Despăgubiri literare

                                                            DESPRE LIMITĂ, UN CICLU DE LIEDURI DE GABRIEL LIICEANU

                                    Mircea PLATON


 

                            
          1. Diapazon
Constantin Noica are o posteritate pe măsura sa, adică „deplină”. Are o posteritate bibliografică – pentru că Gabriel Liiceanu i-a tipărit tratatele, eseurile si articolele –, si exegetică – e disecat, povestit si ilustrat cu egală fervoare. Are chiar – spre deosebire de alti fruntasi ai generatiei sale – chiar si posteritate biologică. Rafail „celălalt Noica” întregeste biografia spirituală a părintelui său cu jumătatea care lipsea unui compas complet: cea religioasă. Ascetismului laic al solitarului de la Păltinis îi răspunde în ecou de clopot în călugăria Părintelui Rafail.
Dar Constantin Noica a lăsat în urmă-i si legende, o atmosferă si o energie, descrise în, si poate chiar modelate de, Jurnalul de la Păltinis. Odată cu stingerea lui Noica, veneratia noicofililor si aversiunea noicofobilor s-au fixat asupra ucenicilor săi. Unii dintre acesti avatari au plecat spre alte zări sau au intrat sub radar dedicîndu-se unor chestiuni tehnice. Să evolueze în ochii publicului au rămas doar Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu. Primul e mai multe persoane: ministru, publicist, teolog, avuncular manager de talente academice la Colegiul Noua Europă, un Macedonski mai încăpător, sef de cenaclu simbolist. Spre deosebire de multiplul Plesu, Gabriel Liiceanu e „unu”, o contractie umană caracterizată de angoasă civilizată, de patetism urban de tip Jean-Louis Trintignant în „Noaptea mea cu Maude”. Dacă Plesu e un pragmatic în capă goliardică, Liiceanu e un adolescent în deghizament de sever părinte al patriei. N-ar fi exclus ca o mare parte din iritarea unui anumit public la adresa celor doi prieteni să fie urmarea unei erori de machiaj. Conform rolurilor asumate, hirsut s-ar fi cuvenit să fie Liiceanu – fiu mai mare si „Petru” sever  –, nu Plesu – alintat, abandonat harului care (te) suflă unde vrea.
Această aparent indiferentă substitutie bărboasă a atras după sine multe patimi. Astfel Liiceanu, pe lîngă că nu are barbă, nu a scris nici „tratatul de peratologie pe care i l-a promis lui Noica”. Un tratat gros, cu literă măruntă, cu note de subsol. Un tratat prin al cărui sistem de logică ferată să circule acele convoaie lexicale heidegeriene, conectate de cratime, care trec ca marfarele prin fata cititorului neavenit: cu mult zdruncin, cu încărcătură impenetrabilă, si cu destinatie pierdută în mister. Nici nu stiu care tabără a fost mai înversunată – cea a iubitorilor sau cea a detractorilor lui Noica – în a-si manifesta dezamăgirea fată de Limita lui Liiceanu. Putin a contat faptul că Despre limită (Bucuresti, 2004, editia a III-a) e o carte de întemeiere a unei atitudini metafizice, un manual de functionare a fiintei. Fulguratii nostri filosofico-literari, care nu au digerat nici pînă astăzi tratatul de ontologie al lui Noica, aceeasi oameni care fac caz de sofianismul si catafatismul bisericutelor ortodoxe românesti, superioare trufiei gotice, au nesocotit liedurile filosofice ale lui Liiceanu în numele simfonismului metodologic.  

2. Libretul
Sfîrsitul nu e capăt, ci întregire, limită în sensul luminat de Gabriel Liiceanu – cu ajutorul lui Heidegger – acestui cuvînt: „Dacă limita este sfîrsitul datorită căruia un lucru începe să fie înseamnă că ea este determinată în functie de modul de a sfîrsi al fiecărui lucru. Căci nu toate lucrurile sfîrsesc la fel. «O bucată de lemn sau o piatră sfîrsesc altfel si au alte sfîrsituri decît o ploaie torentială, altfel sfîrseste în sfîrsiturile sale un copac, altfel, un animal. Nici o vietuitoare nu sfîrseste la limitele suprafetei corpului său; aceasta nu e limita vietuitoarei»”. Acest final al volumului pneumatizează retrospectiv întreaga lectură, al cărei debut stă sub semnul limitei ca formă aristotelică a libertătii: „Asa cum zborul nu e cu putintă în afara gravitatiei, libertatea nu are sens decît în conditiile existentei limitei. Libertatea reală este libertate gravitatională si ea trebuie distinsă de libertatea idealizată si pură”.
