianuarie 2000), p. 34-70.

11 Şi de importanţa imaginilor şi simbolurilor nimeni nu pare a fi mai conştient decît tradiţia heterodoxă, aşa cum ni se dezvăluie ea în „arta memoriei,” în culegerile de embleme umaniste, sau în gravurile alchimice ale lui Fludd. Un creştinism fără icoane e un creştinism redus la statut sub-masonic, lucru evident şi din articolul lui Adrian Severin intitulat „Laicitatea ortodoxismului românesc” („Ziua”, 28 noiembrie 2006) al cărui final ne spune că: „Nu crucea de pe pereţii şcolilor sau din tatuaje trebuie apărată, ci crucea din sufletele noastre înălţată din discreţia sacrificiului, demnitatea modestiei, solidaritate, toleranţă şi iubire”..

12 Acum, că tot ne-a reglementat U.E. tăierea porcului de Crăciun, să ne amintim de semnificaţia Ignatului şi a umblării cu Dumnezeu şi Sf. Petru prin lume. Zice povestea că „Ignat era un om care, vrînd să taie porcul, şi-a lovit, din greşeală, cu securea, tatăl, omorîndu-l. Îndurerat, a plecat în lume şi pe drum a întîlnit un preot. Acesta l-a sfătuit să facă o luntre cu care să treacă, fără bani, oameni peste un rîu şi să îngroape în pămînt un cărbune din lemn de tufă, aşteptînd pînă acesta va înverzi. Ignat a ascultat. Au trecut anii, Ignat s-a căsătorit şi într-o noapte a auzit strigăte de ajutor. A ieşit din casă şi a trecut apa, dar nu a văzut nimic. S-a întors, dar povestea s-a repetat. A treia oară, a găsit pe malul opus doi bătrîni, cărora le-a povestit toata viaţa sa, inclusiv temerea că în acea seară s-ar fi putut îneca din vina sa nişte oameni. Batrînii, care erau de fapt Sf. Petru şi Dumnezeu, au văzut sărăcia care domnea în casa lui Ignat, au văzut copiii care plîngeau de foame şi pe mama care încerca să-i aline spunîndu-le că a pus ceva la copt. Un batrîn i-a spus femeii să deschidă cuptorul şi aceasta a găsit o pîine mare. S-au aprins două lumînari şi Ignat a văzut tufa din grădina înflorită, semn că i se iertase păcatul. Dîndu-şi seama cine sînt, el a îngenuncheat în faţa celor doi, care i-au cerut să se ducă cu ei, fără a avea grija copiilor, care vor avea tot ce au nevoie. Şi Ignat a umblat cu Dumnezeu şi Sfîntul Petru ani mulţi prin lume, pînă cînd, într-o bună zi, a întîlnit o trăsură cu doi boieri şi i s-a spus că aceştia sînt copiii săi, cu care poate sta în continuare. De aceea, de Ignat nu se lucrează, doar se taie porcul, iar cine nu are porc trebuie să taie măcar o găina. Cu sînge proaspăt se ung copiii pe frunte, pentru a fi feriţi de rele, iar oamenii care au ajutat la tăiat primesc pomana porcului”. Aşadar Uniunea Europeană, eradicînd din raţinui sanitare tăiatul porcului, stîrpeşte şi ultimele ecouri, tot ce a mai supravieţuit comunismului, ale poveştii. Pe care nu o înlocuieşte cu nimic, în bunul spirit al ultimii jumătăţi de secol în care „ereziile” intelectualilor par a fi cumva mai „egale” decît cele ale oamenilor simpli.

13 Vezi reacţia Alinei Mungiu la criticile aduse de bisericile Ortodoxă şi Catolică piesei Evangheliştii: „Aici reacţia a fost foarte parohială, o reacţie ţărănească chiar, care se coboară la nivelul de vulgar” („Ziarul de Iaşi", 13 decembrie 2005).

14 În 1947, Sir Julian Huxley deplîngea faptul că nu se cunosc mai bine mecanismele fiziologice şi psihologice ale stărilor mistice şi îndemna UNESCO să creeze echipe de medici şi psihologi care să studieze cu atenţie aceste fenomene. Rezultatele acestor cercetări, spunea el, „vor fi de cea mai mare importanţă, nu numai prin lărgirea cunoştinţelor noastre ştiinţifice, dar şi prin aceea că vor pune satisfacţia spirituală a aşa-zisei experienţe mistice la îndemîna bărbaţilor şi femeilor de pe întreg globul”. (UNESCO: Its Purpose and Its Philosophy, Washington, Public Affairs Press, 1947, p. 37).

