Despăgubiri literare

                                                  Mogulii si bubulii

                                    Mircea PLATON


       
În 1927, T. S. Eliot scria în The Criterion (vol. VI, nr. 1, p. 69-73), referindu-se la The Outline of Sanity a lui G. K. Chesterton si la The Servile State a lui Hillaire Belloc, că: „Nu poti să nu simpatizezi din plin cu evanghelia distributistă a lui Belloc si Chesterton. E o idee fertilă”. Si totusi, continua Eliot pe baza lucrărilor economistului J.A. Hobson, solutia propusă de Chesterton si de Belloc nu ar fi valabilă pentru că:

„«Relele» capitalismului nu provin în primul rînd din concentrarea proprietătii, si deci nu pot fi combătute prin sporirea numărului de mici proprietari. Din contra, multiplicarea micilor actionari dă mai multă putere pe mîna directorilor care au competenta tehnică necesară; difuzarea proprietătii atrage după sine difuzarea responsabilitătii. «Capitalistul» e directorul sau managerul; nu contează dacă actiunile unei bănci sau ale unei mari industrii sînt detinute de un milion de preoti pensionari, de băcani sau de văduve”.

Eliot avea perfectă dreptate, doar că ceea ce combătea el nu era distributismul, ci capitalismul financiar si genul de privatizare a economiei care s-a desfăsurat si în România, după 1989, prin asa-zisa „cuponiadă”. Distributismul nu înseamnă distribuirea de actiuni, ci încurajarea micilor proprietari-producători. Distributistii se opun tocmai transformării proprietătii reale în actiuni a căror unică valoare e pretul si care au ca rezultat „evaporarea” (Schumpeter) substantei proprietătii:

„Formele de proprietate absentă, dematerializată si defunctionalizată nu impun si nu cer angajarea morală pe care o cer formele de proprietate vitală. Ele duc, în cele din urmă, la faptul că nimeni nu se mai simte responsabil pentru nimic – nimeni dinlăuntrul si nimeni din afara marilor corporatii” (Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism, and Democracy  (1942), New York, Harper, 1975,p. 142).

