Despăgubiri literare

                                                  CINE A FURAT PERUCILE?

                                    Mircea PLATON


         
  Motto: „Eh bien! soyons brigands, soyons scélérats” (Jean Baptiste Drouet (1763-1824), membru al Conventiei, cel care l-a recunoscut pe rege la Varennes)

1. Întrebare

 

Diferenta dintre S.U.A si E.U. a ramas, pentru mine, imortalizata într-o imagine prinsa la un buletin de stiri din timpul bataliilor diplomatice privitoare la declansarea razboiul din Irak. E vorba de Joska Fischer si Dominique de Villepin argumentînd în prezenta lui Donald Rumsfeld necesitatea continuarii inspectiilor O.N.U.. Fischer, cu pitigaieli de baricada-caviar, si Villepin, de o faconda auto-admirativa, erau studiati cu ochi mijiti a dezgust si neîntelegere de un Rumsfeld cu fata de cinstit dar aprig negustor hanseatic care negociaza pretul a doua butoaie cu heringi afumati. Pîna si cravata lui Rumsfeld, teapana, demodata în textura si model, si cu un nod gigantic, parea cea a unui iscusit dar local om de afaceri dintr-un orasel de provincie anglo-saxona. Si totusi el mi-a fost mai simpatic decît cei doi hîrciogi europeni. Rumsfeld era autentic, ei nu. Rumsfeld stia cine e si nu era altceva decît fusesera înaintasii lui. Fischer si Villepin erau niste impostori; primul pentru ca era un anarhist de stînga pozînd în onorabil si rational ministru de externe, cel de al doilea pentru ca alegea sa se minta pe sine si pe altii cu privire la adevarata importanta politica, anvergura culturala, putere economica si planuri de viitor ale Frantei. Era, la Villepin, un orgoliu fara acoperire si de o eleganta îndoielnica. La fel cum e si în cazul altminteri suplului Chirac. E, în vorbele, faptele, politica, filmele si cartile Frantei – asa cum ajung pîna la mine – un fel de spasmodica dilatare a pupilei, de epustuflare de „femeie în pragul unei crize de nervi”. Si noi, francofoni fiind, nu putem scapa necontaminati.

Unul din lucrurile care m-au frapat la unii dintre compatriotii nostri ajunsi în Franta a fost disparitia treptata a simtului umorului, înlocuit cu o febrilitate de cocos galic la unii si cu un romantism de sansoneta la altii. Putini sînt cei, precum Cioran, care ramîn la fel de tonici precum erau acasa. Cei mai multi încep sa se miste undeva între Eric Cantona si Patrick Bruel, între ratoiala plina de importanta – simpatica pîna la un punct – si langoarea plina de mila de sine – întotdeauna falsa. Unde e celebra ironie franceza, unde sînt gratiosul persiflaj, fandarea si eschiva elegante, cavalerismul, vorbele de duh, muschetarii si capele, cine a furat perucile?

Nu stiu. Dar stiu, cu aproximatie, cînd au disparut: în timpul Revolutiei Franceze.

 

2. Exemplu

Specifica tuturor celor care cred în nestramutata evolutie materialist-dialectica a istoriei, în inevitabilitatea luptei de clasa si în logica de fier a suprimarii e, paradoxal, mirarea. Mirarea ca sînt si ei epurati , suprimati sau trasi pe linie moarta . Adînc ascunsa în ridurile interioare ale fiintei oricarui comunist e credinta ca el scapa cumva legilor de gravitatie la care sînt supuse masele. Desi profeseaza determinismul, rareori am vazut comunist fatalist. Sînt, daca nu eroici, cel putin machiavelici 1. Si, în orice caz, mirati cînd intra în malaxorul pe care chiar ei l-au construit, pus în functiune si alimentat cu voiosie pîna la un punct.

Acum, André Morellet (1727-1819) nu era un „comunist”. Nu era nici macar un filosof. Si nici Voltairian, desi „solemna mumie” îl gratulase cu flatantul sobrichet de „Mords-les”. Morellet era un om care voia sa adune pensii. Era om al bisericii dar si enciclopedist. Era cu toti pe numele sau adevarat si împotriva tuturor sub pseudonim. Sau invers. Îl puteai închiria. Îl puteai invita la masa. Putea perora despre orice, oricînd. Nu era incult, stupid sau badaran. Stia sa asculte, sa flateze, sa conseieze, sa se îmbrace. Din pacate s-a nascut prea tîrziu, sau i-a luat prea mult ca sa se ajunga 2. Cert este ca abia la 62 de ani, dupa o viata de asidua si impartiala activitate, a ajuns sa-si vada visul cu ochii: aproape 30.000 de livre în beneficii si pensii si o staretie 3 cu toate drepturile senioriale. Membru al Academiei Franceze era deja, cu ajutorul academicienilor pe care-i avea la masa în fiecare duminica: Marmontel, Suard, La Harpe (pe care-l vom reîntîlni în acest articol), Delille, Saurin si Chastellux. Era fericit si complet preocupat de redecoratiuni interioare si de gradina: garduri vii, arteziene, flori. Dar era deja iunie 1788.

Un an mai tîrziu vine Revolutia. Confruntat cu violenta populara, Morellet se zavoraste în apartamentul sau parizian pentru a scrie si a visa urît. Din pacate, Revolutia se va face simtita mai mult decît prin cosmaruri. Nefiind, asa dupa cum am spus, un om lipsit de gust, Morellet îsi alesese drept model literar pe Swift. Cu anglomania în floare în epoca prerevolutionara, Morellet nu ar fi putut sa mearga împotriva curentului si sa îsi aleaga de model un scriitor italian, de exemplu. Si lui i-a placut Swift, cu paradoxurile sale crude si ironiile sale deprimate. Cîndva, în 1775, printre multele si maruntele sale scrieri polemice pro sau contra guvernului, Morellet a produs si obligatoriul atac filosofic împotriva „despotismului”. E vorba de lucrarea Théorie du paradoxe , în care Morellet, în maniera lui Swift, îl proslavea pe jurnalistul Simon Nicolas Henri Linguet (1736-1794) ca pe un stîlp al despotismului care prin politicile sale contraproductive si incoerente va îmbunatati soarta poporului. Cartea era, evident, o extravaganta mordanta. Si oamenii de spirit, de salon si de club au stiut sa o perceapa ca atare. Nu si poporul însa, în apararea caruia se tot ridicase Morellet pentru a-si colecta pensiile.

