Daniela POPA

 

       

la apogeu

 

mă-ntorc din somn cum se-ntoarce-o gospodină de la piată

cu visele-mbrîncindu-se-n cosul pleoapelor
ca niste legume proaspăt tîrguite
în ardei îmi aprindea părul – mergeam în fata lui
prin mine să nu se împiedice
în vinete a trebuit să ajungem: prea era obosit

smuls din stratul reavăn al peliculei subterane
cu broboane de pămînt pe piele în pletele verzi
stînd asa ametit de plăcere între rîme si fluturi
„bună dimineata” îi ia scalpul cu dintii unui cal
de cursă lungă – o gustare în plus

soarele îi spală zatul visurilor de pe trup
într-un jet de imagini contondente ce se fugăresc în nestire
în nestire lasă urme pe ziduri pe chipul oamenilor frumosi
cum ne jucam în alte vieti cu creta de-a v-ati ascuns
în jurul blocurilor                intră-apoi în el
ca niste gîndaci de bucătărie          prin fisuri nebănuite

întotdeauna mai singur decît se simte:
privirea îi cade înapoi din mijlocul pustietătii albastre
ca un altul – găunos
îl striveste si pleacă nepăsător să-l trăiască mai departe
 
ceata precum o magmă bolborosind îsi atîrnă pielea
de peretii lăuntrici ai micilor sperante…
de cum deschid gura devin un balon de săpun –  
(încă mai păstrez intacte cîte două
din toate: noaptea răbdătoare fătarnică
pisica albă cu ochi rosii de iepure) –
o placentă în care creste golul din toate camerele lumii

ultima clipă ne-mpleteste degetele în gînd
sîntem promisiunea a două vieti din care moliile pleacă
ghiftuite
pe drumul atît de familiar încît nu mai există

între noi si cele cîteva înghitituri adînci    fără nici un gust 
ne pregătim pentru vîrful ascutit al fiecărei zile

 

 

pivot

din tot ce presimtim că ne-nconjoară
în palma-ntinsă am fi gata gata să lăsăm drept gaj
mai întîi plămînul stîng  si-apoi apare
un ochi galben în noapte adevăratul nostru oras  aici
numai sobolani rozalii noi numai noi colcăitori si proaspeti
îi crosetăm de zor din mustătile viitoare o pleoapă – dedesubt
să ne mai închipuim aproape de zborul din vis cînd nici
nu trebuie să te chinui peste cîmp sau mall-uri maluri cimitir
dar niciodată ca omizile (o să fii gri
o să mirosi a boală) cînd stim
drumurile care duc se fac pulbere  le tragem pe-o nară
si-mprejurul mesei umbra pisicii-ncepe unduios să ruleaze
un diafilm al celor patru mîini transpirate electrice în jocul
cu cărti de piele
îsi modelează amprentele după conturul celuilalt
intensitatea simturilor după temperatura sîngelui

prin zidul din spate a scos capul cel căruia i l-am tăiat amîndoi
(să nu îndrăznesti să te eschivezi – amîndoi!)
apoi cea căreia i l-am îndesat cu de-a sila:
ecouri încălecate grimase răsfrînte una din cealaltă
mototolindu-se reciproc si luînd locul trăirii din care scăpaseră
fiinta potrivnică siesi mormăie groaznic (eu una nu mă pierd
cu firea) răstoarnă ezitări o scrumieră (nici tu nu te prea sinchisesti)
asteptăm să ajungă la un echilibru – cu tine în pumnul stîng
si cu mine în cel drept

drept în inimă pumnii ei se potrivesc asa cum ar scrie
în instructiunile de asamblare
în spatiul pînă acum numai croncănituri
unde aruncam c-o usurintă mincinoasă
ceea ce nici măcar nu-ncepuse
de-acolo iese de după perdea mezina ursitoare toată-mpăienjenită
cu nelipsitul cadou din ghinioane dezamorsate si mai nimic
 
pe drumul care-aduce
ne trezim într-un berlin la pămînt   sub degetele noastre-amestecate
în afacerile micilor fusuri
dă coltul ierbii (ea e iarba si descoperă cel de-al cincilea anotimp)
pe masă nu lăsăm decît bănutul
cu pajura căzută în cenusă – soarele pentru lumea nouă
sîntem balanta oarbă pe care se desăvîrsesc diminetile în noapte
si alte cîteva rozătoare ce-asteaptă încă fericite
să devină fluturi

nisipuri miscătoare

 

