Despăgubiri literare
 
                                                                           REEDUCAREA DELFINULUI

                                    Mircea PLATON


 
             „Libertate, Egalitate, Fraternitate!” a fluturat Revolutia Franceză. Unii încă se declară împotriva acestui trilob. Altii încă sînt pentru. Si unii si altii gresesc. Gresesc pentru că iau în discutie un aspect complet lipsit de relevantă al Revolutiei, si anume proclamatiile ei. Se uită la vorbele, nu la faptele care au definit acel sfîrsit de veac în Paris. „Să faci ce zice popa, nu ce face popa” e un proverb mult mai putin anticlerical decît se crede. Nu îl incriminează pe popă, care dacă nu se poate întotdeauna ridica la înăltimea a ceea ce predică e din cauză că predică sfintenia. Adică transfigurarea persoanei în lumina Adevărului revelat. Dacă sacerdotul nu se poate ridica întotdeauna pînă la trăirea celor de Sus, minima sa datorie e să propovăduiască în continuare ceea ce lui însusi nu i s-a dat să facă. Să mentină directia privirii ridicată la cer. Uneori, el nu poate să salte, că e îngreuiat de păcatele pe care i le desertăm în ureche la spovedanie, de cîrtelile preotesei celei cu multi copii, de vastitatea pîntecului rotunjit cu merindea praznicelor.  El nu poate, săracu’, da’ altii pot. Si, propovăduind Revelatia, el îi ajută să poată.
    Căderile persoanei nu stirbesc cu nimic consistenta adevărurilor revelate. Din contra, cu cît sîntem mai împiedicati, cu atît avem mai mare nevoie de trepte spre înăltimi; cu cît sîntem mai îndepărtati de învătăturile lui Hristos, cu atît avem mai multă nevoie de ele. Cînd vom reusi să postim, să ne rugăm si să facem milostenie „asa cum scrie la carte”, atunci vor dispărea postul, rugăciunea si săracii. Deocamdată asceza e cu atît mai de pret cu cît are mai putină căutare. Goliciunea noastră nu poate aboli plinul, ci din contra. Dacă asupra adevărurilor revelate căderile mele nu se pot răsfrînge nefavorabil, în privinta adevărurilor circumstantiate lucrurile stau tocmai invers. Pentru că acestea sînt adevăruri la îndemînă. Sînt adevăruri care îsi au sursa doar în noi. Dacă eu nu le trăiesc, le răpesc din consistentă. Pentru că, dacă Dumnezeu si dracu nu mai există, înseamnă că nu am nici un motiv să nu fac ce-am promis. Sau din contra că am toate motivele să nu duc la îndeplinire nimic, că lumea e asa un haos de atomi că as face mai bine să nu zidesc nimic. Să nu-mi fixez nici un principiu. Dumnezeu ne-a poruncit să ne iubim fiindcă el însusi ne iubeste. Noi putem să nu ne iubim, dar izvorul iubirii rămîne, neîntinat de ura sau indiferenta noastră, în El. Dar dacă ne edictăm în nume propriu egalitatea si fraternitatea si apoi facem ca porcii din Ferma lui Orwell, se cheamă că însusi principiul proclamatiei e dubios si amar. De aceea e gresit să ne uităm la ce-a spus Revolutia Franceză, care si-a infirmat singură si premisele si scopul cînd a pornit, cu mijloace sălbatice, dar în numele autonomiei ratiunii secularizate , la reclamarea demnitătii omului.     Smaltul frunzelor vine din tărînă si sănătatea cuvîntului urcă din temeiul lui. Al popii, e Dumnezeu. Al revolutionarului, el însusi. De aceea nu mă interesează vorbele, constientul Revolutiei, ci faptele, adică măduva sanchilotismului.
                        
