Despăgubiri literare

                                        Dan Botta: vocatia libertătii cu Dumnezeu

                                    Mircea PLATON

                     

            În cursul uneia dintre desele noastre convorbiri, în apartamentul său dintr-o casă veche de pe Strada Pitar Mos, scriitorul gîndirist Pan M. Vizirescu mi-a spus că Dan Botta i-a cerut să-i fie martor în duelul la care voia să-l provoace pe Lucian Blaga. Pan Vizirescu a refuzat, explicîndu-i atleticului si spadasinului Botta că nu poate fi părtas la încercarea de a vătăma un clasic în viată. Povestea disputei dintre Botta si Blaga e arhicunoscută acum, iar contextul polemicii lor referitoare la teoria „spatiului mioritic”, polemică în cursul căreia Botta a încercat să-si dovedească paternitatea „teoriei mioritice” recurgînd la arhaica ordalie judiciară a duelului, a devenit subiect de dizertatii doctorale. Dar atunci cînd iese dintre paginile înguste ale lucrărilor academice, prezenta lui Dan Botta are încă nevoie de martori pentru că încă provoacă, pentru că încă nu s-a cumintit si pentru că rîndurile sale răsună astăzi într-o lume care, trecută prin reeducarea comunistă si consumistă, îi e complet ostilă.  
Pentru a întelege mai lesne ostilitatea intelighentiei românesti fată de „miturile” mediteraneene ale lui Dan Botta trebuie să coborîm putin pe firul timpului si cităm din cartea romano-catolicului Mario Rinvolucri, Anatomy of a Church: Greek Orthodoxy Today (1966). Preocupat de unirea ortodocsilor cu Roma, Rinvolucri deplînge în această lucrare „sovinismul” călugărilor greci de la Muntele Athos si al grecilor cu care a discutat prin cafenelele Eladei:
„Ce exemple fascinante de sovinism se pot întîlni la Muntele Athos. După circa patruzeci de conversatii cu monahii de pe Munte am putea pune cap la cap o istorie a Greciei de-a lungul acestor idei: Cînd voi în Apus erati încă sălbatici noi aveam mari gînditori, Aristotel, Platon.... pe cine puteti voi compara cu ei? Pe vremea lui Alexandru cel Mare grecii domneau peste întreaga lume. Peste Imperiul Roman se trece apoi în tăcere discretă. Istoria reîncepe cu Constantin si cu ridicarea crestinismului la rangul de religie oficială a Imperiului. Sfintii Părinti greci au dezvoltat teologia crestină. Misionarii greci au adus crestinismul slavilor balcanici si rusilor”, s.a.m.d. s.a.m.d.