trandafirii torc vigilenti în vază
tresăririle ti se-mprăstie prin camera sleită
ca sarea în bucate
cîndva nu m-ar fi săturat nici o altă risipă
unghiile mele pîntecoase – aidoma lupei celeilalte  
îti împing la suprafată chipul abandonat ca o fată de masă
dupa festin:
acea poleială prea diluată să mai ascundă resturile
de sînge si pămînt de dedesubt –
sînt cojile pe care le arunci sub masă din obisnuintă:
cîinele a murit si s-a îngropat
singur
ne întindem pe-un petec abrupt de liniste
muscate de-un rosu tipător
te miros si se gudură-n palmele abuliei
ce tine locul acestei dimineti (pentru cît timp?)
urîtul se-mbracă cu mine mă poartă peste tot murdar
si sălbatic
oriunde as săpa să-l caut îl găsesc –
la rădăcina iederei de pe casă pînă departe peste livadă
în orăcăitul ca o ceată al broastelor   mere putrezite
schelălăie la lună
urma trupului său greoi culcat la picioarele tale
s-a adîncit în ultimele zile   
ai căzut în ea pînă la brîu
ti-as întinde mîna dar am prins mucegai si ti-e scîrbă
mai tîrziu am s-o acopăr c-un grilaj de fier
ca pe pisică

 

 

 

 

 

 

 

 

 

nouă zile si jumătate

 

vîntul îmi împachetează fraudulos într-un alt chip
grimase riduri –
bomboanele deja expirate cu care se-neacă pisica si behăie
pe acoperis
(pare-se cele nouă vieti îi stau în gît) 
exilat din pădurile tropicale ce nu-l mai iubesc
(le cunoaste pînă la rădăcină) mă-mbujorează
coltii însîngerati ai prădătorilor picurînd pe frunze o ploaie fiartă
si tipătul care se naste din moarte – îsi face cuibul în cucuvele
în fiecare noapte căutîndu-si mama
la pieptul micilor rozătoare
hamsterului i-au crescut dintisorii ca niste gratii
de cînd te-ai terminat grăuntele sufletului meu
închisorile duhnesc a post negru
fără granite de sărbătoare
fără grinzi de care să-ti agheti mîinile picioarele – sireturi

acel vînt schimbă străzile între ele
sînt o păpusă barbie – mi-am însurubat un cap de la o altă păpusă
bondoacă si tristă
cu care se joacă numai fetitele melancolice
le pierd mai totdeauna prin taxiuri din lumi paralele
si le regretă încă pînă acum
mă încropesc din ce-a mai rămas din amîndouă: something new
something old something blue something borrowed… stim noi
pe strada care nu se vede decît la marile betii
o nouă marcă pe piată  corcitura vis-oglindă –
balerina rosie – cea de-a doua umbră a mîinii ei a căngii ei
prelungi  în gest fragil de dans împinsă pe brînci afară din sine –
o lepădătură diluată sau dimpotrivă un gollum intrat la apă
pînă la mezina matrioscă (nu mai are unde să-si ascundă
schizofrenia)
pe gît transformîndu-i-se-n pumn
cu încetinitorul toate degetele mugurelui derulate în ordine inversă
florile merg la culcare cu cea din urmă zvîrcolire a zilei sub pleoape
un somn de pisic încă orb tremură lin
pe tulpină   si apa din butoi –
o curte cu norisori ca soarecii după care să tot fugi…
mîine într-a zecea zi o să cadă prima petală

 

 

măruntisuri

 

obiectele noastre personale au ceva
fără de care
noi n-am mai fi noi
asa începi să-i întelegi pe ceilalti cînd
te iau mai întîi cu binisorul
si cum stiloul pe care tocmai l-ai umplut nu mai scrie
gulerul nu stă simetric în partea dreaptă
unul dintre mînerele posetei cade
prea des de pe umăr pantoful stîng te roade
rujul se sterge ochii ti se înrosesc (nu numai de la
praf) memoria strînge ca bătrînele hrăpărete în cutii
cutii cutii pînă la soare si-apoi se aprinde
casa de chibrituri –
undeva în camera din mijloc: o piramidă întoarsă
si peretii ca o scară rulantă – pîlnia gîlgîitoare
la tine în gură  claustofob o mesteci cîte putin
pe fiecare   coaja li se crapă si
acele umbre răsturnîndu-se si găurind podeaua…
simti într-o zi c-ar fi nevoie de un inventar
c-o să locuiesti poate
nu singur –  te gîndesti – si le scoti pe toate
îmblînzitorul de serpi
doar tu stii cum să le iei
pînă ai învătat cît le-ai urît si după
cînd ceilalti te scutură ca pe-un stilou uscat
si te aruncă asa cu tot cu penita de aur
dar nu toti – uneori numai tu