În septembrie 1793, pe data de 17, în timp ce încerca sa obtina de la „Sfatul Popular” Paris obligatoriul „certificat de civism” 4, un sanchilot îl denunta pe Morellet ca sustinator al „despotismului” în Teoria paradoxului. Morellet protesteaza ca el a sprijinit dintotdeauna libertatea cuvîntului, a comertului si a religiei. Sanchilotul însa nu se lasa si insista ca Morellet e reactionar. Din nefericire Morellet fusese deja turnat ca „suspect” de catre un plumitif care, din neispravit înainte de Revolutie, ajunsese acum Secretar al Sfatului Popular Paris 5 si avea de platit niste polite autorului nostru. Prevenit astfel, presedintele Consiliului General al Sfatului Popular, un fiu de macelar pe nume Lubin, numeste o comisie care sa studieze scrierile numitului Morellet. Brigada hermeneutica era alcatuita din trei membri: un raspopit pe nume Bernard, prieten al lui Robespierre; un profesor universitar pe nume Pîris; si sanchilotul cu pricina, care s-a dovedit a fi un coafor pe nume Vialard.

Primul la care s-a prezentat Morellet cu bibliografia în desaga a fost Vialard. Om, dupa cum am mai spus, nu lipsit de simtul situatiei, Morellet s-a dus la sanchilot îmbracat, adecvat, în cea mai ponosita haina a sa. Confruntat cu un teanc de carti în care Morellet ataca Inchizitia, iezuitii, sustinea Protestantii, pe Voltaire si pe Turgot, Vialard a mormait aprobator si sever, dupa care i-a explicat autorului nostru ca, pe vremea Vechiului regim, inventase si el un nou tip de peruca pe care o prezentase Academiei de Stiinte. Dar nu obtinuse nici o recompensa. Mai spunea el si ca tot ce îi arata Morellet era foarte bun, dar depasit: „Ceea ce îmi aratati aici nu are nici o legatura cu ce ne intereseaza pe noi; trebuie sa va dovediti civismul în zilele de 10 august si de 31 mai, si cartile astea nu dovedesc nimic. Stim cu totii ca sînt cîtiva scriitori care au avut sentimente destul de bune pe vremuri; dar nici unul dintre ei nu si le-a dovedit în ultima vreme si toti academicienii sînt inamici ai Republicii”. Cînd Morellet i-a raspuns ca e prea batrîn pentru a mai fi activ politic si ca Academia, prin La Harpe si Chamfort, sustinuse Revolutia, Vialard a replicat: „Dar trebuie sa fiti revolutionar de 10 august si de 31 mai. Nu putem da certificate decît celor care si-au dovedit civismul prin actiunile lor din acele zile; si nici dumneavoastra, nici academicienii dumneavoastra nu ati facut nimic”. Cu alte cuvinte, Vialard ar fi vrut ca academicienii sa se alieze cu drojdia Parisului si sa ia cu asalt Tuileriile pe 10 august 1792, dupa care sa participe la rascoalele si epurarile anti-girondine care au început la 31 mai 1793. Redus la tacere de asemenea argumente, Morellet si-a încercat norocul, a doua zi, cu raspopitul Bernard. Singura deosebire a fost ca raspopitul s-a dovedit si mai exigent decît coafeurul. A rasfoit lipsit de interes cartile, mormaind: „Bine, bine, vom vedea”, dupa care i-a spus lui Morellet ca „civismul” trebuia dovedit nu numai la 10 august 1792 si la 31 mai 1793, ci si la 2 septembrie 1792 (cînd rifraful parizian a început o baie de sînge în închisori, omorînd dupa o judecata sumara aproape 2000 de detinuti politici). Degeaba scrisese Morellet împotriva despotismului si pentru libertate daca nu daduse o mîna de ajutor la patrioticele gîtuiri. Nu avea cu ce dovedi ca e bun cetatean.

Singurul care l-a înteles pe bietul Morellet a fost Pîris, care-i stia si aprecia cartile si drept urmare i-a promis ca îl va ajuta sa obtina certificatul de civism. În cele din urma, la sedinta care trebuia sa pecetluiasca obtinerea acestui certificat, dupa cîntecele patriotice de rigoare, dupa imprecatii si injurii cîntate în cor de cei din sala, Vialard s-a sculat si a denuntat indulgenta cu care erau tratati supectii, dupa care a cerut reverificarea tuturor certificatelor de civism deja eliberate. Morellet a fost deci amînat, pentru reverificari. Pe 15 iulie 1794, în urma denuntului cetatenei Gattrey, Morellet a fost somat din nou în fata tribunalului revolutionar al sectiunii sale. Purtînd în crestete boneta frigiana, membrii tribunalului i-au cerut din nou lui Morellet sa-si dovedeasca civismul. Morellet din nou a pomenit de scrierile lui. Neinteresati de ele, dispensatorii justitiei populare i-au cerut sa explice exact ce facuse pe 10 august 1792 si mai ales: „De ce pîna pe 10 august erai vesel si dupa aceea ai fost trist?” 6 Morellet a reusit sa-i aromeasca pe cruntii tribuni si, cum dupa numai doua saptamîni a cazut Robespierre, a scapat sa povesteasca posteritatii ce i s-a întîmplat.