Tonul paternalist , tuguierea dispretuitoare a buzelor arse de patima cunoasterii, mijirea profesorală a ochilor încercănati de colbul noptilor nedormite pe tratate academice, condeiul obisnuit să pună strivitor punctul adevărului pe i-ul tuturor erorilor noastre balcanice si „balcanizante” ne-au devenit deja cunoscute de la bonjuristii nostri politici si ideologici care deparazitează cu anasîna tot ce prind în ograda si prin mintea românului. De la găini la Stefan cel Mare, si de la Nae Ionescu la Constantin Brîncoveanu, totul e acuzat fie de desfrînare, fie de fascism, fie de plagiat, fie de gripă aviară. În lipsă de altceva mai bun, echipele de inchizitori sanitaro-culturali „Fahrenheit 453” ale UE vor ajunge să eradicheze găinile pentru plagiat si pe Nae Ionescu pentru gripă aviară. Asta nu înainte de a pune turmelor de oi si de oameni microcipuri în urechi, buză, sprînceană sau buric. Microcipuri emo pentru linistea dumneavoastră.
Si asta pentru că „elitele” noastre, ca si Rinvolucri, nu gustă memoria lungă a românilor, faptul că în Răsărit Aristotel, Platon, Alexandru cel Mare sau Sf. Vasile cel Mare sînt încă vii. Că sînt o prezentă. Că sînt puncte de referintă: icoane. La fel cum au fost, pentru Apus, mitul descendentei troiene al vechii Rome sau al Frantei, mitul (cladit pe o falsificare deliberată) „donatiei împăratului Constantin” care a stat la temelia puterii temporale a papilor (redusă astăzi la Vatican), mitul „vechii constitutii” care a îmbrăcat forme conservatoare sau liberale la englezi, mitul descendentei getice/gotice a regilor suedezi sau spanioli, mitul acelei „prisca sapientia” care a stat la temelia revolutiei stiintifice. Mituri care sînt istoria ca memorie, ca ritual, ca precedent, ca anamneză, ca mod de a articula un limbaj comun specific comunitătilor cu memorie lungă. Mituri pe baza cărora s-a construit ceva, mituri pe baza cărora s-a rezistat, asa cum au fost serbările de la Putna din 1871 si 1957.
S-a vorbit, nu destul, de caracterul imbecilizant si omogenizant al „mitologiei” istoriografiei comuniste. E adevărat, Vasile Roaită sau Zoia Kosmodemianskaia, sau orice altă filă de istorie din manualele inspirate de cominternistii anilor ’50 sau de neojdanovistii anilor ’80 era imbecilizantă. Dar nu pentru că era un mit. Ci pentru că era un mit sintetic, un transplant de rădăcini. În loc de tarina traditiei, eram săditi în vată muiată în apă, ca să crestem, rod al unui experiment al biologiei sovietice, nu stejari cu trunchi, ramuri si rădăcini, ci fasole cu „tulpinită”, „frunzulite” si „rădăcinute”, livizi, amorfi si lipsiti de consistentă. Această formă de esperanto istoriografic, „miturile” istoriografiei comuniste, falsele ei modele adică, au fost folosite pentru a croi românilor o albie sufletească falsă . Or, ceea ce observăm este că în ultimii douăzeci de ani s-a folosit pretextul atacului la miturile istoriografiei comuniste pentru a dezmembra toate modelele istoriei nationale. În locul lor se sădesc, din nou, false mituri, false modele menite a rodi în noi ca niste seminte rele: mitul progresului, mitul multiculturalismului voios, mitul tolerantei, mitul consumului, mitul Occidentului, mitul UE, mitul globalizării, mitul familiei androgine, mitul lui Che Guevara, mituri gnostice, care ne cer să ne retragem din istorie si să frecventăm solitari doar „biserica interioară” . Toate aceste mituri sînt mituri de supermarket, mituri preambalate, mituri modificate genetic si care deci ne vor modifica genetic, care vor otrăvi pînza freatică a sufletelor noastre. Ele sînt produse nu de istorici, ci de ideologi.
Noua istoriografie nu e scrisă de istorici, adică de oameni cu constiintă istorică, ci de ideologi fără constiintă istorică, de oameni care instrumentalizează date istorice. De oameni care stiu doar să manipuleze masinăria istoriografică – citate, teorii, jargon, prezentări la seminarii – astfel încît să obtină un produs de serie. Stăpîni peste aceste fabrici ale „adevărului”, noii ideologi îi îngoapă, îi elimină de pe piată pe vechii istorici, pe „artizanii” istoriei care nu pot produce în serie. Într-adevăr, diferenta dintre acesti noi ideologi si adevăratii istorici e precum diferenta dintre un „muncitor specializat” din industria textilă si un tesător de covoare din vechime. Muncitorul specializat stie să apese pe butoanele masinii care tese covoare. Dar nu mai stie să facă el însusi covoare, nu mai investeste nimic din el în produsul obtinut. În cursul revolutiei industriale s-au pierdut artele si meseriile, s-au pierdut mesterii care stiau să facă lucruri cu mîinile lor, care aveau simt estetic, care uceniceau ani de zile pentru a învăta secretele meseriei, care avea simtul lucrurului bine făcut, care erau mîndri de roadele muncii lor, si care erau liberi pentru că îsi puteau cîstiga singuri existenta.
În decursul revolutiei istoriografice/ideologice din ultimele decenii oamenii cu constiintă istorică au fost înlocuiti de „soldatii stiintei”, de ceea ce Frederick W. Taylor – părintele taylorismului care a stat la baza mecanizării muncii, mortii si memoriei – numea „gorile inteligente” . Într-adevăr, singurul rezultat al „demitizării” istoriei e că s-au înmultit oamenii convinsi că se trag din ziarul de ieri. Istoria scrisă de oameni fără constiintă istorică e ca istoria artei scrisă de medici legisti: un sir de autopsii. Ne constată periodic decesul si răpesc oricărui om normal pofta de viată. Si asta pentru că aceste autopsii istorice nu sînt de fapt adevărul, ci o dizolvare acidă a constiintei istorice. Aceste autopsii istorice, executate pe modele istorice tratate ca si cadavre, nu au si nici nu sînt menite să aibă nici un efect asupra acelor figuri ale trecutului, ci asupra celor care privesc astăzi operatia. Nu „umbra lui Mircea la Cozia” suferă, ci scolarul care e silit să privească siluirea „postmodernă” a memoriei marelui domnitor. Cu alte cuvinte, miza demitizării nu e explodarea cutărui sau cutărui act istoric al voievozilor nostri, ci anihilarea faptului istoric al memoriei lor. Voievozii nu mai pot fi reeducati, dar memoria noastră da. Si executia lor în piata publică astăzi nu vizează distrugerea lor, ci a noastră. E un amfiteatru al memoriei din care sînt alungati treptat eroii si sfintii pentru a se face loc demonilor.
Desigur că acesti iconoclasti intelectuali, ideologii care tintesc la distrugerea icoanelor, a modelelor, vor scrie, dacă nu vor primi consemn să tacă, despre „protocronismul” lui Dan Botta, despre „esentialismul” său, despre „tracomania” sa etc. etc. etc.. Sigur că putem avea rezerve fată de lectura pe care o face Dan Botta lui Despot Vodă, glorificat în paginile sale pentru visele de mărire bizantină si pentru presupusul său românism, dar răsturnat în realitate de boierii moldoveni exasperati de luteranismul său. Sigur că o afirmatie precum „Byzantium, fundatia thracului Byzas, al cărui nume răsfrînge etimologic Buzăul” ne poate lăsa visători. Dar centrul de greutate al paginilor lui Dan Botta nu stă în Bizantul de după Buzău, ci în faptul că ne propun un tip de constiintă istorică atent la a sesiza în trecutul românilor trăsăturile conservatoare, adică trăsăturile care ne-au asigurat, si ne-ar asigura si acum dacă ar fi cultivate, dăinuirea în veac si dincolo.
Astfel, trebuie spus de la bun început că românii sînt, în viziunea lui Dan Botta, un popor al traditiei imperiale nu pentru că ar trebuie să se dedea „imperialismului”, ci pentru că, asemeni împăratilor bizantini, românii au apărat, de-a lungul veacurilor, dreapta credintă, Ortodoxia. Pe urmele lui Constantin cel Mare care si-a asumat, „ca împărat, functiunea de conservator al Legii crestine”, pe urmele lui Ioan Comnenul si ale lui Ioan Asan al II-lea, notează Botta, „domnii Tării Românesti si ai Moldovei poartă pururi numele de conservatori ai Legii”. În măsura în care alcătuiesc un popor care apără Ortodoxia, românii sînt un popor al traditiei imperiale. Apărată, adică trăită ca martiraj, eroism si sfintenie, Ortodoxia le-a devenit românilor identitate. În opinia lui Dan Botta, românii au indicat legătura lor organică cu Ortodoxia numind-o „lege românească” (în acelasi mod, am putea adăuga, în care tăranii rusi se numeau „crestini”): „Românii numesc, într-adevăr, religia lor cu acest nume semnificativ ‘legea românească’. Ei au redus notiunea legăturii mistice dintre ei si Dumnezeu – religia – la notiunea mai viguroasă, mai plastică, prin excelentă romană a legii. Legea, de interes esential politic, exprimă pentru ei, acum, religia de interes esential politic. În acest sens, religia este legea fundamentală a statului, ratiunea lui de existentă, principiul lui de autoritate în lume”. Ceee ce spune aici Botta nu e un îndemn nici la instrumentalizarea politică a Bisericii, nici la teocratie, nici la cezaropapism, nici la papocezarism. Mai degrabă rîndurile sale ar putea fi citite în cheia oferită de Alexandre Schmemann care nota că „symphonia” bizantină nu poate fi înteleasă în termenii occidentali ai separării sau adulterului dintre cele două „puteri” ale Statului si Bisericii: „În această