Dacă prin capitalism întelegem piata liberă a muncii si a produselor, atunci distributismul e capitalist. Dacă prin capitalism întelegem cultura consumului, oligopolurile, proliferarea unei economii bazate pe speculatii financiare si pe tranzactii de actiuni, pe proprietatea teleghidată bursier, pe privatizarea profiturilor si socializarea pierderilor operate de marile corporatii trăind în simbioză cu statul, atunci distributismul nu e capitalist. Dar în societatea capitalismului global-financiar de azi primul tip de capitalism, ideal, nu există decît pentru a învălui manevrele oligarhiilor care profită de pe urma celui de al doilea tip de „capitalism”, real.
În esentă: coniventa vinovată dintre corporatii si stat e acoperită ideologic de un discurs care prevede minimalizarea rolului statului în economie. Ceea ce se întîmplă în realitate nu e disparitia statului, ci doar blocarea discursivă a posibilitătii interventiei statului în scopul apărării justitiei sociale. Departe de a dispărea, statul rămîne să actioneze doar în interesul corporatiilor, nu si în cel al cetăteanului. Eliminat la nivel discursiv-teoretic de „economia politică” neoliberală, statul supravietuieste însă la nivel concret-pragmatic, tîsnind în apărarea marilor corporatii si a marilor mafii ori de cîte ori e nevoie. Ca si dracul, statul (post)modern a prosperat prefăcîndu-se că, în teorie, nu există.
Dar dacă neoliberalismul are la bază, după cum pretind neoconservatorii, o anumită antropologie bazată pe „păcatul originar”, atunci trebuie să admită si necesitatea existentei, si deci legitimitatea, statului. Dacă, din cauza păcatului, oamenii „nu sînt îngeri”, atunci au nevoie, pentru a functiona, de un anumit sistem regulator. Cel putin asa a functionat, istoric, paradigma crestină (neo)augustiniană si (neo)patristică. Epocile care au luat în serios păcatul originar/strămosesc au luat în serios si autoritatea statul reprezentativ. Crestinul îi dă Cezarului ce e al Cezarului, si lui Dumnezeu, ce e al lui Dumnezeu.
Radicalismul libertarian împotriva statului e cu atît mai greu de explicat cu cît maximalismul politic („statul e furt”) merge în acest caz, în general, mînă în mînă cu „moderatia” teologică. Cu alte cuvinte, tributul economic refuzat statului e compensat de tributul teologic adus „secolului”, de acomodationismul teologic al intelectualilor neoliberali obsedati de economism si de „utilitatea socială” a crestinismului. Spre deosebire de crestin, care dă fiecăruia ce i se cuvine, neoliberalul îi refuză Cezarului dreptul său pentru a-i da în schimb ce e al lui Dumnezeu, îi refuză „secolului” impozitele pentru a-i da în schimb iubirea care i se cuvine doar lui Dumnezeu. Acest tip de iubire, alimentat de economia globală a cresterii continue si infinite, se exprimă prin consumism, prin „cuminecarea” cu întreaga lume închisă într-o carte de credit.
Toate aceste lucruri, si multe altele, sînt clarificate, expuse, dezbătute si argumentate în lucrarea Economia libertătii: Renasterea României profunde (Bucuresti, 2009, Ed. Logos), o antologie de studii si articole dedicate unei economii la scară umană editată de teologul catolic si economistul american John C. Medaille si de criticul cultural Ovidiu Hurduzeu. Ca autor antologat în această carte, nu pot decît să mă recuz de la a scrie o recenzie. Dar pentru că, în afară de Ovidiu Hurduzeu si de mine, autorii prezenti în acest volum sînt străini,  si deci nu pot urmări îndeaproape modul în care a fost primită antologia lor în România, simt că trebuie să fac unele observatii legate de receptarea românească a cărtii.
Mai întîi, trebuie să observ că această carte are menirea de a legitima un discurs, nu doar economic, concurent actualului discurs neoliberal/neoconservator care prevede că singura sansă a României e de a se „integra” retelelor institutionale si practicii economice a capitalismului financiar occidental. De aceea, nu pot fi acceptate obiectiunile neoliberale referitoare la faptul că autorii antologati în Economia libertătii nu ar fi români si că nu ar cunoaste situatia din România. Nici comisarii globalisti care monitorizează, exploatează si îndoctrinează România de două decenii încoace nu sînt români si nu cunosc situatia din România. Mai mult încă, nu le pasă de România. Si de aceea ne propun sau ne fortează să copiem modelele lor. Ne scriu ei programul.
Neoliberalii români nu au recunoscut si deci nu au lăsat niciodată loc vreunui „specific românesc” în programele lor. Ba chiar au căutat să demonizeze ca „fascistă” si să ridiculizeze sau să distrugă ca „arhaică” orice specificitate românească, atunci cînd nu au redus-o, surprinzător la niste anti-păsunisti ferventi, la nivel de „pitoresc” minor-local cu potential  turistic, de „mireasmă” comună Ortodoxiei si cîrnatilor de Plescoi. Contrar acestor neoliberali, autorii distributisti din Economia libertătii nu ne propun o solutie universală, ci vin cu experienta lor pentru a ne îndemna să fim noi însine si să reusim prin noi însine.
Spre deosebire de versiunea verticală, autoritară, a globalizării care ne-a fost impusă pînă acum de tot felul de „comisari” si de „raportori” trimisi să ne „monitorizeze”, participantii la acest proiect (economisti, parlamentari, ministri, teologi, profesori universitari americani, italieni, israelieni, australieni, englezi, catolici, protestanti etc.) ne oferă, după cum bine remarca Ovidiu Hurduzeu în postfata volumului, versiunea orizontală, de vecinătate, a globalizării. Ne ies în întîmpinare. Nu ne oferă planuri, ci exemple si încurajări pentru a regîndi pe cont propriu viata economică românească. De aceea, e ilegitim să fie respinsi în numele „specificului national” de niste intelectuali publici neoliberali care altminteri nu recunosc existenta vreunui specific national sau o recunosc doar pentru ca să-l măture din calea capitalismului financiar global pe care ne silesc să-l adoptăm ca model.
Această diferentă îsi are sursa în diferenta de scală la care gîndesc neoliberalii, respectiv distributistii. Neoliberalii gîndesc global, macro. Distributistii gîndesc la scară umană. Pentru primii, miza e financiară. Pentru distributisti, miza e persoana. Astfel, una dintre obiectiunile aduse cărtii Economia libertătii a fost că distributismul, spre deosebire de neoliberalism, nu dă nastere la progres. Răspunsul sec dat acestei obiectiuni a fost că Mondragon e unul din liderii mondiali în productia de roboti casnici. Dar se mai poate adăuga si faptul că, pînă la aparitia provocării distributismului în spatiul public românesc, nu am văzut niciun intelectual neoliberal care să afirme că menirea României e de a produce progres global.