 

3. Raspuns

De la François I la Louis XVI, de la Rabelais la Voltaire, din Renastere 7 pîna la orbirea Luminilor, Franta si-a racorit patetismele unui Agrippa D'Aubigné, Corneille, Racine sau Pascal, cu gratiile, persiflajul, ironia, satira, aciditatea, libertinajul, mondenitat ea si umorul lui Scarron, Molière, La Fontaine, Boileau, Voltaire, Le Sage, Gresset, Marivaux si, ultimul pe list a, Beaumarchais. Ca o ultima izbucnire, post-revolutionara, Dumas si vaudevilurile lui Scribe si Offenbach. Sigur, si ceilalti romantici sînt de multe ori irezistibili în pagini comice, precum Gautier, Musset, les bousingots . Uneori Balzac. Niciodata Chateaubriand, Stendhal, Lamartine – acolo unde Byron, de exemplu, musteste de umor –, Michelet. Umorul lui Hugo se pierde în barba si în grija purtata întregii umanitati. Apoi feluritii damnati, grandilocventii Villiers de L'Isle Adam si Barbey d'Aurevilly, pateticul Bloy si încrustatul Huysmans, mizeria naturalista, umorul de pîsla si carton al lui Courtelline si spiritul fad al lui Anatole France. Poate Alphonse Allais. Apoi grimasele avangardiste, existentialismul, teatrul absurdului, noul roman. Cu acesta din urma dispare nu numai umorul, ci si naratiunea si ne ramîne, ca la Butor de exemplu, un fel de nimic exprimat de o voce profesorala. Pîna si Maigret e, comparat cu Holmes sau cu Poirot, un personaj mohorît. Mai ramîne Tintin . Asterix . Si Pif . Benzi desenate transformate, de talentatii animatori francezi, în trei dintre cele mai rasuflate desene animate existente vreodata.

Cred ca aceasta lipsa de umor e vinovata si pentru abandonarea tarilor din Estul Europei comunismului. Daca intelectualii francezi ar fi avut umor si gratie, nu s-ar fi putut îndragosti de Lenin si Stalin, de realizarile industriale ale Sovietelor si de trombonistica lor arta cinematografica. Si, cu Parisul de partea noastra, am fi avut o sansa macar precum cea pe care am avut-o în secolul pasoptismelor. Dupa cum spuneam, nu stiu cînd a început acest proces, stiu numai cînd a devenit evident. Poate ca de vina e Voltaire, cel care a transformat ironia în sarcasm dogmatic, în rîs ideologic. La urma urmelor, filosofii au fost un fel de brigada artistica pusa pe satirizat moravurile „vechiului regim”. Poate ca de vina e Rousseau, care a injectat Frantei o doza de tulbureala helveto-germanica a carei drojdie fierbe si astazi mînios în cîndva cartezianul claret frantuzesc. Cert este ca Revolutia Franceza ne ofera spectacolul unei lipse de umor generalizate. Ironia franceza se exileaza cu Rivarol, moare cu Mirabeau si se sinucide cu Chamfort 8. Pe scena ramîn Marat, Robespierre, Collot d'Herbois si alti sanguinari mediocri. În toiul violentelor, al asasinatelor legale sau nu, al iconoclasmelor si al micimii de spirit alimentînd crime enorme supravietuieste un singur lucru mostenit de la filosofii pentru care Enciclopedia era demiurgie, proiect al unui nou real: logomachia, reformularea ca reformare a lumii. De aceea proiectul politic/debandada politica a Revolutiei se manifesta si la nivelul cuvintelor.

Voltaire avea macar si niste ratiuni tactice pentru folosirea de eufemisme agravante precum „fanatism” în loc de „religie”, sau „superstitie” în loc de „catolicism” – ideea lui era si sa nu poata fi acuzat ca ataca Romano-Catolicismul, ci numai devierile lui fanatice si superstitioase, dar si sa induca o asimilare a oricarei biserici crestine cu „fanatismul” 9. Revolutionarii însa atenteaza lingvistic la realitate în deplina libertate fiind. Ei încearca sa forteze o noua stare de lucruri prin intermediul nu numai al ghilotinei si tunului, dar si al vocabularului. În 1791, gramaticul patriot 10 Urbain Domergue înfiinteaza o Societate de Prieteni ai Limbii Franceze, care are drept scop supravegherea corectitudinii politice a limbajului. Henri Gregoire publica, în 1794, un Raport asupra necesitatii si mijloacelor de a desfiinta regionalismele si de a universaliza limba franceza. Se merge chiar pîna la a se cere eliminarea totala a limbii franceze, prea legata de vechiul regim. E ceea ce se întîmpla sistemului de masuri si unitati, si calendarului, cu saptamîna înmultita în decada . Zilele decadei erau primidi , duodi , tridi , quartidi , quintidi , sextidi , septidi , octidi , nonidi , décadi . Taranii care se duceau cu marfa la tîrg dupa vechiul lor calendar erau arestati pentru contra-revolutie. Lunile anului, desi ramîneau tot douasprezece, erau rebotezate în spirit naturist. Anul I al Revolutiei si al noii lumi republicane a fost fixat la 22 septembrie 1792. Existenta „Fiintei Supreme” a fost decretata doi ani mai tîrziu. Delirul nominalist stapînea Franta. Astfel, toate cuvintele capata o nuanta conjunctural-politica. Daca Dictionarul Academiei Franceze definea aristocratia drept „sistemul de guvernare în care puterea suverana e posedata si exercitata de un anumit numar de persoane cu greutate”, Suplimentul revolutionar scrie ca aristocratia e, „odata cu Revolutia, casta fostilor nobili si privilegiati, si în general inamicii noului guvern”. Justificarea acestei politizari a sensului e de natura revolutionara, dupa cum glasuieste presa vremii: „Stim ca sensul primar al acestei expresii e cel de «guvernamînt al cîtorva». Dar poporului, care a facut revolutia, i-a placut sa-i ataseze o alta idee; si poporul e suveran, dupa cum toata lumea o stie.” Astfel, cuvîntul nu mai spune nimic în sine, e doar o lozinca. Elisabeth Bourguinat gaseste chiar, analizînd textele Revolutionare, ca termenul „persiflaj”, atît de comun literaturii Luminilor, dispare în timpul Revolutiei. Persiflajul ca ton si cuvînt dispare, fiind socotit suspect , contrarevolutionar , apanajul lui Rivarol si al altor „ci-devants”/ „mosieri” emigrati 11. Nu mai e permis decît rîsul „sanatos” revolutionar, nu si cel aristocratic.