15 Despătimirea isihastă se transformă, în anumite cazuri, într-o bizară împietrire a inimii al cărei bun exemplu ne e oferit de părintele Teofil Părăian. Întrebat dacă e de părere că „cei aproape zece ani în care părintele Arsenie Boca a stat în Mănăstirea Sîmbăta au fost cauza mişcării de rezistenţă anticomunistă din Ţara Făgăraşului”, părintele Teofil a răspuns: „Nu! N-a avut nici o legătură! Acum se vorbeşte mult de cei care au opus rezistenţă în munţi şi li se aduc osanale. Să ştiţi că pentru ei a fost o aventură tinerească. De fapt, ei nici nu au realizat ceva deosebit, pentru că după ce s-au încadrat în această mişcare de rezistenţă, de la o vreme n-au mai putut să facă altceva decît să-şi păzească pielea. Au fugit din loc în loc, au fost hăituiţi de Securitate şi n-au mai rămas decît un simbol. Unii au fost prinşi şi închişi, alţii au murit. Bineînţeles că dintre cei care au murit nici unul n-a vrut să moară. Eu personal cred că noi, care n-am fost împreună cu ei în munţI, am realizat mai mult decît ei, pentru că ne-am străduit să ţinem făclia aprinsă în împrejurările în care am trăit” („Lumina”, 7 mai 2006). Mă întreb dacă nu cumva, din această perspectivă, nu am putea concedia chiar şi începuturile Bisericii drept o aventură tinerească a unor personaje care, la urma urmelor, au sfîrşit prost (cu rare excepţii). Dacă stăteau cuminţi în banca lor ar fi trăit să pună extaze la conservă pînă la adînci bătrîneţe.

16 Scenaristul şi regizorul Bogdan Ştefan a realizat în urmă cu cîţiva ani un interviu cu bunicul său, Alexei Lungu, născut în 1915 în Albineţ, Bălţi. Iată ce povestea Alexei Lungu despre bunicul său, Simion Lungu: „Bunicul a rămas în Albineţ, s-a născut tata, soţia i-a murit şi s-a căsătorit a doua oară. Pe urmă, după cîţiva ani, a murit şi a doua soţie. Şi a treia. La şaptezeci de ani s-a însurat a patra oară şi cînd i-a murit şi a patra soţie nu s-a mai căsătorit. Şi cînd m-am născut eu, el era bătrîn, avea optzeci şi ceva de ani şi ştiu că, chiar la 100 de ani, era în putere, mergea călare pe un harmăsar. Pentru că îi muriseră atîtea femei, făcea praznice multe şi ţin minte că dădea un rînd de băutură la oameni, la masă, apoi se ducea afară, lua cîţiva saci şi îi azvîrlea în căruţă, pentru la moară. Pe urmă venea înăuntru şi mai dădea un rînd de pahare la masă acolo, pentru a doua sau a treia soţie. Bunicul a murit la vîrsta de 104 ani, în 1932. Eram copil, ne jucam (...) şi de-acuma, cînd era bătrîn şi nu mai putea, stătea în cîrje şi-şi făcea rugăciunea seara cîte un sfert de oră, stătea şi se închina; ş-avea în ladă un galon de rachiu, aşa se chema, un fel de spirt, cam de 60-70 grade, şi trăgea cîte un gît, două, şi îl punea la loc în ladă, se mai ruga, mai făcea ce mai făcea şi mai trăgea cîte un gît din rachiul acela... Monopol îi zicea, pentru că aşa le spunea pe vremurile acelea la toate prăvăliile din sat” (Povestea unui Alexei Lungu, http://www.unom.net/romana/bunicul.html)

17 Giorgio Spini, Ricerci dei Libertini – la teoria dell’impostura delle relegioni nel seicento Italiano, Florenţa, Nuova Italia, 1983.Pentru legăturile dintre Protestantism şi ingineria socială, vezi Marc Raeff, The Well-Ordered Police State, New Haven, Yale University Press, 1983.

