ÎNSEMNĂRILE UNUI PREOT DE TARĂ Mircea PLATON
În plinã epocã de efervescentã anti-„pãsunistã” si de „boierie” gastronomicã si intelectualã demascatã cu mînie programaticã, Ioan Pintea ne oferã un Mic jurnal discontinuu: însemnãrile unui preot de tarã (Cluj, Editura Eikon, 2005) al cãrui decor agrest l-ar putea expune pe autor serioasei acuze de „sãmãnãtorism”. Înainte de a trece mai departe, se cuvine dar sã facem cîteva precizãri referitoare la aceastã delicatã chestiune a bucolismului literar românesc. Existã factiunea postmodernã, fractalicã, f(r)acturistã, pentru care lumea ruralã nu are ce cãuta în literaturã, care e toatã cristale lichide, pixeli, droguri si argou. Existã apoi scoalã naturalistã, tangentã primeia, pentru care satul românesc e un lungã cosmar cu violuri, betii, proteze si gusati semicretini. Ce mai, o lume complet lipsitã de iod! Opusã acestei directii, dar la fel de cu program, e scoala realist-socialistã, a activistilor de partid si de literaturã care si-au fãcut din celebrarea gãunoasã a originii sãnãtoase un mod de chivernisire în viatã, în film, în volume omagiale si în „manifestãrile” asociate „promovãrii imaginii României în lume”. Ultimele douã scoli oscileazã deci între Trainspotting-ulde ogradã si securismul în itari. Dezgustati de aceste excese retorice, unii dintre intelectualii grupati într-o a patra directie, tangentã celei a „boierilor mintii”, îsi împart bucuros caftane intelectuale, dar suspecteazã orice pãsune de „pãsunism”. Avem deci fractalici, mizerabilisti, tãrani fãrã boieri, boieri fãrã tãrani: o culturã care se multumeste cu dejectia sau cu evaporarea. Exceptiile, cei care chiar stau în lume, pentru care nu totul e o (de)cerebrare a existentei, nu sînt multe, si printre cei la care tin se numãrã Horia Bernea (ale cãrui picturi vor trãi chiar si cînd Muzeul Tãranului Român se va fi muzeificat), Dan C. Mihãilescu (al cãrui bucolism ferm l-am descoperit cu mare bucurie în cîteva cronici din volumul al doilea al Literaturii române în post-ceausism), Nicolae Stroescu-Stînisoarã (care are încã de povestit despre „o cãlãrie în zori”) si, iatã, pãrintele Ioan Pintea, ale cãrui pagini ne reamintesc de folosul teologico-literar al „bisericutei dintre dealuri”, al parohiei sale din satul Chintelnic.
Ucenic si editor al pãrintelui Nicolae Steinhardt, care i-a încredintat manuscrisele sale, preot, poet, bibliotecar si deputat pentru o scurtã vreme, sef de revistã literarã si de inspectorate si servicii culturale, cititor si epistolier, Ioan Pintea scrie: „Cîteodatã am senzatia cã fac prea multe. Am senzatia cã mã risipesc. Dar am un spatiu salvator: Parohia. Ea mã pune în ordine, în rînduialã. Mã adunã.” Unul din rezultatele vãzute ale acestei închegãri e si jurnalul acesta, care nu adunã în sensul cã aruncã în paginã adnotãri disparate, ci cu adevãrat construieste, modeleazã, dã nastere unui personaj, unei voci a cãrei marginalitate nu e cea a izolãrii silnice sau orgolioase, ci a însingurãrii slujitoare. Ioan Pintea nu scrie un jurnal isihast, nu se pretinde un initiat, un virtuoz al „bisericii interioare”. Nu scrie ca un atlet duhovnicesc, dar ca un om întreg. Slujeste Sf. Liturghie, citeste, are familie, stã de vorbã cu oamenii din sat. E un om temeinic. E un personaj de roman goethean sau rusesc, bine asezat la cumpãna dintre Taine si lume. Nu degeaba citeste cu atîta plãcere Vicarul din Wakefield al lui Oliver Goldsmith. E un diarist irenic, dar a cãrui bonomie e strãbãtutã de oteliri ardelenesti, precum atunci cînd discutã o declaratie a I.P.S. Nicolae Corneanu cum cã: „Va veni o vreme în care si românii îl vor recunoaste pe Papa drept cap al Bisericii, ca o concluzie a unitãtii crestinismului”. Surprins de aceastã prevestire a unui ierarh cãruia „i-am citi (cu rîvnã, pot spune) cãrtile, i-am apreciat libertãtile ecumenice si, nu de putine ori, i-am admirat atitudinile civice”, Ioan Pintea comenteazã: „Ca preot al Bisericii Ortodoxe, îl întreb pe Înalt Prea Sfintia Sa: dar dacã Papa (în smerenia, luciditatea si întelepciunea, caracteristice, de altfel) nu acceptã sã fie cap si al Bisericii de Rãsãrit? Dacã Ioan Paul al II-lea care, dupã cîte stiu eu de aici din parohia Chintelnic, greu duce povara infailibilitãtii, în duhul/spiritul Scrisorii Pastorale «Orientale lumen» considerã cã nu se cade, ce ne facem?” (p. 114-15). La fel de nestrãmutat îl gãsim si la paginile 134-37, unde sarjeazã în apãrarea tãranilor dispretuiti (retro)activ de o „Profesoarã”, sau la paginile 174-75, unde pune punctul pe „i” în privinta insuccesului editiei franceze a Jurnalului fericirii.