Gîndim, asadar, la scale diferite. Unui argument, distributist, care are în vedere România, i se răspunde cu o obiectiune care are în vedere progresul global. Desi România e îndemnată să urmeze, să copieze modelele occidentale, adică să fie un occident de mîna a doua, distributismul e respins în numele progresului global. Dar are România datoria de a produce progres global? Are România capacitatea de a produce progres global? Nu ar fi mai potrivit să ne întrebăm, într-o tară în care nu se produce mai nimic, din care toată lumea pleacă, în care populatia îmbătrîneste (doar 4 milioane de tineri sub 18 ani, cf. http://www.copii.ro/content.aspx?id=55) si în care neoliberalismul a produs, în simbioză cu vechile structuri comuniste, o mentalitate de parazit care „sifonează” „multinationalele” si „căpusează” statul, dacă distributismul nu e o alternativă realistă? Pentru că România neoliberală nu produce progres, ci doar „sifonari”. Iar România neocomunistă produce „căpuse”. Dacă România „de dreapta” produce moguli, România „de stînga” produce bubuli. Cine vrea să vadă români trebuie să meargă în România profundă.
O Românie distributistă, a micilor proprietari-producători, ar putea să îsi găsească un loc chiar în economia financiar-globală actuală. În loc să „căpusăm” si să „sifonăm” multinationalele sau birocratia de stat care „căpusează” la rîndul lor România, am putea dezvolta o economie a micilor proprietari-producători în care agricultura de subzistentă să se împletească armonios cu mica industrie, cu industriile de lux sau nepoluante, cu mica industrie alimentară si a produselor ecologice. Această Românie nu ar avea nevoie să lupte pentru căderea sistemului economic neoliberal global. Si nici nu ar trebui să producă progres în maniera celor care vor să meargă pe bicicletă uitîndu-se în permanentă la pedale. Această Românie ar putea foarte bine să îsi urmărească propriul interes pe pietele globale.
Dar România neoliberală de acum, si cea preconizată de intelighentia neoliberal-neoconservatoare, nu are si nu va avea niciodată un sistem imunitar capabil să reziste virusilor pietei globale. Vrem să facem febră ori de cîte ori Beijingul răceste? Sau Wall Street? Pentru că asta ne propun neoliberalii. Cred că, înainte de a ne pune problema cît progres global poate produce economia românească, trebuie să ne întrebăm realist care sînt posibilitătile economiei românesti de a înflori la scară modestă, locală si natională.
Pentru că, deocamdată, în actualul joc economico-politic global, românii sînt în pozitia de a fi cei care pierd pentru ca altii să cîstige. Ca să dau doar un exemplu, actualul sistem economic neoliberal promovat în România vine, în Occident, la pachet cu un sistem de asigurări sociale social-democrat. Celebrul „stat-dădacă” („welfare-state”) e o realitate în Vest. În România, nu. Sistemul occidental tratează omul ca pe un android. Sistemul românesc tratează omul ca pe un animal. Asta înseamnă că, dacă în corporatiile occidentale omul e considerat o masină, atunci beneficiază si de un service de lux. Cînd trage pe margine, i se schimbă pneurile si uleiul în mod profesionist, în timp record. Occidentalul munceste pentru un sistem pe care se poate (în general) baza. Dar românii sînt siliti să depindă de un sistem pe care nu se pot bizui.
Sistemul de asigurări de sănătate occidental se prăbuseste sub povara datoriilor pentru că „omul masină” e tratat cu grijă, ca să poată functiona mai departe, ca rotită a sistemului. În România, oamenii încă se oblojesc singuri. Adică, atunci cînd e vorba de sistemul de sănătate, încă sîntem încurajati să fim „mici proprietari-producători”, să ne punem prisnite si să apelăm la leacuri băbesti pentru că „sistemul” nu ne poate ajuta cu nimic: doctorii au emigrat sau nu au cu ce opera. Din acest punct de vedere, nu se poate spune că sistemul de sănătate românesc nu ar încuraja spiritul de independentă si liberă-initiativă al românilor, care trebuie să se „descurce” singuri. În afară, poate, de familie, nu-ti poartă nimeni de grijă.
Altminteri însă, sîntem pusi, muncind la corporatie si plătind taxe, impozite si bacsisuri la stat, să muncim pentru sistem, să depindem de el. Si astfel subventionăm cu sănătatea noastră profiturile altora. E si acesta un mod, mai subtil, de a socializa pierderile (de sănătate) si de a privatiza profiturile. Leacurile băbesti însă, bune cînd e vorba să scutim de cheltuieli si de responsabilitate un sistem corupt, incompetent si nereprezentativ, sînt descurajate în domeniul politic, moral, educational, teologic. „Baba Rada” e bună să ne pună prisnite, ca să nu aglomerăm camerele de gardă ale spitalelor ruinate neoliberal, dar nu e bună ca să ne mai învete ce e bine si ce e rău, cum să ne educăm copiii, cum să ne rugăm. Acolo vin expertii. Educratii. Minigarhii intelectuali.
Neoliberalii justifică, printr-un ideal luminos, o realitate mizeră. Sînt, din acest punct de vedere, ca si comunistii, pierduti în răstimp. Si, ca întotdeauna în cazul acestor ideologii rătăcitoare, ceea ce contează de fapt nu e destinatia, care e fie idolatră (ca în cazul „pietei globale” posedînd atribute de Dumnezeu a capitalismului), fie apocrifă (ca în cazul comunismului), ci drumul. Pentru că acolo, pe drum, se pierd cele mai multe vieti, se vînd cele mai multe reputatii si se fac cele mai mari profituri.
A continua să sustinem actualul sistem neoliberal românesc înseamnă a continua să ne furăm singuri nu doar căciula, ci vietile. A continua să functionăm individual într-o Românie croită pentru mamuti supranationali si mafii transfrontaliere înseamnă a ne autocondamna la un rol de căpusă sau de pirat. Ceea ce ne trebuie e o reasezare a „sistemului”, o readucere a lui la scară umană. În acest fel, „micimea” persoanei nu va mai fi un impediment, ci un avantaj. Un mod de a înflori. Dar cineva, o fortă politică, trebuie să asume sarcina de a redesena harta politico-economică a României la scară umană. Ca să putem vedea detaliile. Cum ar fi, de exemplu, oamenii.