Limitele care încheagă fiinta si dau greutate existentei nelăsînd-o să se aerisească în nimic sînt: „a fi”, „a fi constient”, si „a fi finit” care „circumscriu conditia libertătii gravitationale ca libertate umană”. Pe lîngă „fiintă, constientă si finitudine”, mai există si anumite „conditii de exersare” a acestei libertăti. Ele sînt ceea ce Gabriel Liiceanu numeste „fondul intim-străin” pentru că, desi constitutive nouă, ne sînt date, sînt o zestre „genetică”, „de dinaintea alegerii mele”. Unele din aceste complemente sînt imuabile, altele sînt modificabile. Din prima categorie fac parte „zestrea somatică, zestrea mentală, sexul , ascendenta, rasa, natiunea («tribul»), epoca”. În cea de a doua stare se regăsesc „locul, limba, religia, numele, clasa, libertatea”. Acest dinam asigură forta de propulsie a cărtii care ne poartă – în limitele prestabilite – prin sectiuni si capitole despre: „Hotar si hotărîre”, „Libertatea ca preluare în proiect” („pentru că omul nu se odihneste niciodată într-un hotar si pentru că definitia lui se află întotdeauna înaintea lui, în pasul proiectat si care urmează să fie făcut sub forma unei noi hotărîri si a unei alte instituiri de hotar, libertatea, ca plasticitate a hotarului si ca multiplicare indefinită a lui, devine «preluare în proiect»”), „Frica si libertatea”, „Nehotărîrea si absenta de destin”, „Maladiile de destin. Lenea, ratarea si bovarismul”, „Prostia ca încremenire în proiect”, „Preluarea în proiect a libertătii. Răspunderea si vina”, „Vointa de limitare: mitul Genezei. Sculptura”, „Heidegger, opera de artă si limita” (ultimele două capitole fac parte din anexe).
În totul, e un text cu nevroze si nervuri, liric si chiar păgubitor de personal pe alocuri, care nu poate fi rezumat sau aliniat în careul unui singur articol . Pe de altă parte, a o lanteta după modelul utilizat de Voltaire în lectura Cugetărilor lui Pascal ar însemna să nu fiu just fată de o carte născută „în urma unei intentii de rigoare”. De aceea voi încerca să merg nu pe circumferinta, ci la miezul cărtii. Si pentru asta mă voi întoarce la lied.

3. Romantism
Imaginea populară a liedului e cea a unui bariton gras cîntînd sprijinit de un pian. La un nivel mai rarefiat de perceptie, liedul e caracterizat prin austeritatea acompaniamentului, excelentele versuri – Heine, Eichendorff, Goethe –, si o melancolie de lume închisă asupra siesi. E o piesă muzicală fără clisee, fără triluri, fără bel-canto, si cu o poveste covîrsită de atmosferă. Cuvintele nu sînt pretext muzical, nu sînt găsite de auz. Muzica modulează sensul, nu e doar spectru sonor. Spre deosebire de simfonie, care-si contine principiul, liedul e despre limită, despre dorul sau distanta care te definesc, care te miscă. În cazul cărtii lui Gabriel Liiceanu, rolul muzicii e jucat de logică, ale cărei măsuri curg acordate în cheie gravă. Ca specie muzicală cultă, liedul si-a cunoscut apogeul prin Schubert, Schumann si Brahms. Într-un cuvînt, liedul e „romantic”, acompaniind epoca în care au scris Fichte, Schelling si Hegel.