Dar acestea sînt cîteva rãbufniri doar ale unui autor care, altminteri, e structural un afectuos, un îndrãgostit de cãrtile si oamenii de calitate, de la Mihai Ursachi si Mihail Avramescu la Teodor Baconsky, de la Nicolae Steinhardt la Luca Pitu si Virgil Nemoianu. Tragicul, patetismul sînt camuflate întotdeauna printr-un semn de întrebare, anumite probleme grave sînt enuntate pentru a rãmîne apoi în suspensia unei îngîndurãri. A unei îngîndurãri conservatoare. Ceea ce încearcã pãrintele Ioan Pintea e nu sã apere staza, ci echilibrul dinamic, dreapta socotintã care nu precipitã lucrurile înspre nemiscare. Astfel, desi îl citeste cu încîntare pe Alexandru Schmemann, (re)citirea Canonului Sfîntului Andrei Criteanul îl îndeamnã sã scrie: „Uluitor ce poezie mare (si unicã!) se aflã în Canonul Poetului Sfînt Andrei Cretanul! L-am slujit si l-am recitit de atîtea ori […] încît nu am deloc senzatia cã ar fi învechit. Asa cã nu sînt, de data asta, de acord cu asertiunea Pãrintelui Schmemann care spune cã: «Bizantinismul este, în parte, învechit.»”.
Nefiind asadar un adept al aggiornamento-ului, ci mai degrabã al dinamismului, liturgic, Ioan Pintea scrie fãrã înfricosare despre Nazaret ca despre un tinut de: „Verdeatã, holde, copaci, dealuri înflorite, miresme si policromie. Ca pe Valea Somesului, a Ilvelor, a Bîrgaielor, a ªieului. Abia acum înteleg de ce noi românii, noi rãsãritenii l-am cunoscut pe Hristos ca pe unul de-al nostru. Peisajul în care s-a miscat Domnul seamãnã uluitor cu peisajul în care ne miscãm noi.” Dacã acest pasaj amintind de „Iisus prin grîu” al lui Nichifor Crainic îl desparte pe Ioan Pintea de tipul de ortodoxie al lui Dan Ciachir, ceea ce îi împacã pe cei doi apologeti ortodocsi e pasiunea pentru Mercedesuri, notorie la „cronicarul” bucurestean, ineditã la preotul paroh al Chintelnicului: „Vizitã: Muzeul Daimler Chrysler. Faimosul muzeu cu masini Benz-Mercedes. Fascinant. N-am stiut cã pot sã-mi placã atît de mult masinile, si mai ales masinile de epocã [...] N-am crezut cã pot sã privesc, sã mã plimb, sã stau ceasuri întregi ca sã vãd istoria faimoasã a Mercedesului. Nu mã înteleg si cred cã e destul” (54-5).
Închei cu un fragment în care sensibilitatea lui Ioan Pintea a prins lumea într-o boabã de chihlimbar bunã de fãcut mãtanie: „Cu toate cã era bolnav, cînd venea la Bistrita Pãrintelui Nicolae îi plãcea foarte mult sã ne plimbãm, discutînd liber si dezinvolt pe strãzile orasului. Îmi vorbea despre tineretea lui, Bucurestiul de altãdatã, cofetãriile si cafenelele Capitalei. Cred cã orãselul nostru îi amintea de pierduta patriarhalitate a Bucurestiului. Insista sã intrãm mai ales în cofetãrii. Tin minte cã la un moment dat mi-a poruncit: «Ioane, sã mã duci la cea mai frumoasã cofetãrie!» ªi l-am dus la Cofetãria «Magnolia». Pur si simplu a rãmas uluit. Mi-a spus fericit: «Cofetãria asta mi-a reamintit toatã tineretea! Multumesc!» De cîte ori urcam la Rohia, mã întreba: «Ce mai face Magnolia? »” (123).