conceptie, Statul si Biserica nu erau unite printr-un contract de tip juridic asemeni unui concordat, ci doar de Adevăr, adică de credinta Bisericii pe care împăratul si, cu el, întregul Imperiu, le recunoscuseră drept propriul lor Adevăr si pe care îl asezau mai presus de orice (...) În conceptia răsăriteană, Biserica cuprinde întreaga lume: ea e esenta ei intimă, măsura sa; izvor de har, nu putere si nici chiar sursă de putere. Aceasta e acordată împăratilor si guvernantilor; si dacă acestia trebuie să-si ia drept criteriu adevărul Bisericii, nu de la ea îsi iau si autoritatea” . Asadar, legea românească nu e un rezultatul unui contract dintre Stat si Biserică, contract dintre două „puteri” în baza căruia Biserica se obligă să-i livreze statului cetăteni supusi, morali si punctuali la birou în vreme ce statul se obligă să ocrotească interesele institutionale (salarizarea clerului etc.) ale Bisericii. Legea românească e legea fundamentală a statului în măsura în care românii aleg să îsi respecte vocatia imperială si mărturisesc si apără crestinismul. Dacă Ortodoxia e principiu de viată, atunci statul trebuie să apere acel principiu de viată. Asta cel putin atunci cînd statul e o functie a societătii – definită conservator organic sau liberal contractualist – si nu, invers, societatea o functie a statului totalitar care o modelează după cum vrea el.
De aici, din această întelegere ortodoxă a statului izvorăste si libertatea românilor. Crestinul e responsabil pentru că e liber. Libertatea face posibilă responsabilitatea, libertatea omului zidit după chipul lui Dumnezeu face posibilă responsabilitatea de a redeveni om după asemănarea lui Dumnezeu. Spre deosebire de crestinismul instrumentat politic (cujus regio, ejus religio), care conditionează calitatea de cetătean al unui stat de aceea de membru al unei biserici, în Ortodoxie nimeni nu poate fi silit să devină după asemănarea lui Dumnezeu. De aceea, legea românească, Ortodoxă, e legea libertătii întru Dumnezeu, lucru pe care Dan Botta îl sesizează foarte bine atunci cînd vorbeste, în termeni personalisti, de „spiritul de libertate” în virtutea căruia românii percep omul „ca om-valoare, cu potente care pot fi infinite, si nu ca om-cantitate, ca un simplu element al turmei”. Neam de păstori transhumanti, mergînd cu turmele din Pind pînă dincolo de Carpati, crestini în lume dar nu din lume, românii sînt, după Dan Botta, „capabili de a crea un imperiu, dar incapabili de a i se supune”. Această libertate e, din nou, o trăsătură imperială. Dacă în Apus orasele libere ale Europei medievale erau de cele mai multe ori orase imperiale, orase scutite de servitutile către „baronii locali”, orase rotund împrejmuite de ziduri de piatră si apărate de cuvîntul regelui, în Răsărit însăsi mosia (raza) răzăsului, „cercul prodigios al singurătătii sale”, e, după cum spune Dan Botta, „Lumea – în sensul ei luminos”. Lumea-lumină, cu cerul si pămîntul, un orb împărătesc tinut în mînă de Hristos Pantocrator. Vocatia imperială a românilor nu ne impune imperialismul intern sau agresiunea externă, nu înseamnă căutarea unei sfere de influentă, ci lărgirea acestei bolte de lumină, ecumenismul văzut ca victorie a Ortodoxiei-lumină împotriva întunericului din afară. Nu e o sferă de influentă, ci o sferă de sfintenie, o aură pămîntească, o mosie.
Această discutie a istoriei românilor în termenii unei istorii a libertătii îl  conduce pe Dan Botta către o întelegere a politicului în care primează nu contractualismul, legalizarea căderii, ci firescul, căutarea neîncetată a restaurării omului. Astfel, el explică diferenta dintre monarhia ereditară occidentală si monarhia electivă a Tărilor Române tocmai prin această mostenire bizantină a împăratului care nu poate lăsa copiilor săi tara pentru că acesta nu e a lui, ci îi e dată doar în păstrare. Împăratul e ales să o apere, să o păstreze nestirbită: „Caracterul traditional electiv al domniei românesti concordă cu întreaga conceptie a Domnului, expresie a Statului, titular al magistraturilor supreme, pentru cari se cere neapărat un ales. Ereditatea nu poate functiona ca un principiu de selectie pentru aceia care se identifică cu Statul, omul providential pe care îl impune conceptia imperială romană. Ereditatea exprimă admirabil conceptiunea feudală a regilor, proprietari ai Statului”.
Dan Botta e confirmat în privinta semnificatiei opozitiei dintre ereditate patrimonială si alegere de ilustrul bizantinolog Gilbert Dagron. Dagron argumentează că nu modelul roman, asa cum crede Dan Botta si cum au crezut multi istorici occidentali, ci modelul vechi-testamentar, al regilor profeti Saul, David si Solomon, e cel care face să precumpănească în Bizant ideea regelui ales, nu a regelui ereditar. Desi istoria Bizantului e plină de dinastii care durează trei-patru generatii, si desi exista un oarecare sentiment dinastic, Dagron arată că, în Bizant, esecul monarhiei ereditare se datorează atît faptului că imperiul există independent de împăratii lui, cît si „imposibilitătii de a limita puterea într-o ecuatie juridică”.   Desi Bizantul era, în bună traditie romană, o societate unde raporturile civile erau bine reglementate, filosofia politică nu e usor reductibilă la modele teologico-politice legitime sau ilegitime în sine. Legitimitatea puterii nu tine de natura puterii sau de respectarea unor reguli constitutionale, ci de prefacerea crestină, de îmblînzirea, rationalizarea si moralizarea „violentei care stă la baza puterii” .
Iesind, ca si crestini, de sub puterea Legii, bizantinii aleg să trăiască sub puterea Harului. De aceea si împăratii bizantini domnesc nu în virtutea legii, ci a harului, avînd misiunea de a răspunde „stării de urgentă” perpetuă în care trăia Bizantul, de a „orienta legea în directia iubirii de semeni si de a face tot ce le stă în putintă, urmîndu-l pe Hristos, pentru a mentine umanitatea pe drumul către o ‘iconomie a mîntuirii’” . Ca atare, argumentează Dagron, Împăratul Preot al Bizantului nu e o încălcare a principiului, modern, al separatiei dintre puterea seculară si cea religioasă, ci o încercare crestină de a tine împreună Vechiul Testament, cu regii profeti, si Noul Testament, cu Iisus Hristos care a împlinit Legea prin Har într-o ordine politică preexistentă. Biserica Romano-Catolică a optat pentru un conflict între „puteri” care a dus în cele din urmă la victoria „Statului” asupra „Bisericii”, retrogradată la rangul de „teocratie impotentă”. Răsăritul memoriei lungi a încercat să înglobeze Vechiul si Noul Testament într-o solutie politică în care împăratul, uns împărat abia după ce jură să apere credinta ortodoxă, are un rol important în iconomia mîntuirii poporului său si a lumii. Decăderea acestui model simfonic, notează pe bună dreptate Dagron, este forma de nationalism est-european modern care consideră Ortodoxia o parte a „patrimoniului cultural” national în loc să considere natiunea ca o formă de mărturisire a Ortodoxiei. Botta respinge si el explicit acest tip de stilism religios atunci cînd notează că Alexandru Ipsilanti s-a făcut vinovat de a se fi supus „nu ideei ecumenice, de esentă religioasă, a imperiului, ci ideii nationale grecesti”.
Dar această conceptie, a Ortodoxiei ca lege, ca temei al românismului, nu ca specie a lui, îl duce pe Dan Botta, după cum am mentionat deja, către o întelegere teologică a libertătii românesti. Pentru că dacă, în traditie bizantină, împărat nu era cel pe care-l indica legea, ci cel care apăra legea, legalismul fiind depăsit aici de libertatea harului în slujba traditiei, această temă a libertătii teonome se regăseste si în modul în care întelege Dan Botta viata obstii românesti. Botta asază întreaga istorie românească sub semnul „vocatiei pentru libertatea de a fi singur” cu Dumnezeu. Si cînd se discută atît de mult astăzi, si fals, în termeni care nu ne spun nimic, despre „stat minimal”, „libertarianism”, „liberalism”, „subsidiaritate”, iată ce spune Botta despre dările românilor:
„Constituiti cum sînt în statele lor, solidari în virtutea unei traditii de domnie romanăm românii acestia vor manifesta în toate actele lor aceeasi conceptie de libertate. Ei vor crea state ca scuturi de apărare a fiintei nationale. Pentru statele lor, ei vor lupta – în strictă traditie thracică – fără teamă de moarte. În afara tributului de sînge, ei înteleg să mai dea statului lor ceva: darea (...) Impozitul acesta, tăranul îl împlineste si azi în virtutea unei traditii milenare. În conceptia lui, acesta este tributul pe care-l datorează statului, pentru ca acesta, constituit în virtutea unor ratiuni divine, să nu se amestece în existenta lui. Românul fereste, în acest chip, de orice atingere din afară cercul prodigios al singurătătii sale. Rostul acestui impozit, care decurge în Apus din conceptia contractului social (...) nu este să acorde oamenilor o seamă de beneficii civile (...) ci este acela de a prezerva de orice imixtiune un patrimoniu de libertate sacră (...) Această vocatie pentru libertatea de a fi singur (...) este aceea care a determinat caracterul profund conservator al istoriei românesti”.