*
    
    Una dintre cele mai lipsite de apărare victime ale Revolutiei e micul Louis-Charles, duce de Normandia, Delfin al Frantei. Născut la Versailles în 1785, devine mostenitor al tronului în 1789, la moartea fratelui său mai mare. În 13 august 1792 e închis împreună cu familia sa în Temple. Toate mărturiile epocii ni-l prezintă ca pe un băietas extrem de simpatic. Pétion, unul din deputatii trimisi de Adunarea Natională la Varennes să escorteze familia regală înapoi în Paris, nota în jurnalul său, după ce mersese o zi întreagă în trăsură înghesuit între Rege si Regină: „Eram foarte înghesuiti. Tînărul Print mi-a stat pe genunchi si s-a jucat cu mine; era plin de voiosie si foarte neastîmpărat”. După întemnitarea în Temple, Ludovic al XVI-lea s-a folosit de biblioteca Ordinului Ioanit, care rămăsese acolo, pentru a-i face educatia micului print. L-a învătat să recite pasaje din Racine si Corneille, l-a învătat să deseneze hărti, Regele însusi fiind un pasionat al geografiei. „Inteligenta precoce a tînărului Print”, nota J.-B. Cléry, „răspundea perfect atentiei tatălui”. Încercarea lui Cléry de a-l învăta pe Delfin tabla înmultirii s-au lovit de vigilenta gărzilor care au obiectat că băiatul e învătat să comunice cifrat. În 20 ianuarie 1793, cînd familiei regale i s-a îngăduit să-si ia rămas bun de la Rege, care urma să fie executat a doua zi, micul Louis-Charles, înselînd vigilenta temnicerilor, s-a strecurat pînă în curtea închisorii si a început să fugă cît îl tineau picioarele spre iesire. Oprit de strajă si întrebat unde se duce, el a răspuns: „Mă duc să vorbesc poporului si să-l conving să nu-l ucidă pe dragul meu papa. Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă împiedicati să-i vorbesc poporului”. Bineînteles că l-au trimis la loc în celulă.
    După moartea Regelui, singurul lucru care i-a mai rămas Reginei a fost micul print. S-a străduit să-i continue educatia cu ajutorul abatelui Davaux care a devenit tutorele băiatului. Desi regularitatea lectiilor era deseori întreruptă de intruziuni politice, inteligenta sa nu se dădea bătută. F. Hue îsi aminteste că, după o asemenea lungă întrerupere a lectiilor, abatele Davaux i-a spus Delfinului: „Ultima noastră lectie, dacă nu mă însel, a fost despre cele trei grade de comparatie – pozitiv, comparativ si superlativ. Dar cred că ai uitat. Ba nu, i-a răspuns Delfinul. Ascultă si vei vedea. Pozitiv e cînd spun «abatele meu e bun»; comparativ e cînd spun «abatele meu e mai bun decît ceilalti abati»; iar supelativ e cînd spun «mama e cea mai iubitoare si bună dintre toate mamele»”.
Chiar si cruntul Hébert a simtit sarmul copilului si îi scria unui prieten: „Am văzut micul copil din Turn; e frumos ca lumina zilei si extrem de interesant”. Drept urmare, s-a hotărît să-i ia Reginei copilul. În data de 3 iulie, la nouă jumătate seara, o echipă de comisari ai poporului au intrat în apartamentul „văduvei Capet”, i-au citit un decret al Comitetului de Salvare Publică si i-au luat copilul. Lacrimilor si disperatelor încercări ale Reginei de a-si apăra fiul li s-a răspuns cu amenintări cu asasinarea Delfinului si a unicei lui surori. Luat de sub aripa mamei lui, Louis-Charles a fost pus sub supravegherea lui Antoine Simon, un pantofar betiv , unul din cei mai exaltati iacobini, recomandat pentru această slujbă de Marat si Robespierre. Misiunea sa era să-l transforme pe micul Capet într-un bun cetătean al noii republici, să-l dezbare de prejudecătile trecutului. Drept urmare, Simon a purces la reeducarea micului prizonier. Mai întîi l-a privat de somn. Noaptea, după ce Charles-Louis adormea, Simon începea să strige: - Capet! Capet! Si printul