Daca Rivarol numai a persiflat cliseele verbale ale Revolutiei, primul care a teoretizat abuzurile ei conceptuale a fost criticul literar La Harpe (1739-1803). Desi în vremea junetilor sale îi fusese drag lui Voltaire, care a tras toate sforile papuseriei sale filosofice ca sa-l introduca în Academie, si tuturor capetelor încoronate, La Harpe se distanteaza mai tîrziu de filosofi, desi ramîne pe directie progresista. La declansarea Revolutiei devine un înfocat academician Jacobin. În 1793 Academia e desfiintata însa. Considerat „suspect” de Comitetul Sigurantei Publice, La Harpe e arestat la 16 martie 1794. Eliberat, fara proces, în iulie, dupa moartea lui Robespierre, La Harpe devine un aprig apologet al catolicismului, la care se convertise în închisoare. Din sirul lucrarilor sale contrarevolutionare, Du Fanatisme dans la langue revolutionnaire (Paris, 1797) ocupa un loc special ca prima lucrare de analiza a limbajului revolutionar. La Harpe porneste de la ideea ca însasi denumirea de „filosofi” pe care si-o dau membrii coteriei Voltairiene si D'Holbachice e abuziva, identificînd iubirea de întelepciune cu predicarea ateismului si disolutiei sociale. Conform lui La Harpe, revolutia nu e altceva decît „o conspiratie publica” a „monstrilor” împotriva naturii umane: „Cuvintele, ca si faptele, le-au fost monstruoase. Numesc monstruos tot ce nu are nici un precedent în istoria de pîna acum”. Astfel, Revolutia îsi ascunde crimele sub lozinca unui „ razboi împotriva fanatismului ”. Cei care se opun samavolniciilor revolutionare sînt acuzati ca „ agita tortele discordiei si fanatismului ”, ca „ otravesc spiritele ”, sau ca „ incita la razboi civil ”. Toti preotii sînt considerati drept „ conspiratori ”, opusi Revolutiei amenintate de un „ vast complot ale carui ramificatii se întind în toata Franta ”. Formulele de adresare Monsieur sau Madame sînt înlocuiti cu citoyen si citoyenne . La fel se întîmpla si cu pronumele de politete vous , înlocuit cu tu . Sînt schimbate nume de strazi si de localitati. Francezii sînt împartiti în „ patrioti ” favorabili Revolutiei, si în „ banditi ”, acestia din urma fiind oricine îsi apara biserica satului, casa, sau proprietatile de devastarile „ agentilor revolutionari ”. De cele mai multe ori se adauga ca „ banditii ” erau „ în solda lui Pitt ”, fiind deci agenti ai imperialismului britanic. Danton predica despre „ legitima calomnie împotriva inamicilor libertatii ”, adica a oricarui cetatean „ suspect ”. Uneori minciuna devenea sfruntata absurditate, precum atunci cînd guvernul revolutionar a pretins ca „les sections”/ „sfaturile populare de cartier” ale Parisului încearca sa înfometeze Parisul pentru a sabota republica, evident. Cînd cineva a obiectat ca e imposibil ca parizienii sa conspire pentru a se înfometa pe ei însisi, i s-a raspuns ca: „Poate ca într-adevar nu e adevarat, dar suna bine de la tribuna”. O alta acuzatie împotriva celor din afara haitei revolutionare era ca, daca cereau respectarea constitutiei si a legilor date de însisi revolutionarii, „ vor sa ucida constitutia prin însasi constitutia ”. Astfel, daca respingeai constitutia erai „ monarhist ”, „ suan ”, „ conspirator ”, iar daca pretindeai sa fie respectata, erai asijderea.

Adversarii sau persecutatii revolutiei erau acuzati ca poseda „ o memorie nemiloasa ” care cloceste „ razbunarea 12. Nu conta ca revolutionarii erau cei care taiau si spînzurau implacabil. Principiul de baza, spune La Harpe, e sa acuzi pe celalalt exact de ceea ce faci de fapt tu. Ucizi si spui ca ceilalti planuiesc sa te ucida; epurezi si pretinzi ca ceilalti nutresc planuri de epurare: „De opt ani, factiunea revolutionara se distinge prin aceea ca învinuieste de gînduri asasine pe toti cei pe care-i asasineaza de fapt. De opt ani ucide nobili, preoti, magistrati, oameni cu stare, negustori, oameni ai legii, oameni de litere, artisti, etc. etc. etc.; si asta pentru ca acei oameni vor sa asasineze Franta, vor sa asasineze libertatea, vor sa asasineze republica ; de unde întelegem ca singura Factiunea [jacobina] e Franta, libertatea, republica ”. Jacobinii, spune La Harpe, sînt singurii care „într-un nou regim, nu-i iarta nimanui faptul ca a fost ce era normal sa fie în vechiul regim, îti fac o crima din faptul ca nu ai fost republican într-o monarhie, ca ai facut ce era de datoria ta sa faci, ca te-ai bucurat de drepturi care ti se cuveneau, de bunuri care îti apartineau, de consideratia pe care o meritai”. Jacobinii sînt, în fine, cei care „au proscris pe oricine fusese ceva în vechiul regim, din cauza ca ei însisi nu puteau fi nimic sub nici unul, si ca pentru a avea si ei o existenta le-a trebuit nici mai mult nici mai putin decît o revolutie, atît de potrivit numita de ei însisi «domnia sanchilotilor»”. Cînd un membru al Conventiei a cerut ca Fenelon sa fie mutat în Panteon alaturi de Marat, un montagnard a replicat ca „Fenelon, care a scris pe vremea unei monarhii, avusese principii monarhiste ”, astfel încît nu e vrednic sa stea alaturi de bravul Marat. Raspunzînd acuzatiei de memorie neînduratoare, La Harpe spune ca Jacobinii „gasesc ca memoria noastra e implacabila din cauza ca [...] nu pot suporta sa rememoram cu oroare crimele pe care ei le-au facut pentru profit [...] Dar spuneti: v-ati cait pentru pacatele pe care ne ordonati sa le uitam? S-au închis, s-au cicatrizat ranile înca sîngerînde si pe care aveti lasitatea sa le mai si înveninati? Ati renuntat la duhul revolutionar 13care ne-a adus toate nenorocirile?”