18 Vezi Alexandr Soljeniţîn, „We Will Never Die”, în Stories and Prose Poems, trad. Michael Glenny, Harmondsworth, Penguin, 1974, p. 205

19 Scriu asta conştient de ingenioasa şi voluminoasa lucrare a lui Hans Blumenberg, The Legitimacy of the Modern Age, trad. Robert M. Wallace, Cambridge, Mass., MIT Press, 1983. Sînt de acord cu Blumenberg în ceea ce priveşte judecata asupra ideii „secularizării interioare”, conform căreia „secularizarea” nu e pierderea credinţei, ci trasferarea ei de la instituţie la individ, de la biserică la individ. Blumenberg consideră această teorie, dezvoltată de T. Luckmann, drept „probabil atee” (p. 58) şi sînt de acord cu el.

20 Dacă tot sîntem puşi pe demitizări, de ce nu se scrie în România, la modul serios, sobru, fără ură şi părtinire, despre cum creştinismul masonic e o postişă a tradiţiei, un fel de păşunism intelectualist. Isaac Cassaubon a arătat încă din 1614 că hermetismul nu e o doctrină mai veche decît creştinismul, datînd din secolele III-IV după Hristos. Cine citeşte istoria esoterismului, în care Zamolxis e got şi îi transmite lui Moise secretele hiperboreenilor, în care Orfeu, Hermes Trismegistul, Zoroastru, Patriarhii şi Oracolele Sibiline sînt toate scrise de „evrei sub pseudonim”, cine ştie cum tot acest talmeş-balmeş stă la temelia operetei masonice şi a luminii interioare, nu are de ce să dispreţuiască tradiţiile credinciosului român, care măcar face ce face pentru că aşa a apucat, nu pentru că e de bon ton sau profitabil să pretinzi că pentru a sluji umanitatea ai nevoie de tablouri vivante, pseudo-tradiţii şi pseudo-blazoane de genul celor născocite de „heraldistul” lui Adrian Năstase şi al lui Ion Iliescu..

21 Vezi Susanna Ĺkerman, Rose Cross Over the Baltic: The Spread of Rosicrucianism in Northern Europe, Leiden-Boston-Köln, Brill, 1998, p. 71-72.

22 Vezi fascinantul episod relatat de etnologul (protestant-socialist) francez Jacques Soustelle care povesteşte cum, în timpul expediţiei sale etnografice din Mexic, în anii ’30, a dat peste un sat cu indieni protestanţi şi masoni, avînd un pastor, mason şi el, a cărui principală funcţie în sat era cea de băcan („épicier-limonadier”). Soustelle conchide ironic: „Practicarea meseriei de băcan de către pastorul franc-mason este evident un factor de mare importanţă pentru evitarea conflictelor religioase. Comerţul te face tolerant”. (Mexique, terre indienne (1938), Paris, Grasset, p. 63-64. Tot Soustelle scrie şi că indienii practicau poligamia din raţiuni interesante: nevestele tinere erau luate pentru ca să procreeze, dar numai nevestele bătrîne erau cele care „ştiau”. Această ştiinţă se referea la ofrandele datorate zeilor, la prepararea şi administrarea lor. Baba ortodoxă îşi are aşadar o coechipieră întru parastase în mai multiculturala, şi deci plăcută stîngii, babă aztecă.

23 Nicole spunea că, prin ateism, înlocuim incomprehensibilitatea iubitoare a lui Dumnezeu cu incomprehensibilitatea unei lumi indiferente Pierre Nicole, Oeuvres philosophiques et morales, ed. Charles Marie Gabriel Brechillet Jourdain, Paris, 1845, p. 9. 

24 Am scris mai pe larg despre aceste lucruri în articolul „Despre boieri”, una din piesele care poate încă mai rezistă din cuprinsul de multe ori excesivului op juvenil Teologie şi haiduci, Timişoara, Editura Marineasa, 1998, p. 54-64.

25 Şi mă gîndesc aici la excelenta carte a lui Alan Charles Kors, Atheism in France, 1650-1729. Vol I: The Orthodox Sources of Disbelief, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, 1990.

26 Menno Simons, „Foundations of Christian Doctrine”, în The Complete Writings of Menno Simons c. 1496-1561, ed. J.C. Wenger, trad. Leonard Verduin, Scottdale, Pa, Herald, 1956, p. 111-121.

27 Pentru o scurtă trecere în revistă a principalelor argumente şi bibliografii referitoare la această temă, vezi Scott Hendrix, „Rerooting the Faith: The Reformation as Re-Christianization”, Church History, vol. 69, nr. 3 (Sept. 2000), p. 558-577.

28 Vezi R. N. Swanson, Religion and Devotion in Europe, c. 1215-1515, Cambridge, Cambridge University Press, 1995.

29 „La coutume est notre nature. Qui s’accoutume ŕ la foi la croit”.