În alt eseu, Dan Botta face parcă o schită a teoriei distributiste, arătînd cît de justă e întelegerea celor care fac legătura între libertatea personală si mica proprietate si cît de dăunătoare este pentru libertatea tuturor ruina satelor, înfăptuită ieri de raiduri tătărăsti, operată astăzi prin inginerii sociale care i-au silit pe români să emigreze:
„Satul – producător de dări – constituia o solidaritate de contribuabili, era în chip solidar responsabil înaintea fiscului. ‘Spargerile de sate,’ disparitia tuturor oamenilor din sat, se întîmpla pe urma celor cari – rupînd legătura cu pamîntul – evadau. Cei rămasi nu mai puteau împlini singuri darea acelui sat solidar. Si dispersiunea oamenilor, „spargerea” satului, ruina lui si a fiscului se produceau ineluctabil. Interesul fiscal al unei atari comunităti este numai un aspect – nu cel mai important,
desigur – al unei imense solidarităti sociale. Un sistem de ‘legături’ de acestea lega nu numai pe tăran de satul sau, ci solidariza, în multiple celule corporative, toate categoriile de ‘producători,’ toate elementele de activitate productivă ale Tării (...) ‘Oamenii buni si bătrîni,’ fruntasi ai satelor românesti, fruntasi ai corporatiilor Tării, investiti de comunitătile lor cu o jurisdictiune specială, formau în sînul acestor comunităti – dincolo de orice interes particular, de orice intentiune abuzivă – factorii de deciziune. Ei ‘chiverniseau’ – termenul acesta poartă în fonetismul său bizantin tiparul anticului gubernare. Ei determinau contributiile fiecarui membru al comunitătii în marea contributie colectivă, în virtutea unui raport natural, care se stabileste între atîtea energii în compozitiune reciprocă, între atîtia oameni cari se masoară fără preget în sînul aceleiasi comunităti. Cumpăna lor functiona implacabil! Imensul aparat fiscal – parazitul cel dintîi al visteriei statului, principiul atîtor fraude si atîtor nedreptăti – care se impune statului modern, e inutil în majestuosul sistem pe care-l evocăm. Un asemenea sistem exclude frauda si face imposibil excesul”.