În epurarile facute, revolutionarii par a fi condusi de un singur principiu, dupa cum observa La Harpe: „Tot ceea ce avea oarecare merit în vechiul regim trebuie înlaturat de cel nou, care nu are nevoie de oameni de merit, atît e de bun prin el însusi”. Fiul lui Buffon, de exemplu, e ucis fara alta vina decît aceea ca purta un nume ilustru. Drept urmare, oamenii Conventiei, ai Jacobinilor si ai cluburilor si societatilor populare ramîn sa fie „lacheii, escrocii, falitii, ocnasii”. Principiul ideologic trece înaintea ratiunii, sau chiar a eficientei economice, dupa cum o dovedeste si operatiunea de distrugere a bisericilor si monumentelor istorice, care ar putea prelungi în utopie amintirea lumii reale: „Se încapatîneaza mai ales sa nu lase nici cea mai mica urma care ar putea reaminti oamenilor de cultul religios; în toate bisericile se înalta schele si sînt adusi muncitori bine platiti care sa distruga sculpturile si frescele. Clopotele sînt coborîte si transformate în monezi, si aceasta patriotica fabricare costa statul (dupa propria marturisire) 20 de milioane. Într-un cuvînt, pentru prima data de la nasterea lumii, se pune în distrugere atît de multa perseverenta si grija, atît de multa munca si cheltuiala cît se pusese pîna acum în edificarea celor mai frumoase monumente artistice”.

Bisericile sînt înlocuite de temple ale ratiunii , si Dumnezeu, de Fiinta Suprema . Dar aceasta Fiinta nu era chiar Dumnezeu: „În putinele scoli care mai ramasesera era interzis, sub amenintarea de a deveni suspect , adica sub amenintarea cu moartea, sa le vorbesti de Dumnezeu copiilor, pîna cînd i-a fost pe plac lui Robespierre sa proclame Fiinta Suprema a republicii franceze, care desigur ca nu avea nimic în comun cu bunul Dumnezeu al poporului francez”. Taranii care înca mai tineau duminica si nu sarbatoreau decada erau acuzati ca se „ înduminicesc ” ( s'endimancher ) si ca sînt fanatici: „Daca acesti plati tirani ar fi avut cea mai mica urma de bun simt sau de buna-credinta, si-ar fi dat seama ca ei erau cei fanatici dupa decada lor, a carei celebrare voiau sa o impuna cu forta”, comenteaza La Harpe. Cît despre serbarile Ratiunii , care luasera locul messei, oficialitatile nu numai ca puneau prostituate sa defileze cu crucea sub picioare în chip de Ratiune triumfatoare asupra superstitiei , dar erau prilej de idolatrii deloc rationale: „La aceste serbari ale ratiunii se aseza bustul lui Marat pe un altar si cei banuiti de fanatism (adica de a crede în Dumnezeu) erau fortati sa îngenuncheze în fata lui Marat”. În departamentele vecine Vendeii, mai ales în Auvergne, unde comanda „ proconsulul ” Couthon, „se mergea la vînatoarea de preoti ca la vînatoarea de lupi”. Dar nu erau preoti, ci „ fanatici ”. Cei înecati de Carrier în faimoasele noyades de Nantes erau desemnati drept „ fanaticii înghititi de fericitele vîrtejuri revolutionare ”. Lucrurile furate din biserici si aduse Conventiei ca ofranda republicana erau denumite „ ramasitele fanatismului ” si cetateanul care le aducea primea o „ mentiune onorabila ”. În luna frimaire a anului 4, niste Instructiuni adresate de Directoratul executiv Comisarilor nationali arata cum trebuie prelucrati fanaticii : „Demoralizati-i; tineti-i sub o supraveghere strînsa, care sa-i nelinisteasca ziua si sa-i tulbure noaptea, nu le dati nici un moment de ragaz, sa nu va vada, dar sa va simta pretutindeni în fiece clipa”.

Desi cele trei constitutii din primii sase ani de revolutie stipulau ca „ natiunea franceza onoreaza batrînetea si nefericirea ”, batrînetea unui preot sau a altui fanatic nu a constituit niciodata un motiv pentru a scapa de la moarte. Din contra: „Tocmai aceste capete încaruntite erau cele mai periculoase, pentru ca îi impresionau pe oamenii simpli si fanatizau poporul ”. Pomana data în parohii a fost înlocuita de cea dispensata prin „ comitete de binefacere ”, si în general întreaga viata a francezului a ajuns sa fie reglata de felurite societati , comitete , tribunale , administratii si comisii . Care toate te puteau banui de fanatism , sau de faptul ca vezi, adapostesti sau frecventezi preoti . Cînd judecam aceste samavolnicii trebuie sa tinem cont de faptul ca, desi si istoria vechiului Regim cunoaste acte de mare cruzime 14, ele nu erau sistematice si în masa. Louis XIV însusi, acel simbol al „monarhiei absolute”, nu a putut, de exemplu, sa smulga de la judecatori condamnarea la moarte a lui Fouquet, dizgratiatul sau ministru de finante. Exista vreun caz în care Stalin sau alt despot comunist sa fi ratat o condamnare din cauza ca s-au opus judecatorii? Omul zilelor noastre, obisnuit sa traiasca sub ochiul unui stat atotputernic si sub constrîngerea unui urias aparat de supraveghere si represiune, va fi mirat poate sa afle ca, în 1715, Franta avea un corp politienesc de 2000 de oameni la putin peste 20.000.000 de locuitori. Atît. Vechea Europa era un continent care statea pe propriile sale picioare, unde morala si solidaritatea erau internalizate, nu trebuiau impuse cu forta din afara. Din aceasta cauza se cheama ca era o societate organica. Imaginati-va ce ar fi Europa de astazi – sau România, a carei populatie e comparabila cu cea a Frantei din 1715 –, fara politie, armata, camere de luat vederi instalate în toate locurile publice etc. Ce tinea Europa traditionala laolalta? Ce ne tine pe noi acum? Asta e întrebarea la care trebuie sa dam raspuns daca vrem sa avem un viitor. Restul e doar erudita cautare a nodului în papura, aflare în treaba prin note de subsol care nu duc nicaieri.