Or exact acelei lumi apartine demersul filosofic al lui Gabriel Liceanu. Ideea anilor de drumetie, a drumului ca destinatie si nu ca mediere, e întrutotul romantică si stă la baza conceptiei despre om a lui Gabriel Liiceanu: „Acest fel al nostru a de a fi presupune faptul de a ne afla în permanentă dincolo de noi. Sîntem mereu înaintea noastră, sîntem în pasul plănuit, în forma visată, în hotarul rîvnit. Trăim în raza vointei, dorintei, hotărîrii, libertătii. trăim în acest mănunchi de raze, în acest fascicul care ne precedă, care ne scoate din noi, cerîndu-ne să-i parcurgem spatiul de lumină”. Sîntem, conchide Gabriel Liiceanu cu o formulă de pregnantă aforistică, „fiinta indefinită care se defineste liber în raza neasezării sale”. E aici bunul si vechiul romantism care depinde de cronologiile si distantele spatiului euclidian, de planurile pe care epoca postmodernă le-a curbat si drept urmare pot fi străbătute „ca vîntul si ca gîndul”, eliminînd astfel melancolia ca ingredient al treziei. Dacă Zenon demonstra cîndva că nu poti ajunge din punctul A în punctul B pentru că rămîi suspendat în infinitul mic, postmodernii exagerează continuitatea si demonstrează că esti si în A si în B, care de fapt nici nu există de vreme ce sînt indistincte.
Acest orar al fiintei, desfăsurat în succesiune orizontală, duce la supralicitarea unei alte idei romantice, evidentiabile mai ales la adolescentii care trebuie să se hotărască la ce facultate să dea examen de admitere. E vorba de impresia că nehotărîrea te mentine mai bogat, că odată ce ai ales ai lepădat ceva din tine, că fiinta virtuală e mai bogată decît cea reală: „Cu fiecare hotărîre i se răpeste fiintei bogătia posibilului si i se dăruieste sărăcia realului: de acum înainte asta si numai asta va fi, din multele care ar fi putut fi […] Înfiintînd, orice hotărîre desfiintează în jurul ei un potential de fiintă” . Gabriel Liiceanu arată, în mod judicios, că „lui a fi în sens plin nu-i apartine decît realul, iar dacă «a fi» înseamnă a primi limită si hotar, în afara acestora fiinta nefiind decît o suspensie si o promisiune, atunci abia a hotărî înseamnă a da, prin conferirea unui hotar, fiintă, înseamnă a înfiinta. Dacă ceva urmează să fie cu adevărat, acel ceva trebuie hotărît”. Nehotărîrea, considerată o „derută pre-ontologică”, duce la absenta de destin, adică de aducere la bun sfîrsit a proiectului existential. Solutia aleasă de Gabriel Liiceanu e că, desi avem un pret de plătit, trebuie să renuntăm la ceva dacă vrem să avem altceva.
Dar dacă în realitate nu renuntăm la nimic? Dacă unele din lucrurile la care renuntăm revin sub altă formă în viata noastră? Si dacă uneori nici nu le mai vrem? Sacrificiul e relativ, nu absolut, de vreme ce, odată cu fiecare nouă etapă a vietii, avem un alt cadru de referintă. Dacă vorbim de „libertate gravitatională” de ce să nu vorbim si de „legea relativitătii destinului”, de o continuă reasezare a orizontului nostru de asteptare în functie de coordonatele existentiale. Chiar si cînd cîstigăm ceea ce ne-am dorit, e altfel decît ne-am închipuit: ori nu ne mai place, ori nu ne mai trebuie, ori e altă nuantă, ori sînt alti oameni în jurul nostru si nu avem cu cine împărtăsi bucuria. Solutia dată de Gabriel Liiceanu e prea dependentă de ideea de infinit – către care tindem mereu – si prea autonomă de ideea de plenitudine. Si asta pentru că romanticii iubeau infinitul în care puteau hălădui cu ei însisi în eternitate, nu plenitudinea căreia trebuiau să i se abandoneze. După cum spunea G.K. Chesterton, există două moduri de a te întoarce de unde ai plecat: unul e să închizi cercul, altul e să nu pleci niciodată. Filosofia romanticilor e cea a plecatului de-acasă, cu plan sau fără. Dar mai e si o filosofie a rămasului acasă, a plenitudinii, a anamnezei, nu a cercetării si inventiei. Poate că, de fapt, în cursul vietii, nu ne inventăm sau proiectăm pe noi, ci ne reamintim pe noi însine. Poate că destinul tine mai mult de memorie decît de inchizitii.
