– dialog cu poetul Adrian Popescu –

       * Steaua te obligă la un anumit stil, la o anumită tinută, de civilitate urbană, de dialog cu colaboratorii

Cassian Maria SPIRIDON: Dragă Adrian Popescu, ai debutat cu poezii, la 15 ani, în ziarul „Făclia”. Narează, contextualizează acel moment. Care ti-au fost mentorii? Acum, de la înăltimea vîrstei, dar mai ales a operei, cum îti privesti prima pagină tipărită?

Adrian POPESCU : Am debutat într-adevăr la „Făclia”, la 14 ani, cu un poem de factură  neomodernistă, despre  magia noptii, un pastel citadin, în linia revistei „Steaua” unde peste doi ani s-a produs intrarea mea, printre colaboratorii revistei conduse de Aurel Rău.
Contextul politic din 1962, atmosfera de la „Făcila”,  ziarul judetean de partid de fapt, permitea unor tineri cu un anumit mesaj, optimist, nu neaparat lozincard, să iasă în lumea literară, cum s-a întîmplat si cu mine, elev norocos, cumva, întîlnind primul om, care-mi  vorbea cu familiaritate despre scriitorii clujeni sau bucuresteni, lua cu pricepere pulsul vietii literare. Responsabilul sectiei de cultură de la amintitul ziar,Virgil Sîngereanu, un om uitat azi, avea stofă de critic literar. Întîlnirea cu Aurel Rău, poet pretuit,  om de carte, excelent cunoscător al poeziei interbelicilor, din care mi-a dat editii de dinainte 44, om de gust literar sigur, a fost apoi decisivă pentru formarea mea.

În decembrie 1968, pe fondul dezghetului relativ apare primul număr din revista „Echinox” – publicatie intrată în istoria literară prin pleiada de autori importanti care s-au format si evoluat în paginile ei. Cîteva amintiri din perioada cînd, student fiind, erau si unul dintre colaboratorii constanti ai publicatiei clujene.
 „Echinoxului”, care i-a fiintă la finele lui decembrie 1968, cu Eugen Uricaru, primul redactor sef, îi datorez afirmarea mea ca poet al grupării, o maturizare intelectuală coincizînd cu absolvirea  Literelor la Cluj. Prin climatul său exigent,critic, neconcesiv cu amatorismele aculturale, prin spiritul de emulatie creatoare, prin gustul libertătii pe care ti-l dă actul de cultură  autentic, prin contactul cu unele personalităti literare, Doinas, Negoitescu, Regman, „Echinoxul” a fost o ucenicie pretioasă.. Un mod independent de a nu fi supus conditionărilor strict economice sau puterii temporale, social-politice, acolo l-am deprins. Cu mult regretatul  Marian Papahagi, cu Eugen Uricaru, bătăios cu oficialitătile, cu Ion Pop, mentorul nostru neprotocolar, dar care ne impunea, numit  redactor sef de către conducerea Universitătii, de  la al doilea număr al revistei, cu  Ion Mircea, cu Petru Poantă, cu prea de  timpuriu plecata Olimpia Radu, cu Dinu Flămînd, Vincentiu Ilutiu, Marcel Constantin Runcanu, Ioan Peianov-Radina, Aurel Sorobetea, Nicolae  Diaconu, Ion Vartic, Peter Motzan, Franz Hodjak, Zoltan Rostas, Gall Gyorgy, Mircea Muthu, Mariana Bojan, etc. formam prima echipă, redutabilă, as zice, a grupării echinoxiste.
 Au fost apoi echipe – promotii, valoroase si ele, cu Aurel Codoban, Ion Muresan,  Ioan Grosan, Emil Hurezeanu, Ion Buduca, Al  Cistelecan, Virgil Podoabă,Vasile Dan, Nicolae Oprea, Vasile Sav, Ioan Moldovan, Traian Stef, Marta Petreu, Ruxandra Cesereanu, altele, mereu, o reînnoire continuă a asigurat vitalitatea revistei. Stefan Borbely, Corin Braga, Horea Poenar sînt printre  ultimii redactori coordonatori. Pe la revistă au trecut Nicolae Prelipceanu, Angela Marinescu, colaboratori, prieteni.

După absolvire ai fost primit ca redactor, în 1971, la revista „Steaua”. Care era atmosfera, cum te simteai, foarte tînăr fiind, între nume deja consacrate?
 La revista unde publicasem, ca elev, am continuat să colaborez cu versuri si recenzii. În 1970, au fost primiti în redactie trei echinoxisti, Uricaru, Poantă, Sorobetea, iar după un an, spre fericirea mea, si eu. Redactorul sef era un poet consacrat, un traducător din Saint John Perse, din Kavafis, din spanioli, Aurel Gurghianu, de asemenea, un nume respectat, Virgil Ardeleanu, T. Tihan răspundeau de critică, Leonida Neamtu era un cunoscut autor de amuzante romane politiste, Virgil Nistor era secretar de redactie. Patru tineri, cinci  maturi, deci. O redactie omogenă, totusi, care trecea mai  mult sau mai putin inspirată  peste reduceri de organigrame, plenare, cenzură.
Sigur că era un lucru extrordinar să lucrezi la o revistă literară cu prestigiul bine consolidat. Prin independenta sa estetică, manifestată în deceniile dogmatice, mereu, „Steaua” te obliga la un anumit stil, la o anumită  tinută, de civilitate urbană, de dialog  cu colaboratorii, care se numeau Nicolae Steinhardt, Constantin Noica, Nicolae Manolescu, Dan Botta, Gabriela Melinescu, unii cu rubrici la noi.