Asa dupa cum am mentionat, nici La Harpe, nici Morellet nu faceau parte din tabara conservatoare înainte de revolutie. Erau liberali. Dar ororile Revolutiei i-au trezit la realitate. Pentru La Harpe revolutia nu e decît „sentimentul milei stins cu desavîrsire, timp de mai multi ani, în trei sute de mii de asupritori ai douazeci si cinci de milioane de concetateni de-ai lor supusi si dezarmati”. Cît despre Morellet, în 1759 el tradusese si adaptase Manualul inchizitorului 15, codul procedural folosit de Inchizitie. Cartea, care i-a adus aprecierea lui Voltaire, a fost una dintre cele mai eficiente arme ale enciclopedistilor în lupta lor împotriva Bisericii. Si totusi, comentînd Legea Suspectilor, promulgata în 17 septembrie 1793, Morellet scrie 16 ca legea revolutionara e mai dura decît cea inchizitoriala. Acolo unde inchizitia vorbea de „reputatia de eretic”, adica de un zvon public, ca motiv pentru aducerea cuiva în fata Tribunalului Sfîntului Oficiu, legea revolutionara vorbeste de a fi „ suspect ” ca motiv de arestare. Suspect oricum, oricui, oricînd. Acolo unde erezia e definita în raport cu dogma catolica, caracterul „ suspect ” al unui cetatean nu e definit în raport cu nimic. Si Morellet ne ofera, printre altele, aceasta mostra de procedura revolutionara: „Herman, profesor de clavecin care i-a dat cîteva lectii si reginei, asista la o sedinta a tribunalului revolutionar. Unul din jurati, vazîndu-l, îl apostrofeaza cu glas tare: Ce faci aici, sceleratule? Scelerat, raspunde Herman putin tulburat de neprevazutul atac, de ce ma numiti astfel? Da, raspunde juratul, esti un scelerat. Ai fost lacheul credincios al Mariei Antoaneta. Si pe baza acestui denunt acuzatorul public [procurorul] ordona arestarea lui Herman [...] Barcre, membru al Comitetului Salvarii Publice care se da de amator de arta, îl protejeaza din fericire pe acest Herman si poate îl va scapa de necaz. El mi-a si spus toata povestea”. Cum se desfasura un asemenea proces? Juratii nu erau tinuti sa ia în considerare dovezile, ci presupusa intentie a inculpatului: „A existat, întreaba presedintele pe jurati, un complot contra republicii? Pe onoarea si pe constiinta noastra declaram ca a existat, declara juratii. Inculpatul aici de fata e complice în acest complot? Pe onoarea si pe constiinta noastra ca e complice, declara juratii. Si asta e tot. S-au vazut chiar si jurati ai tribunalului revolutionar care întrerupeau apararea acuzatilor si cereau presedintelui sa-l faca pe aparatorul din oficiu sa taca din cauza ca «dezorienteaza tribunalul»”. Si sa nu uitam ca, din zecile de mii de ghilotinati ai Terorii, doar 7 procente erau preoti si 9 procente nobili, restul burghezi si oameni „din popor”.

Nimic din toate acestea nu e strain de ce a trait România între 1944-1992. De la „ cetatenii ” cu „ origine sanatoasa ” la „ oamenii de bine ” am avut si noi 50 de ani de „ vigilenta revolutionara ” si „ mînie proletara ”, de „ demascari ”, „ înfierari ”, „ microfoane sub sutana ”, „ legionari ”, „ comploturi ”, „ sabotaj ”, „ subminare a ordinii de stat ”, de „ drogatii lui Ratiu ” si de „ securi s ti ” jurînd ca l-au vazut pe „ Coposu batîndu-i cu lanturile pe cei din Piata Universitatii ” sau „ tragînd cu mitraliera în taranii de la ‘907 ”. Am avut si noi „ obsedantul deceniu ”. Am avut si avem si noi tot felul de comitete si comisii de la Moscova sau Bruxelles, care ne „ monitorizeaza ” si ne dau „ratinguri de tara ”. Am avut si noi avocati arestati si condamnati pentru vina de a-si fi aparat clientii „ burghezo-mosieri ” condamnati pentru vini imaginare. Esential retoricii Jacobine e, dupa cum mentiona La Harpe, de a folosi cuvinte obisnuite în întelesuri distorsionate. Astfel, în comunism un avocat trebuie sa-si apere clientul fara de fapt sa-l apere . E ca si cum, disperati ca realitatea nu le confirma fanteziile, stîngistii se refugiaza pe tarîmul limbajului. Oricine reafirma ancorarea cuvintelor în realitate le zadarniceste dorita îmbarcare si deriva catre friguroasa Cythera proletara, unde fiecaruia i se ia dupa posibilitati si i se da dupa basca.