De altminteri, neglijarea „întregului” si „plenitudinii” – concepte clasice care nu pulsează deloc în textul lui Gabriel Liiceanu – nu e lucru întîmplător. Pentru o carte despre limită, cuvîtul „infinit” apare de monoton de multe ori („regret infinit”, „melancolie infinită”, „infinită cădere pe gînduri”, „monotonia infinită”, „diversitatea infinită”, cu variatia „chin nesfîrsit”, „uimire nesfîrsită”).  Infinitul e un substitut religios, epiderma geometrică a lui Dumnezeu, sau măcar spatiul Lui, exprimat în termeni geometrici. Modernitatea a favorizat aspectul cantitativ al infinitului, pe care l-a transformat în armă împotriva omului ca apogeu al Creatiei si a sacrificiului hristic, relativizat orizontal de „pluralitatea lumilor”. Dar aspectul calitativ al infinitului exercită o puternică presiune în favoarea existentei lui Dumnezeu. Pentru că, dacă nu există Dumnezeu, ce nevoie avem de infinit? Pentru Gabriel Liiceanu, Dumnezeu există dar, ca „exponent al pre-fiintei si ca agent al facerii, este conceptul libertătii non-gravitationale”. În acelasi timp, nu trebuie să uităm că „nimicul este spatiul libertătii non-gravitationale, este «spatiul» în care totul e cu putintă si în care nu se întîmplă de fapt nimic. Spatiul libertătii non-gravitationale este spatiul pre-fiintei”. Asta presupune cumva că Dumnezeu e absent din lume din pricină că spatiul alocat lui ca „exponent al pre-fiintei” e „nimicul”? Actul Creatiei devine astfel actul prin care Dumnezeu se auto-ejectează din lume? Si dacă în spatiul lui Dumnezeu, pentru că se poate întîmpla orice nu se întîmplă nimic, cum de se întîmplă Facerea? După cum spune Gabriel Liiceanu despre „duhul lui Dumnezeu care se purta peste ape”: „Pentru a nu rămîne simplă rătăcire, el trebuie să se determine făptuind cu adevărat. Si cum orice act de demiurgie este o configuratio, o instaurare de limite modelatoare, determinarea divinului se consumă în Geneză sub forma limitelor puse dinăuntru”.  Însă demiurgia – ca „determinare a materiei indistincte” – e altceva decît Facerea . Si dacă Dumnezeu e Demiurg, atunci nu poate locui nimicul, ci haosul.
În acest tip de pasaje găsim o bună ilustrare a motivelor pentru care filosoful englez T.E. Hulme definea romantismul drept spilt religion. Unele pagini sînt contaminate blagian, de „fond anonim”, si de un ce „luciferic” – nedefinit, dar presupus a fi înteles în virtutea a secole de teologhisire. Mai departe, numărul speciilor e declarat finit si cel al indivizilor infinit. Eu îl cred, dar aceste afirmatii nu se sustin decît în termeni teologici (de teologie platonică, crestină etc.). În termeni strict rationali, non-traditionali (pozitivisti, darwinisti), premisele acestor judecăti se cer circumstantiate.
Smerenia, care ar putea fi definită drept acceptare a faptului că, de vreme ce o parte din tine îti e străină, si o parte din lume trebuie să-ti fie, e numită de Gabriel Liiceanu „umilitate”. Umilitatea e „singura modalitate de a feri eul de hipertrofia libertătii (excesul orgoliului) si de atrofia ei (excesul umilintei)”. Direct legată de smerenie e, în biserica noastră, ascultarea. Găsim o frumoasă argumentare a necesitătii uceniciei spirituale sau ascultării duhovnicesti (diferită totusi de antrenamentul intelectual), numite însă aici, în mod otoman, „supunere”: „Pentru a sfîrsi ca emancipare, orice libertate trebuie să înceapă ca supunere. Cel ce se supune ca încă-neliber se asază sub autoritatea celui liber si-i recunoaste acestuia puterea tocmai ca libertate dobîndită. Autoritatea puterii este tocmai autoritatea celui liber fată de cel ce urmează să devină liber”. La capătul unei demonstratii de tip kojevian si care explică foarte bine mecanismul comunist al puterii ca frică, si viceversa, mai aflăm si că „agentul puterii pervertite si pacientul ei sînt prinsi si blocati în proiectul unic al perpetuării puterii. Din liberi si meniti eliberării, ei devin neliberi în înclesarea lor”.