Iată, din cîteva rînduri, creionată o teorie „libertariană” românească edificată pe întelegerea ortodoxă a naturii statului si a libertătii personale sau a „omului-valoare”, după cum îi spunea Botta care continuă:
“Lupta pentru libertate la poporul românesc este cu totul altceva decît aceea care, în Apus, tindea a smulge statului de autoritate o ‘magna carta,’ o mare carte a libertătilor civile. Românii aspiră nu numai la un minim de ingerintă a statului în existenta lor, ci ei tind în chip natural să se dezintereseze de viata statului. Toată aparatura Constitutiilor din Apus, prin cari antenele democratiei, vigilenta populară tind să verifice în orice detaliu organismul complicat al statului, prin cari, în virtutea unor deconturi infinitezimale, vointa colectivă e chemată să se manifeste în conducerea lucrului public – aceasta e straină de român. Individualismul său îl face ostil acestei participări la o viată comună – la viata contractuală a unui burg – expresie a conceptiei apusene cantitative. Conceptia unui om valoare, infinit incompatibil comunismului, e proprie individualismului său. În cursul vietii lor sociale, românii au luptat nu pentru a cuceri libertatea – cucerire care constituie caracterul pregnant al evolutiei societătii apusene – ci pentru a-si apăra libertatea. Ceea ce s-a numit ‘revolutie’ la români era, de fapt, în toate împrejurările, opozitia violentă la o revolutie interioară, practicată de altii, care aducea o atingere gravă libertătii românesti. Actiunea românilor a învesmîntat, totdeauna, un caracter profund conservator”.