Acelasi lucru se întîmpla si cu stîngista, euro-socialista/comunista, politic-corecta, spuneti-i cum vreti, ca e acelasi, de fapt, „duh pitonicesc” la lucru, „ politie a limbajului/gîndirii ” de astazi. Nu numai ca un adversar de idei e redus la tacere cu etichete de genul „fascist”, „homofob”, „antisemit”, „nationalist”, „extremist”, sau „islamofob” 17, dar se lucreaza, deocamdata mai vizibil în Occident, în curînd si la noi, la epurarea limbajului. Iata niste exemple din normele de care trebuie sa tina seama cei care alcatuiesc manuale scolare si formulare de examen în S.U.A. 18. „Adam si Eva” sînt înlocuiti de „Eva si Adam”, în spirit feminist. „Dogma”, considerat etnocentric, trebuie înlocuit cu „doctrina” sau „convingere”. „Dracu”, „Dumnezeu”, „Iad” si „eretic” sînt concediate delaolalta. „Mama Rusia”, formulare sexista, se va înlocui cu „Rusia, vast tinut al recoltelor manoase”. „Polo” si „regata” sînt excluse ca preocupari elitiste. „Soarece de biblioteca”, ofensator, e de înlocuit cu „intelectual”. Sînt interzise de asemenea urmatoarele imagini: femeile ca profesoare, mame, infirmiere sau secretare; femeile ca fiind mai ocrotitoare decît barbatii; barbatii care rezolva problema, barbati sau baieti mai mari si mai puternici decît femeile sau fetele; tatal relaxat sau imperturbabil în situatii dificile; femeile ca fiind mai preocupate de înfatisarea lor decît barbatii, fetele ca pasnice, emotive, calde si baietii ca puternici si competitivi, logici, buni la matematica sau stiinte exacte. Asiaticii nu trebuie înfatisati ca inteligenti, sîrguinciosi, ambitiosi, competitivi si buni familisti. Latino-americanii nu trebuie înfatisati ca exuberanti, emotivi, viu colorati. Batrînii nu trebuie aratati în aziluri, sau cu bastoane, carucioare cu rotile, ochelari, slabiti fizic, distrati, mofturosi, sarmanti, cu migrene, dormind dupa-amiaza, traind cu rudele, pescuind, gatind, împletind, amintindu-si, leganîndu-se în scaun. Adica nimeni nu trebuie sa fie reprezentat asa cum este de fapt, sau cum istoria tuturor popoarelor din toate timpurile a aratat ca e de dorit sa fie. Sigur ca au existat, exista si vor exista si exceptii. Dar asta nu e decît dinamica viului, pe care nu o putem stimula mortificîndu-ne. Dupa cum cuvintele au o istorie, uneori capricioasa, alteori statornica, a sensului lor, asa s-a întîmplat si cu oamenii, cu natiile si cu societatile. Cu totii avem un etimon pe care nu-l putem ignora sau distruge, pentru a ne plînge apoi de „lipsa de sens” a „existentei”. Metonimia societala sau politica nu e cu nimic mai justificata decît metonimia stilistica: e un trop de care nu trebuie abuzat si care nu dovedeste nimic. Partea nu poate fi întregul. O putem „lua” drept întreg, pentru anumite scopuri artistice sau umanitare, dar nu e întregul. Si asta pentru ca, dupa cum se stie, nici întregul nu e suma partilor. Or, ideologia postmoderna ne impune o aritmetica a aschiilor, a minoritatilor. Dar aritmetica minoritatilor nu poate suplini respiratia, duhul întregului. Parte din om sînt originea si consecintele sale. Pe care trebuie sa le asumam, daca vrem sa nu fim informi sau neterminati. Poate putem refuza Istoria, dar nu putem sa ne disociem de propriile noastre consecinte. Odata cu disparitia timpului liturgic, al ascezei si sarbatorii, nu a ramas decît timpul Taylorist, al ciclului de productie, si cel subiectiv, interior. Amîndoua tind sa fie un prezent etern: primul prin mecanicism, al doilea prin narcisism. Din viata omului dispare astfel durata, înradacinarea, responsabilitatea. Si urmele asasinarii trecutului si eternitatii responsabile a sufletului sînt sterse cu ajutorul cuvintelor.

Nominalismul nu e o solutie 19. Realitatea de fapt nu se schimba, dar se creaza generatii neadecvate conceptual la real, incapabile sa cuprinda si sa înteleaga ceea ce li se întîmpla. Neadaptatii existentialisti sînt, de fapt, victimele logomahiei care i-a lasat fara instrumente de orientare în spatiul fiintei. Acest patinaj notional, aceasta confuzie epistemologica are drept cauza/efect nivelarea ontologica, unde totul intra sub zodia relativizarii absolute, a omogenului. Omul nu mai e frumos sau urît, bun sau rau, mester sau ucenic, profesionist sau amator: toti sînt „oameni”. Si „oamenii” astia nu se deosebesc decît prin etichetele ideologice aplicate lor din afara. Astfel, daca esti declarat „ bandit ”, nu poti face altceva decît sa „ recunosti ” si mai ales sa dezvalui cine-ti sînt „ complicii ”. Nu poti nega ca esti bandit, pentru ca tu nu mai ai decît identitatea pe care ti-o construieste discursul revolutionar. La urma urmelor, dupa cum spune Derrida, realitatea e „alteritatea absoluta” si eul nu e decît un „construct lingvistic”, noi, identitatea noastra, fiinta noastra, nu sîntem decît un miraj conceptual care poate fi deconstruit si reconstruit printr-o diferita asezare a oglinzilor textuale. Cine stapîneste discursul public, stapîneste asadar realitatea. Sau „realitatea”, ghilimelele postmoderne fiind semnul obligatoriu al febletii realului, al precaritatii lui substantiale.

E interesant cum dinamica ideologica a academismului postmodern si corect-politic de astazi e similara cu cea a sofistilor greci. Conform lui Karl Reinhardt, în clarvazatoarea carte Miturile lui Platon (1926) (trad. Christian Schuster, Cluj, Ed. Dacia, 2002), sofistica e „invazia unei mici armate de capete luminate si instruite, de existente dezradacinate, de învatatori profesionisti ai întelepciunii asupra generatiei mai tinere a straturilor sociale superioare [...] Se educa si se joaca. Obiecte de joaca se gasesc multe: joaca cu discursuri, fabule, rime, parabole, comentarii, alegorii. Însa se joaca cu mare placere, în primul rînd, cu îndoieli, scepticisme, lipsa de scrupule”. Aceasta educatie, continua Reinhardt, promite ucenicului izbavirea de real cu ajutorul lui „ techne ”, sau „ episteme ”, care e „un sistem de interventii artificiale ale ratiunii, care vrea sa desavîrseasca, sa creeze sau sa depaseasca ceea ce a fost pîna acum fructul laudat al unei evolutii organice”. Prin aceasta „interventie artificiala” se urmareste obtinerea unui om „dezirabil”: „Spiritul superior are puterea de a controla reprezentarea si, prin aceasta, de a modela în acelasi timp realitatea vietii si a statului. Caci nu exista alta realitate în afara reprezentarilor [...] Din punct de vedere etic, sofistica este indiferenta, în masura în care nici nu produce idealuri si nici nu le respinge.” Sofistica e preocupata doar de „rationalizarea viului”: „Totul este organizat în vederea interventiei ratiunii: în privinta oricarui lucru exista un «dublu discurs», pretutindeni se afla un pro si un contra [...] Daca ar exista doar un singur discurs despre fiecare lucru, atunci interventia artificiala a ratiunii ar fi de prisos”. Sofistica „traieste pe cheltuiala altora si se dezvolta doar acolo unde fortele care pîna atunci erau parti constitutive ale întregului încep sa se îndrepte împotriva întregului”. În fine, sofistica sustine „posibilitatea predarii virtutii si caracterul întîmplator al oricarei erori”. Nu stiu cît de bine descriu aceste fraze sofistii Greciei vechi, dar stiu ca îi descriu exact pe cei ai Academiei noi. Derrida, Baudrillard si ceilalti sînt aici, în analiza acestui profesor neamt. Neserioasele baricade ale lui '68, hibriditatea postmoderna, cultul tehnocratiei postulate de mitul lui „big government”, ratiunea care se consuma apoteotic în nebunie, totul e aici.