4. Anabasis ca Winterreise
Limbajul metacrestin mă trimite la o anecdotă cu George Eliot, celebra prozatoare victoriană. Povesteste Frederic W.H. Myers: „Îmi amintesc cum, la Cambridge, într-o seară de mai ploios, m-am plimbat cu ea prin grădina profesorilor de la colegiul Trinity” cînd George Eliot, provocată de folosirea cuvintelor „Dumnezeu”, „Nemurire” si „Datorie”, „a afirmat, cu teribilă sinceritate, cît de greu de conceput i se pare primul, cît de greu de crezut al doilea, si totusi cît de peremptoriu si absolut al treilea. Niciodată, poate, nu s-a afirmat cu un ton mai sever suveranitatea impersonală si lipsită de recompensă a Legii” . Comentînd acest precipitat de morală crestină la suprafata unei solutii de viată păgîne, G.M. Young scria: „Faptul că etica a putut fi astfel transpusă din cheie crestină în cea stoică ne arată cît de nativă ne era această disciplină. Îsi avea rădăcinile înfipte adînc în obiceiurile rasei nordice, viguroasă si plină de auto-control, nu sensibilă dar nici lipsită de umanitate”.
Dar Gabriel Liiceanu nu e postcrestin, ci precrestin. Numai că Aurora sa nu e ateniană, ci wagneriană. Nu e „cu degete de roză”, ci de Nord. E în scrisul său căutarea unei sinestezii diferite de cea a liturghiei, dominată de olfactiv – de la tămîie pînă la transpiratia babelor îngenuncheate pios –, si mai apropiată de Ossian, dominată de auditiv, de versurile suierate de vînt. E ceva hanseatic în scrisul său, cu pagini orizontale ca landa tablourilor lui Caspar David Friedrich peste care suflă absenta, sau ca Lenz al lui Buchner fugind prin zăpezile Vosgilor. Pînă si Elada lui Gabriel Liiceanu e cea germanică, pe filieră heideggeriană. Nu e, de exemplu, Grecia englezilor, cu arhipelagul si marea. Nu e Grecia poseidonică, ci Grecia apolinicului si dionisiacului, Grecia tragică, nu cea pitorească. Limita e nu cea – bizantină si ortodoxă – a tărmului de calcar, a mării pe care se poate păsi, ci a poienei, a ochiului de lumină decupat moale în umbra înconjurătoare, care se poate închide oricînd peste el. O ratiune de contur sovăitor, irizat. Nici unul dintre englezii fascinati de Grecia – Byron, Shelley, Keats – nu a înnebunit, precum nemtii – Hölderlin si Nietzsche. Si asta pentru că, după cum spunea marea clasicistă E.M. Butler în The Tyranny of Greece over Germany (Cambridge U.P., 1935), doar asupra nemtilor s-a deschis ochiul marelui Pan. Lor li s-a dat într-adevăr să vadă zeii. Păgînismul lor nu era o figură de stil, ci o cale.
Că Gabriel Liiceanu a ales această cale a Eladei germanice ne e dovedit si de lipsa de umor a cărtii, de lipsa bucuriei paradoxului, surprinzătoare la o carte alimentată de peripatetizările vechilor greci. De altfel, din resemnare teistă, egotism romantic (the egotistical sublime, detectat de Keats la Wordsworth), si lipsă de umor decurge o imagine a omului nu în rond-bosse, ci în friză. Desi cartea se desfăsoară în curgere de „existentă care precede esenta”, ceea ce lipseste e tocmai fenomenologia stărilor fragede ale fiintei si constiintei, a momentelor în care mai mult simtim decît sîntem, a clipelor în care trăim la hotarele fiintei noastre. Copilăria, bătrînetea si sfintenia lipsesc din această carte scrisă parcă numai pentru oamenii maturi si abătuti.