Înainte de a ne grăbi să-l acuzăm pe Botta de „fascism corporatist”, să cercetăm mai întîi influenta modelului economic fascistt asupra acelui idol al stîngii americane si al unei bune părti a neoconservatorilor americani care e F.D. Roosevelt, să luăm în calcul solutiile de micsorare a statului si a fiscalitătii avansate de libertarieni si de distributisti, si să-i acordăm lui Dan Botta meritul de a aseza discutia despre istoria libertătii la români în termenii unei întoarceri la „vechea constitutie”, idee atît de fertilă pentru filosofia politică, conservatoare sau liberal-conservatoare, britanică. Structura conservatoare a istoriei românilor decurge asadar, după cum am arătat si cu prilejul unei replici pe care i-am dat-o lui H.-R. Patapievici, un libertarian pe banii contribuabililor, tocmai din acest caracter autarhic al românilor pe care, de două sute de ani, diverse orînduiri încearcă să-i aglutineze după modele occidentale legaliste sau comuniste. Între Locke si Marx, generatii după generatii de ingineri sociali ne-au distrus libertatea reprosîndu-ne că nu stim să fim liberi si uniti. Dar vom fi uniti doar în momentul în care ne vor lăsa să fim liberi. Deocamdată nu sîntem liberi pentru că oligarhia politico-intelectuală încearcă să ne încleie în tipare străine nouă. Botta descrie aceste tipare în termeni lipsiti de echivoc drept niste „triste simulacre din Apus” care duc la „negarea statutului ecumenic ortodox”. Începutul acestui import de simulacre apusene care distrug tesătura realitătii răsăritene e văzută, cu discutabilă dreptate dau cu valabilitate euristică, în miscarea lui Tudor Vladimirescu pe care Botta o descrie drept o „miscare de model liberal occidental, fără vocatia românească a libertătii. Miscarea lui tinde la o cucerire de drepturi”.
Notînd diferenta dintre transilvăneni si moldoveni pe de o parte si munteni pe de altă parte, Botta opune „traditiile aristocratice si cavaleresti care au format, în istorie, aerul specific al Moldovei” si nationalismul conservator al Transilvaniei spiritului utopic liberal al muntenilor al căror liberalism a eradicat traditiile si a introdus în locul lor „un alfabet de erori universale, aparentele unei detestabile civilizatii urbane, de uzină si de mahala” . Pe linie conservatoare, Botta opune libertătii liberale, legaliste, ceea ce Quentin Skinner a numit libertatea „neoromană”, libertatea de dinaintea liberalismului, pentru care nu sursa libertătii e importantă, ci diametrul ei . Libertatea liberală, dependentă de o anumită formă de stat care o formulează si garantează legal, a dat nastere teoriei drepturilor si, prin extensie, corectitudinii politice postmoderne. Mergînd, răsăritean, cu faptul împotriva dreptului, cu libertatea persoanei împotriva statului, si cu realitatea împotriva fictiunii, Botta analizează în mod eminescian independenta României moderne constatînd că, paradoxal, Tările Române erau mai libere pe vremea cînd erau „închinate” Portii decît după ce au devenit „independente” sub oblăduirea Apuseană:
“Ultimul capitol al luptei pentru întronarea idolului universalist al Libertatii pe meleagurile României libere s-a consumat în 1877. România libera se formase în 1859 prin unirea a doua state libere. Libertatea acestora, de ordin românesc esential, nu fusese alienata nimanui. Termenii asa-zisei „închinari” i-am lamurit altadata. Erau, de fapt, termenii unui pact de federatie cu Turcul – pact pe care Roma si Bizantul l-au încheiat cu toti barbarii lumii. Noi am dat turcului un tribut, ca sa fim linistiti din partea lui(...)Formal, Moldova si Tara Româneasca – ca si Transilvania sub principii ei autonomi – n-au încetat nici un moment de a fi „ndependente,” ca sa folosim acest termen al ideologiei liberale. Formal „independente,” deoarece, în fapt, ordinea divina a lumii si ierarhiile cari domnesc în ceruri – ca sa parafrazam pe Edgar Poe – exclud orice „independenta”. România avea arme si legi proprii – constitutii si parlamente, daca vreti – avea agentii sai la curtile mari ale lumii si asa-zisul „suzeran” n-avea drept, ab antiăuo – nici sa calce pe pamînt românesc. Cine-i putea nega titlul de tara libera, de stat „independent”? Totusi, de pe catedrele lor din Occident, zelosii liberalismului în dreptul gintilor pretindeau – pentru a promova un stat pe treptele „independentei” –împlinirea unor formalitati cari în ochii lor constituiau cele mai solide garantii. „Un stat nu e independent – proclamau ei – daca nu bate moneta”. Nimic mai simplu. Ca si domnii nostri de altadata, Alexandru Ioan a batut moneta. „Un principe nu e independent, daca nu ofera decoratii”. Alexandru Ioan a creat si a conferit decoratii. „Un stat nu e independent, daca nu încheie tractate”. Carol I a încheiat, ca domn al României, doua tractate. Ceea ce am cucerit atunci pe cîmpiile Bulgariei a fost recunoasterea „formala” a acestor vanitati. Bilantul acestei tragice actiuni – în care românii au luptat eroic, alaturi de Tarul tuturor Rusilor, pentru cauza slavismului integral – a fost facut în acest chip de Eminescu: „Independenta nominala de astazi si seria de acte din cari a rezultat ea – scria Poetul – a costat 60.000.000 în bani, o provincie pierduta catre Rusia, 12.000 de oameni ucisi de florile marului pe cîmpiile Bulgariei, amestecul direct al strainatatii în chiar legislatiunea si autonomia interna a tarii…” (E vorba de modificarea articolului VII din Constitutie, care ni se impusese la Berlin.)”

