A fi aici
Ti se dăruie încă o zi:
în zori soarele îti pătrunde
în palme
si sîngele cîntă.
Uiti că moartea chiar ieri
a fost mireasa fratelui tău:
te bucuri: tărîna-n ora aurie
naste un lan de grîu,
si Tu însuti poti fi
înscris în ritmul orei
care nu mai îndrăzneste
să moară!
A fi aici: gîndul
se-ndrăgosteste de zenit
si lumina te locuieste
cum hemoglobina celulele rosii; –
un foc neatins
de fierăstrăul frigului
ce ti-ar desface fibrele.
Ti se dăruie încă o zi
în care Tu însuti poti fi!
Si-n structura ei, Timpul nu poate
să-si introducă
otrava-singurătate.
Bucură-te fiintă
născută din lut,
că-n ora aurorei
nu esti Trecut!
Nu esti amintire
si proiectie fără contur,
si moartea nu te poate smulge
cum nu poate smulge Soarele din azur.
Bucură-te fiintă!
Încă o oră
mai poti fi
curcubeu si-auroră.

Si dacă cerul
Si dacă Cerul nu primeste,
si nici pămîntul nu mă vrea,
redă-mă Doamne mie însumi
si-adînc zideste-mă-n lumină;
acolo n-o să-ti aud plînsul,
si-n zorii puri, ca un cristal,
mă voi găsi pe mine însumi,
si mă voi contopi cu Tine –
lumină ce nu-si sterge chipul
nici cînd s-arată cruda Moarte.

Luptătorul
Avea un singur tel:
să spargă platosa mortii
si să rămînă El, –
cum Grîu-n cîmpie
si aurora în zori,
pe care moartea n-o sfîsie!
Tărîna îl chema neîndurătoare,
însă El
se contopea cu undele de soare,
si rămînea-n atomii lui
precum tăcerea în statui.

Si Domnul
Mai poate sîngele să cînte?
În el e-o nouă primăvară,
ori numai febrele nervoase
prin toate fibrele îmi ară?
Pe cerul meu se-arată clar
semnul luminii ce-o să vie,
concretă ca un nenufar
urcîndu-si zborul în tărie?
Si sevele, intrînd în mine,
vor da seminte viitoare,
sau coborît voi fi-n dulbine,
unde e numai destrămare?
Ci vesnicia de-o să-mi cheme
sîngele-n aspră împietrire,
voi mai rămîne în zidire –
de noi si ne-nvinse poeme!
Si Domnul de nu-mi va fi mire,
ca un parfum de crizanteme
m-oi scurge-n amurgul subtire.