Judecînd si după ceea ce am citit în Usa interzisă, poate că Gabriel Liiceanu proiectează prea mult din sine în ideea sa despre om. Bunăoară el asază la originea constiintei angoasa: „Puterea ca preluare în proiect începe de la eul propriu. Supunerea eului la proiectul propriu este prima formă a puterii […] Acest «eu» gol, care premerge oricărui proiect si pe care abia urmează să-l preiau în proiect, îl descopăr în frică. În frică, fiinta mea se «reculege» între hotarele primite […] Acest «eu» gol, care premerge oricărui proiect si care se refuză oricărei preluări în proiect, îl descopăr apoi în lene. Acest «eu» gol, care apare la capătul oricărei neizbutite preluări în proiect, care rămîne, neputincios, în fata hotarelor propuse si neatinse, îl descopăr deopotrivă în ratare si în bovarism”. Si Naphta argumenta că boala e starea normală a omului, sănătatea fiind un dezechilibru. Dar oare în omul bolnav găsim întruchiparea omului sănătos? În febră se-întrupează esenta? Eul bolnav nu e golas, ci năpădit de iederi, neadevărat. Nu toate stările mizerabiliste sînt lucide. Împăienjenite de self-pity, ele pot fi mai halucinante chiar decît cele mai adolescentine iluzii. Oare nu ti se dezvăluie limitele si textura propriului eu si atunci cînd te descătusezi la un ceas de frumos asfintit sau de neîncepută dimineată? Nu te vezi „asa cum esti” si atunci cînd un anumit moment ti se pare atît de frumos încît ai vrea ca viata să ti se sfîrsească chiar atunci? Nu trăim momente de tihnă mai străvezii-ascetice decît cele mai viforoase circumstante si extreme bărbătii? Nu există un eroism sau o frică de împrumut? Si nu e numai linistea de nefalsificat?  Nu te poti „reculege între hotarele primite” si în rugăciune? Si nu există si rugăciuni de multumire? Limitele omului nu sînt, în cele din urmă, „chipul si asemănarea”? Cînd îti este frică, tocmai că nu-ti simti limitele, trăind izolat într-un punct întîmplător de pe suprafata eului. Nu te cunosti pentru că nu-ti cauti circumferinta.

5. Traditia
Etica eroică a lui Gabriel Liiceanu – în care „splendoarea negativă a esecului” are o valoare cioranian de mare – nu poate da seama de mărunta existentă a unui impiegat C.F.R., care îsi face datoria cu precizie constantă si umori echilibrate de borsurile nevestei. „Banalitatea” si „mediocritatea” personajelor unei Jane Austen – a căror fericire mică e învecinată cu plictiseala – nu pot fi verificate de ecuatia liiceniană, mult prea patetică. Dacă am vrea să echivalăm estetic aceste precepte, nu am avea decît partenoane si notredamuri, si nici o casă cu cerdac. Există o povestire a lui Melville, Bartleby the Scrivener, si una a lui Poe, The Man of the Crowd, în care apar personajele întruchipînd limita în mediul urban; personajele massă, personajele anonime. După Poe si Melville, cu exceptia lui Beckett, scriitorii moderni au trisat limita inventîndu-le personajelor lor un infinit discret, o nelimitare privată de tipul jurnalului tinut de Bernardo Soares al lui Pessoa. În paginile Cărtii nelinistii, amploaiatul lui Pessoa îsi găseste nelimitarea sa mîntuitoare. Si totusi Pessoa vorbeste si el de „banalitate ca formă a inteligentei” si de întelepciunea omului „care ar putea să admire întregul spectacol al lumii din fotoliul său; pentru aceasta nu ar fi necesar să vorbească cu nimeni si nici să citească, doar să-si folosească cele cinci simturi si să aibă un suflet neatins de tristete”. Chiar si Poe si Melville trisează putin dramatizînd limita, transformînd-o în problemă, aninînd-o felinar gazos de un cer gri cenusiu. Limita personajelor lui Jane Austen însă e împăcată cu sine, brodată ca un mileu si oferind o solutie de viată absolut valabilă. După cum oferă si sămănătoristii nostri, nu întotdeauna elegiaci.
Cînd românii îsi vor fi recuperat normalitatea, poate că vom fi în stare să privim cu ochi nefragmentat si istoria noastră culturală, de unde tocmai secventa de organicitate e excizată sub acuzatia de „păsunism”. Nu cred că e un semn de modernitate să împărtăsim prejudecătile si prioritătile tactice ale generatiei interbelice – mă refer aici atît la „huliganii” trăiristi, cît si la cei avangardisti. Literatura sămănătoristă – laolaltă cu Ionel Teodoreanu sau Cezar Petrescu – se cere pusă în drepturile ei de expresie literară a unei epoci de bunăstare românească . E vîrsta noastră „victoriană” sau „georgiană”, un lest pe care, dacă-l dezlegăm de nacela istoriei românesti, cîstigăm altitudine dar ne pierdem directia. Asa cum francezii nu au trecut de la salonardul Musset la snobul Proust fără să treacă prin socialismul cîmpenesc al lui Georges Sand, asa cum englezii nu s-au catapultat din manfredismul lui Byron în cinismul lui Waugh fără un popas în Galsworthy, nici noi nu putem sări din Eminescu în Eliade fără un picnic în fîneata lui Vlahută. Si asta pentru că trebuie să ne recîstigăm firescul drumetiei istorice, firesc care se traduce prin tihnă, prin simplitate, prin „încremenire în proiect” chiar.