Citindu-l pe Dan Botta, balansînd etimologiile sale baroce si analizele sale istorice riscate cu intuitiile sale profunde si cu judecătile sale tăioase, nu-ti rămîne decît să tragi concluzia că, în ultimii douăzei de ani, am pierdut vremea încercînd, cel putin la modul declarativ, să instalăm în România „domnia legii” atunci cînd ceea ce ar fi trebuit să facem ar fi fost să încercăm să restaurăm domnia legii românesti. Care moare odată cu un popor a cărui vocatie imperială a fost convertită într-o frenezie a exilului de către niste oligarhi politici si minigarhi intelectuali care continuă să ne măruntească libertatea si icoanele în masinile de tocat ale minciunii.
  


 Ca o curiozitate, Dan Botta si Pan M. Vizirescu sînt vecini de pagină în sinteza lui Gheorghe Vrabie, Gîndirismul: istoric, doctrină, realizări, Bucuresti, Editura Cugetarea, 1940, 319-320.

 Vezi ultimele două paragrafe ale articolului „Românii, poporul traditiei imperiale”.

 Vezi, de exemplu, modul cum e discutat Botta lucrările Martei Petreu sau ale lui Zigu Ornea.

 Mario Rinvolucri, Anatomy of a Church: Greek Orthodoxy Today, New York, Fordham University Press, 1966, 141-142.

 Vezi de exemplu impardonabila arogantă si chiar prostie de care a dat dovadă Condoleezza Rice care le cerea sîrbilor să uite de istoria lor si de semnificatia provinciei Kosovo: „I mean after all, we're talking about something from 1389. 1389! It's time to move forward. And Serbia needs to move forward. Kosovo needs to move forward”. Nici un om politic american nu si-ar permite să dea sfaturi asemănătoare Indiei, Chinei, tărilor arabe, Israelului, liderilor comunitătii afro-americane din SUA, sau texanilor care se simt amenintati de reconăuista imigrantilor ilegali mexicani.

 Aduceti-vă aminte cîte stoluri de vulturi voievodali au căzut sub loviturile de istoric cu clont subventionat (Soros-NEC) ale apt numitului Adrian Cioroianu. După un debut furtunos în slujba demitizării, dl Cioroianu s-a făcut de poveste si ca ministru de externe, defect în care a slujit cauza României sub oblăduirea „elitei” noastre intelectuale de partid si de stat.

 Rezistenta pe linia logosului se poate face pe linie liturgică sau etimologică. Constantin Noica a avut, în acest ultim sens, un precuros în Dan Botta, care încă din 1934 scria: „Cuvintele închid însă dincolo de valoarea lor simbolică o lume infinită, larvară, latentă de intentii, de subîntelesuri, de aluzii, de sensuri părăsite cari constituie ca o prezentă de al doilea ordin, lunară, inelară, de halo” (Puterea Cuvîntului, în Criterion, an I, nr. 5, 15 decembrie 1934).

 Vezi de exemplu lupta lui Vladimir Tismăneanu cu miturile istoriei românilor si altor popoare est-europene, mituri pe care le declară antisemite, fasciste, leniniste etc., si pe care le-ar vrea înlocuite cu noi mituri precum „societatea civilă” sau „proiectul Iluminist” (Vladmir Tismăneanu, Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism and Myth in Post-Communist Europe, Princeton, Princeton University Press, 1998, 3-36).