* O revistă a Ministerului de Interne reproduce, integral, aceste poezii respinse de cenzură

Tot în 1971 îti apare Umbria, prima ta carte – bine primită de critica literară; va lua de altfel premiul de debut al U.S.R. A fost supusă cenzurii vremii prima ta carte? Dar următoarele?
 Cenzura s-a dovedit mai putin vigilentă,  la finele lui 1970- începutul lui 71, cînd se declansează, după vizita cuplului prezidential, de tristă amintire, în China si Coreea, revolutia culturală în România. Poate nu intraseră deplin în actiune noile indicatii ideologice, oricum, Ion Mircea cu „Istm”, subsemnatul cu „Umbria”, un german echinoxist, Bernd Kolf, un maghiar, Irini  Kiss Ferencz scapă  de furcile caudine ale cenzurii. Pierderile sînt minime, volumele nu sînt desfigurate, doar usor ciobite, creionul rosu dă afară, de pildă, o poezie, considerată mistică din „Umbria”,  dar o lasă,  pe coperta a parta,  uitase de ea, procesul  tehnic ... ?
Am avut poezii scoase din revista „Tribuna”, dar am păcălit cenzura cu o altă poezie,  unde poporul era văzut ca un urs în lant, flămînd. Aer dinadins vetust- traditionalist, de vates ardelean, erau lunile cumplite dinaintea lui decembrie 89, retorica vag-patriotică a servit ca o mască, sub ea vocea era de revoltă împotriva dictaturii, acad, David Prodan, mi-a transmis aprecierea si salutul său, după ce a citit, culmea, poezia în ziarul clujean unde debutasem cu ani în urmă. Apoi, a doua oară, acelasi procedeu, coaja  retorică, miez insurgent, nu a mai mers, au fost scoase din revista „Steaua” versuri ca „Nu-i unul România, sau altul, doar un om/ e sarea de milenii, minusculul atom,/ indestructibil, care ne-adună, răsfirati,/ să devenim cu totii un singur glas. Cîntati !”.
 Iar o poezie ca „1848”, titlu-umbrelă, cu „Tu, dacică răbdare ce te reversi la urmă,/ mînia ta e dreaptă, cînd lupii sînt în turmă,... O, viitură dacă, si mîluri reci, salmastre,/ noi mai avem în munte izvoare ale noastre”, nu a trecut.
Curios, după 89, o revistă a Ministerului de Interne  reproduce, integral,  aceste poezii respinse de cenzură, alături de alte texte ale unor  nume de tineri condeieri sau scriitori mai cunoscuti ca Victoria Milescu,etc...

Al. Piru sesizează în poezia ta „diafanitate si morbidete, parcă dintr-o frescă de Piero della Francesca”, în timp ce Laurentiu Ulici te socoteste un „poet cuviincios, naturist, traditionalist”. Cît de îndreptătite sînt aceste opinii?
Sînt judecăti generoase, exacte, totusi, ele descifrează lumea ascunsă a temelor mele de profunzime.

* Un grund cultural-formator metafizic mă caracterizează

Tot Laurentiu Ulici, în Literatura română contemporană, consemnează: „Resimtind probabil mai acut decît oricare poet de azi scurtcircuitul dintre cultură si civilizatie, el încearcă să salveze primul termen (însemnătatea lui, de fapt) reconciliindu-l cu natura. Asa, cel putin, s-ar părea. Italica Umbrie, cîntată într-o carte mai veche, pare să fie modelul său, un arhetip de armonioasă (si frumoasă si înăltătoare) relatie natură-cultură; ideea o regăsim superb exprimată si în Suburbiile cerului cu o nuantă în plus: arcul de sens legînd Umbria lui Perugino de Transilvania lui Blaga”. Cît de influentat te simti de lirica blagiană?
Blagianismul echinoxistilor e recunoscut ca un neomodernism actualizat,  asimilat, nu imitat. Blaga e un model, pentru mine, dar nu un reper imutabil, absolut. Montale, Celan,  T.S. Eliot, poezia italiană medievală, Francisc din Assisi, Jacopone da Todi, Pavese, Claudel sînt alte nume care m-au ajutat să mă descopăr.
Provincia blagiană e una mitică, dar cu deschidere universală, la fel, am vrut, să devină Umbria, schimbînd ce este de schimbat, desigur, scara valorică-l situează mult mai sus pe un clasic interbelic, precum poetul „Mirabilei seminte”, publicată prin 60 ,chiar în revista „Steaua”. Un blagianism de fond, poate, un grund cultural-formator metafizic mă caracterizează, unit cu un italienism autohtonizat.