Pentru că există „încremenire în proiect” care nu e prostie. Catedralele gotice, construite pe parcursul a sute de ani, sînt un bun exemplu al unui tip comunitar de „încremenire în proiect” care se numeste traditie. Nu putem reveni la normalitate fără să reînnodăm firul traditiei căreia normalitatea îi e aluviune. Fără traditie sîntem siliti să trăim exponential, exceptionalist, ca elemente izolate, tragice si înzestrate cu o oglindă întru nefericit narcisism. O viziune pointilistă asupra istoriei e lipsită de relevantă. Limitatul nu poate cuprinde nelimitatul. E adevărat că Tagore vorbeste de boaba de rouă care contine toată strălucirea soarelui, dar asta e valabil numai dimineata devreme; pînă la vremea prînzului, boaba de rouă s-a evaporat. Si tot astfel se întîmplă si cu sufletele care se expun egotist marilor adevăruri si lumini: se evaporă în lesinuri, ratare, angoasă, fandacsii, dementă. Ori fuzionăm clasic cu durata traditiei, ori ne expandăm romantic eul pentru a-i da o durată. În primul caz sîntem pînditi de guta dogmatismului steril, în al doilea de paranoia sterilă. Toti caută să-si identifice sau inventeze o traditie . Chiar si cel care crede că posteritatea îi va da dreptate, se înscrie cu anticipatie într-o „traditie” virtuală.  
Gabriel Liiceanu recunoaste virtutile traditiei, dar numai sub aspect laic si de jurisprudentă: „Ca lege bună, legea educă libertatea. Ea reface scenariul paideic ca scenariu al puterii la scara unei societăti întregi. Întrucît în ea sînt acumulate depunerile de libertate ale generatiilor succesive, ea este mai liberă – si deci mai puternică – decît fiecare individ în parte […] Pentru că în ea este acumulată, prin transferuri succesive, libertatea multora si a tuturor, ea poate, la rîndul ei, să transfere libertate”.

6. Rezistentă si sinceritate
Probabil că acest civism de tendintă eroic-subiectivă, lipsa elogiului banalitătii, al tihnei, al simtului ne-eroic al datoriei, se datorează anilor de comunism, care ne-a dezobisnuit de virtutile normalitătii, înlocuindu-le cu avantajele compromisului. Pentru a rezista acestei insidioase forme de banalitate a răului era nevoie de un soi de încordare pe care Gabriel Liiceanu si-a cultivat-o si pentru care merită tot respectul nostru – de la Jurnalul de la Păltinis, la Apel către lichele. Orizontul lui Gabriel Liiceanu e cel al propriei sale fiinte. Si totusi prin acest orizont el vede dincolo.
Astfel, diagnosticul pus modernitătii e de mare acuitate si îmi aminteste de scrierile trapistului Thomas Merton: „Din clipa în care lucrul pe care nu l-am făcut a fost devorat de cel făcut de mine, eu rămîn singur […] Pentru că mi-am mutat temeiul în mine, pentru că sînt înconjurat doar de lucruri pe care eu le-am făcut, sînt puternic. Sînt puternic si singur. Dar pentru că în esenta mea sînt dependent, pentru că în esenta mea nu pot fi singur si nu pot fi puternic în sine, în independenta absolută ca experientă a izolării printre lucrurile care depind de mine, eu fac experienta mortii mele”. Avem aici un text care explică vagile angoase si neformulate veltsmerturi ale unei bune părti a lumii contemporane.
Gabriel Liiceanu are o intuitie de adolescent combinată cu un antrenament cultural care îi îngăduie să depăsească verbozitatea înspre verdictul de neuitat. Astfel, definitia prostiei: „Rămîi prost cîtă vreme poti fi contemplat. Fiind o inconstientă lipsită de tresăriri, prostia respiră calmul si măretia unui peisaj”. Sau, discutînd deosebirile dintre lenes si ratat ca bolnavi de destin: „Si cum ar putea ratatul să nu fie un nefericit, din moment ce el este un lenes neîmpăcat cu sine, un lenes ratat”. „«A fi liber»  devine mai puternic decît faptul de a fi si dovada acestei puteri se face, la limită, prin moarte. Iată de ce moartea poate să devină suprema ipostază a fiintei”.