De aceea, poate, stînga occidentala s-a insinuat în universitati, nu ca sa stapîneasca realitatea prin cuvinte, ci ca sa moseasca prin cuvinte o noua realitate. Numai ca, cel putin în America, odata ce stînga a reusit sa puna mîna pe discursul universitar, acesta a fost relegat la statutul de discurs de uz intern. Nimeni nu mai ia în seama „intelectualii”, pentru ca nici ei nu mai iau în seama realitatea. Astfel încît fac revolutii în retorta si îndoctrineaza cît pot mintile studentilor 20. Poate ca America ar fi fost „mai buna si mai dreapta” astazi daca ar fi avut o mai mare infuzie intelectuala la nivelele înalte ale politicii, dar cu siguranta ca ar fi fost distrusa, daca ar asculta ceea ce spun universitarii trotkisti, de extrema stînga, multi-culti si politic corecti de astazi (dupa cum se întîmpla în U.E., cea tot mai Leviathanica).

 

 

(În februarie, la Editura Christiana va aparea cartea Ortodoxie pe litere. Îndreptar de fundamentalism literar , de Mircea Platon)

1 Mai degraba crestinii si reactionarii, desi, profesînd ideea de libertate si un aferent cult al eroismului sau martirajului semnificativ, sînt, la ore de cumpana, de un fatalism cu adevarat dialectic.

2 Vezi Robert Darnton, „An Exemplary Literary Career” si „A Philosophe Confronts the Terror”, în André Morellet (1729-1819) in the Republic of Letters and the French Revolution , ed. Jeffrey Merrick si Dorothy Medlin, New York, Peter Lang, 1995, pp. 5-38.

3 Traduc astfel „prieuré”, fara sa mai intru acum în detaliile organizarii ecleziastice a Frantei.

4 Certificatul de civism, eliberat se comitetele de supraveghere de „sector” ale Parisului, era un fel de buletin de identitate si certificat de buna-purtare în acelasi timp. Pe baza lui, de exemplu, ti se elibera pasaportul cu ajutorul caruia aveai dreptul sa parasesti Parisul. Fara el, erai arestat. Oricine nu avea un certificat de civism era considerat suspect. Si asta era în sine o acuzatie cît o sentinta.

5 Îmi asum anacronismul acestei traduceri care, desi inexacta în litera, e exacta în spirit.

6 G. Calinescu si a sa „Cronica a pesimistului”, înlocuita dupa 23 august cu „Cronica optimistului”, nu e departe.

7 Si chiar mult mai devreme, de la medievalele fabliaux si iscusitul Renard .

8 Pentru întreaga poveste a mortii sale vezi studiul pe care l-am publicat în Literatura cu blazon , Iasi, Ed. Timpul, 1999, pp. 63-83.

9 Poate ca tot din ratiuni tactice, Voltaire a fost primul anti-crestin, dar promusulman, intelectual progresist.

10 Începînd de aici voi indica prin italice expresiile tipic revolutionare.

11Le Siecle du persiflage, 1734-1789 , Paris, P.U.F., 1998, pp. 186-189.

12 Exact cum, dupa 1989, partidele istorice au fost acuzate de „oamenii de bine” ai lui Iliescu.

13 Comunist, securist... Discutiile din jurul punctului 8 din Proclamatia de la Timisoara ne-au facut si pe noi sa traim confruntarea cu nesimtirea perfida a propriilor nostri calai.

14 Precum celebra si revoltatoarea afacere La Barre, din care Voltaire a facut un puternic argument propagandistic.

15 O adaptare a lui Directorium inauisitorum , a Marelui Inchizitor Nicolas Eymeric.

16 În niste „Materiaux pour servir a l'histoire de la Revolution” (publicate în Merrick si Medlin, ed., op. cit ., pp. 115-184) pe care, de cîte ori trebuia sa compara în fata „justitiei populare”, le ascundea.

17 Vezi, pentru universalitatea comunista a practicii, Roger Scruton, „Man's Second Disobedience: a Vindication of Burke”, The French Revolution and the British Culture , ed. Ceri Crossley si Ian Small, Oxford, Oxford University Press, 1989, pp. 187-222.

18 Actuala stînga multiculturala urmeaza astfel litera si spiritul unei directive din 1943 a Comitetului Central al P.C.U.S.: „Membrii de partid si organizatiile comuniste trebuie sa-i puna în încurcatura, sa-i discrediteze si sa-i calomnieze continuu pe cei care ne critica. Cînd obstructionistii devin prea sîcîitori, etichetati-i drept fascisti, nazisti sau antisemiti [...] Aceste etichete vor deveni, dupa suficienta repetare, un «fapt» în mintea publicului”.

19 Citez din Diane Ravitch, The Language Police , New York, Knopf, 2003.

20 De exemplu, schimbarea numelui unei etnii pe motiv ca vechiul nume e asociat cu criminalitatea. Dar daca nu-si schimba naravurile, si noua denumire va deveni la fel de rusinoasa. Si nu poti sa fugi la infinit în cuvinte, de cîte ori ai dificultati cu realitatea.

Am stat de vorba cu studenti graduati nord-americani extrem de inteligenti si de cititi, care îmi marturiseau ca în timpul facultatii primisera o educatie cu desavîrsire marxista si ca, drept urmare, erau membri cu carnet ai partidului comunist. Dar erau deja în convalescenta: nu-si mai platisera de mult cotizatia.