Nu doar poezia, ci si eseistica si critica literară se înscriu între preocupările tale constante. Cum remarca Alex Stefănescu, în Istoria sa, „dacă s-ar plictisi să mai scrie, Adrian Popescu si-ar putea face oricînd o profesie din critica literară”; remarcă îndreptătită si argumentată între altele de monografia închinată lui Radu Gyr – Lancea frîntă. Consideri că un poet trebuie secondat si de un critic pe măsură?
Aproape obligatoriu. Oricum, e o relatie fecundă cultural.

În 1999 ai devenit seful revistei „Steaua” – publicatia unde ti-ai început activitatea redactională. Cum se împleteste o activitate atît de acaparantă si responsabilă, cu viata poetului Adrian Popescu? (În particular, cum reusiti să supravietuiti financiar?)
Am tradus pentru „Polirom”, trei romane de Alessandro Barrico, am tradus din lirica italiană vesuri din Giorgio Caproni, Attilio Bertolucci, tatăl celebrului regizor, am colaborat la traducerea unui  „Dictionar enciclopedic al Răsăritului crestin”, de Edward Farrugia, am predat la Facultatea de Litere, prin 95. Ce să fac,  nu-s om cu profitabile  initiative financiare, dar nu pierd vremea, lucrez mereu la cîte ceva, banii vin sau nu.
Dumnezeu îmi dă întotdeauna cînd cred că nu mai pot răzbi.

La începutul acestui an, în ianuarie, ai primit Premiul National de Poezie „Mihai Eminescu” – premiu care, cel putin în spatiul autohton, consacră definitiv un poet. Ce înseamnă, ce semnifică acest premiu pentru un bucovinean transplantat în spatiul transilvan?
Un premiu care parafează  un destin literar, îl împlineste la cota sa de sus. Bucovineanul, după tată, are o rădăcină maternă, transilvană, care, crede el,   se armonizează cu cea paternă. Cum, nu stiu... dar Bucovina vacantelor lungi ale copilăriei mele, mănăstirile, pădurea, zmeura, peisajul obcinelor, oamenii locului, Poiana Stampei, Rădăutiul, totul  intră  în alchimia textelor. Ca stare de spirit fericit-inocentă,  amintire a paradisului, acum destrămat.
Simtul critic, manierismul, livrescul, ca a doua natură,  este, probabil, al ardeleanului, mai metodic. Apoi, premiul e o împlinire la care a contribuit familia, Angela, sotia mea răbdătoare, o plasticiană dotată, cei doi fii, Mihnea si Horea, prin atentia lor discretă. Prietenii fideli.  

1Îmi amintesc că, în 1997, aflati împreună în Danemarca, din tot grupul de scriitori, doar noi doi si Ioan Tepelea ne-am rugat si am participat la slujbă într-o biserică catolică. (Eu si Tepelea fiind ortodocsi, numai tu catolic, dar ecumenic, în Templu, eram una.) Cîtă influentă a avut educatia catolică si practicarea ferventă a catolicismului asupra creatiei tale lirice?
Ortodox după tată, greco- catolic după mamă, romano- catolic, prin  afinitate culturală, respect toate confesiunile crestine, mă simt mîndru la Blaj, acasă la Gura Humorului, sau Sucevita, am chiar rude apropiate cu o casă, acolo, fecventez si Biserica Romei, la Roman cu franciscani mă simt în familie. La fel la Sant ‘Andrea della Valle, pe Corso Vittorio Emanuele, unde spre uimirea mea, eu, un anonim asistînd la Liturghia de la ora 11, am fost invitat firesc, din banca unde mă aflam, să vin să citesc Lectura zilei, Apostolul, adica. Nu e un fapt, cel putin, poetic ? O  minune iluminînd cotidianul ?  Cum să stai indiferent la Santa Maria Maggiore, unde s-a  petrecut  un miracol, atestat istoric, a nins în plină vară, la 4 august, în secolul al patrulea, iar pe locul unde s-a întins zăpada s-a construit de papa Liberius bazilica ? As putea da zeci, sute de exemple, de la Francisc de Assisi la Padre Pio, situatii de mare tensiune lirică, nesentimentale, neconventionale, bulversante, imprevizibile, unde poezia pregăteste credinta.
Atît poezia cît si credinta au un fundament invizibil, dar ambele actionează aici, în realitate.

Aflat în plinătatea vîrstei si a creatiei, care îti sînt următoarele proiecte editoriale?
Un volum antologic la „Junimea”, altul de poeme religioase, mai extinse, la „Limes”,  publicarea microromanului din 1996, „Cortegiul magilor” la o editură franceză.

În 24 mai ai împlinit 60 de ani. Îti urez ani multi si plini de inspiratie. Ce ne poti spune despre acest moment de bilant al vietii tale?
Am fost ocrotit mereu de Domnul, de Maica Domnului, iubit, fără nu stiu ce mari merite, de oamenii pe care îi am aproape, sau i-am întîlnit.în viată. ..