Gabriel Liiceanu e cel mai bun atunci cînd i se oferă un prilej exterior, atunci cînd limesul meditatiilor sale e personajul unei opere literare – Romeo si Julieta, Povestea unui om lenes, Oblomov – sau o persoană – Alexandru Dragomir, C. Noica. Provocarea, rezistenta, îl arcuiesc si îi concentrează ceea ce altminteri se ridică peste cititor ca o ceată lirică. În afara acestor meditatii al căror subiect uman e rafinat pentru a se elonga de la moral la metafizic, parcă Gabriel Liiceanu nu se poate pierde pe el însusi pentru a se regăsi, nu poate „muri” pentru a renaste si trăieste viata cea încremenită, ca un fruct rămas singur pe ram, fără ca vîntul să-l scuture, fără ca iarba să-l tachineze, fără ca pămîntul să-i dea nouă tulpină cu „fond intim-străin” de văzduhuri de vară care se cer re-amintite. Unde multi au rodit căzînd, poate că lui îi e dat să rodească stînd drept. Deocamdată, prin acest volum, el ne readuce la traditia interbelică, a filosofiei ca angajare existentială, nu ca subiect discursiv. E o carte care reînnoadă un fir si care, în măsura în care autorul nu iubeste mai mult drumul de sine decît destinatia, pare că ne si duce undeva.
Note
  Aici Gabriel Liiceanu se dovedeşte a fi cam vetust. Sexul face parte astăzi dintre accesoriile pliante şi interşanjabile ale blocului psiho-somatic numit încă «om».
  Mă întreb dacă Zigu Ornea, cu talentul său pentru pasteurizare textuală, n-ar fi reuşit totuşi să ne ofere una din acele coerente şi aproximative parafraze care l-au ţinut în meseria de impersonator de cărţi vreme de patru decenii.
  Poate că un etimon al acestor judecăţi liiceniene poate fi găsit în Fichte, care afirma în Prelegeri despre menirea cărturarului (1794) că «simpla fiinţare nu e tot ce defineşte omul... El nu doar e, el e ceva... Menirea omului e să-şi subordoneze tot ce e iraţional, să-l stăpînească liber conform cu propriile sale legi. Acesta e un scop care e complet de neatins şi care trebuie să rămînă aşa atît timp cît omul vrea să rămînă om şi nu să devină Dumnezeu. E parte a conceptului de om ca scopul său suprem să fie de neatins şi ca drumul său înspre el să fie infinit de lung. Astfel că vocaţia omului nu e să-şi atingă scopul. Dar el poate şi trebuie să tindă spre el, şi adevărată sa vocaţie ca om... constă în nesfîrşita apropiere de acest scop». Cîteva pagini mai departe, Fichte scrie că: «Singura persoană care e liberă e acea persoană care doreşte să-i elibereze pe toţi din jurul său şi care – prin intermediul unei influenţe a cărei cauză nu a fost întotdeauna uşor de observat – chiar reuşeşte acest lucru”.  
  O mică paranteză se impune aici. Am auzit atît de multe persoane pretinzînd că nu pot fi creştini din cauză că nu pot crede că Dumnezeu e un moş cu barbă albă – de parcă creştinilor le-ar fi cerut cineva să creadă în ZZ Top! – încît nu mai am decît o singură dorinţă : la Judecata de Apoi, Dumnezeu să ni se înfăţişeze ca un moş cu barbă albă şi lungă. Şi pufăind din lulea exact ca «Bunicul» lui Delavrancea. Asta numai aşa, ca să dea cu săc duhurilor sofisticate.
  În ton cu acest episod, Henry James povesteşte că a fost invitat de George Eliot la un «five o’clock tea» la care nu s-a servit «tea». Se pare că sustragerea temeiului lucrurilor în ordine metafizică, gastronomică etc., nominalismul adică, e principala trăsătură a modernităţii. 
  Am încercat o astfel de revalorificare într-o cărţulie intitulată Paseism polemic (Iaşi, 1996), pe care o voi reedita.
  Într-un program al manifestărilor de Crăciun şi Revelion, primăria oraşului Hamilton anunţa că are de gînd să «iniţieze o nouă tradiţie». Aceasta e concepţia nord-americană asupra tradiţiei: drept ceva care se iniţiază prin ingeniozitatea unui funcţionar al primăriei.