trebuia să răspundă: - Aici sînt, cetătene! – Vino aici, să te văd! răcnea Simon. După ce printul dădea fuga la el, Simon îl trimitea înapoi cu un sut, strigînd: - Du-te la loc, pui de cătea ce esti! Si tot asa, de mai multe ori, noapte de noapte. Cînd s-a revoltat si a întrebat în virtutea cărei legi a fost el despărtit de mama sa, Simon i-a răspuns: - Tăcere, Capet! Sau am să le arăt acestor cetăteni cum te pocnesc cînd o meriti! Pînă si acest nume, „Capet”, nu era decît o fictiune iacobină, o încercare de spălare pe creier si o înjosire. Ludovic al XVI-lea, la procesul său, protestase că numele său nu e Capet . Copilul era obligat să cînte cîntece revolutionare, La Marseillase si La Carmagnole, cu voce tare, ca să-l audă gărzile. A fost învătat să-si înjure familia, aristocratia si să hulească. A fost fortat să bea si în cele din urmă s-a deprins cu băutura. Au fost aduse prostituate si a fost fortat să se culce cu ele. S-a molipsit de boli venerice. Suferea de diaree continuă. Hébert îl ameninta constant cu ghilotina, provocîndu-i bietului copil frecvente lesinuri. În cele din urmă, l-au pus să semneze o declaratie prin care recunostea că mama sa îl învătase să se masturbeze si că s-a culcat cu ea. L-au luat si l-au pus să repete aceste lucruri în fata mamei si a mătusii sale si mărturia lui a fost folosită la procesul în urma căruia Regina a fost condamnată la moarte. La proces, Hébert a oferit si interpretarea ideologică a presupuselor relatii incestuoase: „Avem motive să credem că aceste relatii criminale au fost instigate nu de plăcere, ci din speranta de a slăbi constitutia acestui copil despre care familia sa încă mai credea că va putea ocupa tronul si pe care voia să fie sigură că-l poate domina moral”. În 16 octombrie 1793 Maria-Antoaneta a fost ghilotinată. Delfinul, sau Louis XVII cum îl numeau monarhistii, s-a stins în sordid mister în anul 1795.
*
A adus Revolutia franceză libertatea, egalitatea si fraternitatea între oameni? Nu stiu. Ceea ce stiu e că, printre altele, a adus reeducarea. Profanări de biserici s-au mai văzut în epoca Reformei; asasinarea regelui, în lovituri de palat; masacre, în războaie civile. Dar înjosirea sistematică, pîngărirea minutioasă a chipului lui Dumnezeu din om, nu s-a mai văzut. Inchizitia si alte institutii asemănătoare te torturau ca să scoată de la tine o mărturisire si apoi te ucideau sau te lăsau în plata Domnului, după ce abjurai rătăcirea. Nimeni însă, pînă la Revolutia Franceză, nu a căutat să pervertească omul. E prima dată în istorie cînd găsim această intentie pusă în aplicare cu metodă, vreme de luni de zile, si încă asupra unui copil. Acolo, în inima Parisului, nu în înghetata Rusie, s-a născut fenomenul Pitesti. Nu e vorba de libertate, egalitate, fraternitate. Nu e vorba de meritele democratiei atee. Nu e vorba de sîngeroasele gratii ale lui Nero sau de milităroasele stîngăcii ale unui dictator nătîng. Sau de lăcomia unui fanariot. Nu e vorba de lucruri rele. Ci de abolirea binelui. De întunecarea diferentei dintre victimă si călău.  Întunecare făcînd imposibilă ipocrizia si pe toti la fel de naturali în monstruozitatea lor. Dumnezeu a lăsat răul pentru ca noi să avem libertarea si meritul de a alege binele. Dracul nu vrea să ne lase nici o libertate. Vrea să nu putem respira decît răul. Să piară pînă si amintirea frumusetii, ascunsă în suspinul victimei. Diluată în vasele comunicante ale mass-mediei, scolii si tribunalului, reeducarea a devenit principiul lumii în care trăim. Pîngărirea sistematică, impersonală, pietrificată, a binelui strălucind în oameni, fapte, locuri. Nimeni nu mai e bun, nimeni nu mai e rău. Toti sîntem inversi.