 Pentru mai multe amănunte si trimiteri la literatură occidentală referitoare la acest subiect, Mircea Platon, Cine ne scrie istoria, Iasi, Ed. Timpul, 2007, 9-33.

 Enzo Traverso, The Origins of Nazi Violence, New York, The New Press, 2003, 39. recomand această lucrare oricui doreste să înteleagă legătura dintre capitalismul industrial-monopolist si comunism, dintre stiintă si reeducare, dintre Holocaust si Gulag. 

  Iconoclast, Despot Vodă a dat la topit icoane din ale căror ferecături de aur a bătut monedă purtînd propiul chip. Boierii moldoveni nu au stiut aprecia acest mod de a-l slăvi pe Dumnezeu. Neciopliti, provinciali si ortodocsi cum erau, nededati cu ultimele sofisticări iconoclaste apusene, hirsutilor pravoslavnici li s-a părut că, totusi, era mai bine ca aurul respectiv să reliefeze chipul Mîntuitorului din icoane decît pe cel al lui Despot pe bani.

 Alexandre Schmemann, Le chemin historique de l’Orthodoxie, Paris, YMCA Press, 1995, 141-142. Vezi si Church, World, Mission, în care Schmemann adînceste problema.

 Pentru istoria occidentală si pentru influentele asupra Rusiei ale acestui model pietist vezi Marc Raeff, The Well-Ordered Police State: Social and Institutional Change Through Law in the Germanies and Russia, 1600-1800, New Haven, Yale University Press, 1983.

 Concluziile lui Dan Botta referitoare la istoria românilor sînt confirmate de studiile lui Pavel Chihaia, adunate în cinci volume de Artă medievală, Bucuresti, Ed. Albatros, 1998. Excelente sub raportul calitătii stiintifice, al amplitudinii cercetării si al profunzimii analizei iconografice si de fenomenologie românească, scrierile lui Pavel Chihaia au fost apreciate în Occident de istorici de calitatea lui Georges Duby, dar sînt ocultate în tară din ratiuni care tin de moda intelectuală a zilei, modă care interzice „nationalismul”, înteles fie si ca simplu refuz de a „demitiza” istoria natională.

 Gilbert Dagron, Emperor and Priest. The Imperial Office in Byzantium, trad. Jean Birrell, Cambridge, Cambridge University Press, 2003, 16, 21. Această editie nu e o simplă traducere, ci o editie revăzută si îmbunătătită a versiunii franceze.

 Dagron, 17-19.

 Dagron, 21.

 Împotriva acestei întelegeri stiliste a Ortodoxiei s-a ridicat si Părintele Schmemann, altminteri un apărător al simfoniei bizantine, atrăgîndu-si din această pricină fulgerele anumitor miscări nationaliste rusesti care l-au acuzat de „modernism”.

 Vezi articolul meu „Libertatea istoriei si istoria libertătii”, în Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, A triea fortă: România profundă, Bucuresti, Editura Logos, 2008, 271-281. Vezi si Mircea Platon, Distributismul si statul reprezentativ, în esentialul volum John C. Medaille, Ovidiu Hurduzeu, Economia libertătii: Renasterea României profunde, Bucuresti, Editura Logos, 2009.

 De exemplu, românească în sensul lui Dan Botta e unitatea tăranilor suceveni din comuna Marginea care si-au construit singuri podul pe care statul român nu a fost în stare să îl refacă pentru ei (http://www.romanialibera.ro/a147088/sa-i-ajutam-pe-satenii-din-marginea.html). Dar, străin de interesele noastre, statul român îi voia uniti pe acei tărani nu în actiune liberă, ci în asteptare, în dependentă fată de niste organisme corupte si ineficiente ale statului. Această unitate în dependentă nu e românească, ci ne e impusă de un stat oligarhic-colonial. Vezi în acest sens Ion Varlam, Pseudo-România: conspirarea deconspirării, Bucuresti, Editura Vog, 2004.

 Comparata cu centrul oraselor românesti de acum, sub aspect arhitectonic si demografic, mahalaua de la 1900 îmi apare, cu grădinile, maidanele, cismelele si umanitatea ei de misterioasă fermentare, un adevărat rai conservator.

 Quentin Skinner, Liberty Before Liberalism, Cambridge, Cambridge University Press, 1998, 85.

 Pentru o discutie nuantată, care confirmă în general punctul de vedere al lui Botta, desi îl contrazice în anumite amănunte cum ar fi deteriorarea nu doar a statutului juridic al tărilor Române la sfîrsitul secolului XVIII – începutul secolului XIX, si si a situatiei economice si a capacitătii de autoapărare, deteriorare datorată însă nu doar Otomanilor, ci politicii Orientale a Apusului si imixtiunii Rusiei în Balcani, vezi Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al principatelor române în viziune europeană (sec. al XVIII-lea), Iasi, Editura Universitătii „Al. I. Cuza”, 1999.